ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1733/2019

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin încheierea de ședință din 23 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins cererea de necompetență materială procesuală invocată de petentul A., precum și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, a respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitată în Dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Oradea.

Împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a formulat recurs petentul A.

Prin Decizia nr. 1278 din 18 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.1, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția de necompetență a secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție; a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii de ședință din 23 mai 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs, petentul A. a formulat contestație în anulare.

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 04 septembrie 2019, sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului 6 noul C. proc. civ.

În motivarea cererii, contestatorul, susținând incidența dispozițiilor art. 126 alin. (6) din Constituția României, ale art. 130 C. proc. civ. și a celor statuate prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a invocat excepția necompetenței materiale a secției civile care va soluționa prezenta contestație în anulare.

În susținerea acestei excepții, s-a arătat că o parte este o autoritate publică, iar izvorul naturii juridice al obiectului dedus judecății îl constituie normele juridice care reglementează refuzul nejustificat al autorității publice de a răspunde la plângerea prealabilă, prevederile Ordonanței nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevederile Legii nr. 46/2003 privind drepturilor pacientului, prevederile Ordonanței nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, cele ale Legii nr. 554/2004 și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind discriminarea.

În ceea ce privește fondul contestației în anulare, contestatorul a solicitat anularea hotărârii atacate, întrucât a fost pronunțată de un complet de judecată specializat în materia de drept civil care nu are competența materială de a soluționa litigii în materia contenciosului administrativ.

De asemenea, contestatorul a susținut că soluția de respingere a excepției necompetenței materiale a instanței de recurs a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor parag. 21 din Decizia nr. 17/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, iar cea privind excepția de neconstituționalitate a prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. a fost soluționată cu nerespectarea Deciziei nr. XXXVI/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

Totodată, a adus critici hotărârii atacate și sub aspectul preluării în considerente, de către instanța de recurs, a argumentelor instanței de apel cu privire la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale invocate.

A mai învederat neîndeplinirea obligației de control judecătoresc de către completul de judecată specializat în materia de drept civil din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul în care a omis a se pronunța asupra lipsei unei încheieri cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, acoperind în acest fel o nelegalitate săvârșită de Curtea de Apel Oradea.

În final, contestatorul a reiterat excepția de neconstituționalitate a prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., pentru aceleași argumente expuse în cererea formulată în fața instanței de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând excepția necompetenței materiale a secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce urmează a soluționa contestația în anulare, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ., "Contestația în anulare se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă".

Rațiunea instituirii acestei norme de competență izvorăște din natura juridică a contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, indiferent de motivul invocat, deci, fără relevanță dacă este o contestație în anulare de drept comun sau specială, ceea ce însemnă că, aceasta este de competența instanței care a pronunțat decizia împotriva căreia a fost exercitată calea extraordinară de atac.

Reținând că decizia atacată este pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de regulile instituite prin textul procedural la care s-a făcut referire, normă cu caracter imperativ, de la care părțile nu pot deroga, Înalta Curte constată că aceeași secție este competentă să se pronunțe asupra contestației în anulare exercitată în cauză, așa încât va respinge excepția necompetenței materiale a secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de contestatorul A.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., reiterată de contestator, în cuprinsul aceleiași contestații în anulare, Înalta Curte reține că excepția de neconstituționalitate, ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv dispoziția criticată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie formulată o cerere de sesizare sau instanța să o invoce din oficiu și să nu se fi pronunțat deja instanța de contencios constituțional printr-o decizie de admitere a excepției asupra aceluiași text legal.

Având în vedere obiectul de reglementare al dispozițiilor legale criticate ce vizează dezlegarea dată problemelor de drept printr-o hotărâre pronunțată într-un recurs în interesul legii și efectele pe care le produce, aspecte ce nu au legătură cu obiectul și stadiul procesual al cauzei, Înalta Curte constată că această excepție nu are relevanță în soluționarea căii extraordinare de atac de retractare deduse judecății.

Este real că excepția poate fi ridicată oricând, în orice fază a procesului, însă este absolut necesar ca norma criticată să fie determinantă pentru soluționarea cauzei în acea etapă procesuală și să aibă legătură directă cu obiectul pricinii.

În acest sens, în jurisprudența sa, Curtea a statuat constant că legătura cu soluționarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele stabilite de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 303 din 5 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 508/8.07.2014).

Or, Înalta Curte fiind învestită cu soluționarea unei contestații în anulare, pot face obiect al excepției de neconstituționalitate numai dispozițiile art. 503 C. proc. civ., singurele care sunt aplicabile speței, dat fiind caracterul de retractare al căii extraordinare de atac, în cadrul căreia trebuie analizate cu prioritate cerințele de admisibilitate ale acesteia.

Cu alte cuvinte, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate nu poate privi decât normele ce reglementează calea de retractare, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Față de cele expuse, în considerarea dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte va respinge excepția de neconstituționalitate a prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.

Examinând contestația în anulare sub aspectul admisibilității acesteia, din perspectiva dispozițiilor art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Legea procedurală civilă reglementează contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare, pusă la îndemâna părții care tinde să obțină de la instanța care a pronunțat o hotărâre definitivă anularea propriei hotărâri și rejudecarea pricinii.

Fiind vorba despre o cale de retractare care urmează a fi, sub aspectul motivației, strict raportată la ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. (contestația în anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre definitivă) și ale art. 503 alin. (2) din C. proc. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs), potrivit principiului disponibilității, instanța este îndreptățită să deceleze între aspectele care pot susține temeinicia căii extraordinare și cele care, dimpotrivă, nu au nicio legătură cu aceasta sau care tind la rejudecarea procesului.

Contestația în anulare obișnuită este limitată la un singur motiv: contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Contestația în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în următoarele ipoteze: când hotărârea instanței de recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia, când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori material, când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen și când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

În cauză, prin Decizia nr. 1278 din 18 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019.1., obiect al contestației în anulare pendinte, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția de necompetență a secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii de ședință din 23 mai 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare, în esență, vizează nulitatea hotărârii atacate din perspectiva neaplicării de către instanța de recurs a unor norme legale incidente în cauză cu privire la necompetența materială a acesteia, omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra lipsei încheierii cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, precum și preluarea de către instanța de recurs, în motivarea deciziei atacate, a argumentelor instanței de apel cu privire la soluția dată acestei cereri.

Înalta Curte constată că împrejurările reclamate de către contestator nu pot fi circumscrise niciuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., care să determine încadrarea lor în cazurile ce pot forma obiect al contestației în anulare, obiectul contestației în anulare neputând fi extins, prin analogie, la alte situații decât cele prevăzute de dispozițiile legale mai sus menționate.

În realitate, prin criticile formulate, contestatorul tinde la o reevaluare a judecății definitive, în considerarea raționamentului juridic pe care îl consideră aplicabil speței, însă aspectele prezentate în motivarea căii de atac nu pot fi supuse analizei în cadrul contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu deschide oportunitatea formulării unui "recurs deghizat", spre a provoca un control judiciar al hotărârii pronunțate în recurs, pentru că s-ar deturna rolul și scopul acestei căi extraordinare de atac, rezervat exclusiv înlăturării neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că dezlegarea cauzei nu a fost bine făcută.

Din aceeași perspectivă, nici criticile care pun în discuție chestiuni de drept care țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. nu deschid calea contestației în anulare.

În această etapă procesuală, Înalta Curte nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor Curții de Apel Oradea cu privire la inexistența unei legături între norma contestată și obiectul pricinii, întrucât au fost tranșate, în mod definitiv, prin decizia atacată, instanța de recurs apreciind, la rândul ei, că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu aceeași excepție, invocată din nou în fața sa, nu mai poate face obiectul controlului judiciar câtă vreme cererea de recurs are același obiect.

Simpla nemulțumire a părții asupra soluției pronunțate nu este suficientă pentru retractarea hotărârii, în caz contrar stabilitatea juridică și puterea de lucru judecat de care trebuia să se bucure hotărârea ar rămâne fără niciun fel de eficiență.

În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de petentul A. împotriva Deciziei nr. 1278 din 18 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2019.1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția necompetenței materiale a secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de petentul A. împotriva Deciziei nr. 1278 din data de 18 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2019.1.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2019.

GGC - NN