ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6790/2012

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 11 mai 2011 pe rolul Tribunalului București, secția

a

IV

- a civilă, reclamanta V.R.S. a chemat

în judecată pe pârâta F.C.C. și a solicitat instanței ca, pe calea ordonanței

președințiale reglementată de art. 581 - 582 C. proc. civ., să dispună

păstrarea numărului de Dosar nr. 1949/3/2004 atribuit de Tribunalul București, secția

a

V

- a civilă, și în faza de judecată a apelului

la Curtea de Apel București. S-a solicitat și ca dosarul în format vechi să-și păstreze

numărul de 320/2004 și nu cel de 525/2011, precum și obligarea pârâtei la plata

sumei de 10.000 RON, daune morale.

În motivarea cererii, petenta a arătat

că este reclamantă în dosarul 1949/3/2004 al Tribunalului București, secția a

V

- a civilă. A declarat apel împotriva sentinței,

iar dosarul a fost înaintat la Curtea de Apel București.

La Curtea de Apel București au fost încălcate

dispozițiile Hotărârii nr. 352/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv

art. 99

2

alin. (4) conform căruia numărul unic dat de instanța de fond

se păstrează fără modificări, pe tot parcursul soluționării dosarului, până la executarea

hotărârii.

Reclamanta a arătat că la registratura

Curții de Apel București s-a primit un nou număr de dosar, respectiv 2238/2/2011,

număr care este greșit. Persoana care a dat noul număr de dosar este F.C.C., iar

scopul acestei ilegalități este de a avea premisele anulării oricărei hotărâri din

apel care s-ar pronunța într-un dosar al cărui număr este lovit de nulitate.

Prin sentința civilă nr. 1103 din 03

iunie 2011, Tribunalul București, secția a

IV

- a civilă, a admis excepția de necompetentă materială și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

a reținut că petenta critică modul în care a fost înregistrat un dosar la Curtea

de Apel București și care face obiectul apelului formulat împotriva unei sentințe

pronunțate de Tribunalul București.

Tribunalul București nu are competența

de a verifica modul în care se desfășoară activitatea de înregistrare a dosarelor

la Curtea de Apel București, numai această din urmă instanță având competența de

a verifica modul în ca se fac aceste înregistrări.

La rândul său, Curtea de Apel București,

secția a

IV

- a civilă, prin sentința civilă nr.

32 din 28 septembrie 2011, a declinat competența de soluționare a litigiului în

favoarea Tribunalului București.

Curtea de Apel a reținut că acțiunea a

fost formulată în contradictoriu cu persoana fizică, angajată a Curții de Apel București,

și că reclamanta invocă o -faptă ilicită a acestei persoane, constând în înregistrarea

apelului cu un nou număr de dosar, solicitând și plata unor daune, care ar izvorî

din fapta ilicită.

Dreptul de a se pronunța pe cererea de

ordonanță președințială aparține Tribunalului București, fiind fără relevanță motivarea

instanței de fond că nu ar avea competența materială de a verifica modul în care

se desfășoară activităția de înregistrare a dosarelor.

Învestită cu soluționarea conflictului

negativ de competență intervenit, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea

de la data de 06 ianuarie 2012 a stabilit competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:

Pretențiile reclamantei vizează aspecte

legate de atribuirea numărului unui dosar la înregistrarea acestuia pe rolul Curții

de Apel. Cererea este fundamentată pe o pretinsă faptă ilicită produsă în activitatea

administrativă desfășurată în cadrul Curții de Apel de pârâta chemată în judecată.

În rejudecare, reclamanta a solicitat ca

instanța să se pronunțe dacă numărul nou al dosarului este valid sau nu, respectiv

dacă este lovit de nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 71F din 18 iulie

2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă,

cererea formulată.

În motivare, s-a reținut că potrivit

art. 581 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea să ordone măsuri vremelnice,

în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere,

pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru

înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Textul stabilește

două din condițiile de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială, anume

urgenta și caracterul vremelnic al măsurii solicitate a se lua pe această cale,

iar din aceasta din urmă decurge și o a treia condiție și anume ca prin măsura luată

să nu se prejudece fondul.

A doua condiție de admisibilitate este

ca măsura ordonată de instanță să fie vremelnică. Pe calea ordonanței președințiale

nu pot fi luate măsuri definitive care să rezolve în fond litigiul dintre părți.

Ordonanța președințială nu are ca scop stabilirea definitivă a drepturilor părților

și, tocmai de aceea, partea nemulțumită de măsura luată prin ordonanță are posibilitatea

de a se adresa instanței, pe calea dreptului comun.

În principiu, măsurile luate pe calea ordonanței

președințiale sunt limitate în timp, până la rezolvarea în fond a litigiului, chiar

dacă în hotărârea pronunțată nu se face nici o mențiune în acest sens. în fapt,

este posibil ca măsurile luate pe calea ordonanței președințiale să rămână definitive,

dacă partea împotriva căreia au fost luate, convingându-se de justețea lor, nu mai

urmează calea dreptului comun. Această situație nu schimbă însă caracterul vremelnic

al ordonanței președințiale, în sensul că există posibilitatea discutării fondului

dreptului în instanța de drept comun, deci ordonanța își va produce efectele până

la pronunțarea unei hotărâri pe fond.

Când rezolvă o cerere de ordonanță președințială,

instanța nu are de cercetat fondul dreptului discutat între părți, dar, pentru ca

soluția să nu fie arbitrară, va cerceta aparența acestui drept. Dacă dreptul reclamantului

decurge dintr-un titlu sau daca pârâtul opune pretențiilor reclamantului un titlu,

instanța, fără a cerceta în fond valabilitatea actului, va examina validitatea formală

a actului, eficacitatea sau inopozabilitatea lui. însă, eventualele apărări de fond

pot fi valorificate numai pe calea dreptului comun.

Față de aceste aspecte teoretice, Curtea

a constatat că cererea formulată de reclamantă, așa cum a fost modificată nu îndeplinește

aceste două condiții de admisibilitate necesare pentru valorificarea unui drept

subiectiv civil pe calea ordonanței președințiale, și anume caracterul vremelnic

și neprejudecarea fondului dreptului subiectiv civil dedus judecății.

Astfel, reclamanta nu a făcut dovada existenței

unui litigiu de drept comun iar obiectul cererii nu vizează măsuri vremelnice ci,

dimpotrivă, cu caracter definitiv.

împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamanta Vulcănescu Rodica Smaranda, invocând dispozițiile art. 8 și 9 C.

proc. civ.

Recurenta -reclamantă arată că sentința

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale privind ordonanța președințială.

Instanța își întemeiază inadmisibilitatea

invocată pe dispozițiile art. 584 C. proc. civ. care se referă la înscrisurile dispărute

și nu fac obiectul dosarului.

Recurenta susține că instanța nu s-a pronunțat

pe temeiurile invocate privind urgența măsurii solicitate, prevenirea unei pagube

iminente și care nu s-ar putea repara, prin faptul că numărul dosarului astfel schimbat

contrar normelor curente încalcă dreptul său la publicitatea actului de justiție

și poate constitui o piedică la executare, deși a reținut dispozițiile art. 581

alin. (1) C. proc. civ.

Instanța a invocat anumite situații care

nu sunt expres și limitativ prevăzute în art. 581-582 C. proc. civ., dar care sunt

îndeplinite de cererea reclamantei și anume faptul că nu evocă fondul și că există

dovada unui litigiu de drept comun care se judecă pe fond separat de prezenta acțiune.

Solicită admiterea recursului, desființarea

hotărârii atacate și admiterea acțiunii în sensul de a se stabili dacă numărul de

dosar schimbat este valid, dacă astfel se încalcă sau nu dreptul său la publicitatea

actului de justiție și dacă poate constitui sau nu o piedică la executare.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția

nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., o găsește

incidență speței pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302 alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Deși reclamanta a încadrat susținerile

formulate în dispozițiile art. 304

;

pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocând

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 581 C. proc. civ. și interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății, dezvoltarea lor nu face posibilă o asemenea încadrare,

în condițiile art. 306 alin. (3) din același cod.

Astfel, prin decizia dată, curtea de apel

a respins ca inadmisibilă cererea de ordonanță președințială, motivat de faptul

că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui litigiu de drept comun și că obiectul

cererii nu vizează măsuri vremelnice ci, dimpotrivă, cu caracter definitiv.

Prin motivele de recurs partea trebuie

să susțină critici prin care să combată argumentele expuse de instanța anterioară

în considerentele sentinței ce face obiectul recursului, ceea ce în speță nu se

verifică.

Fără a combate cele reținute de instanța

de apel, recurenta revine în recurs cu același susțineri făcute în cererea de ordonanță

președințială, solicitând analizarea condițiilor privind urgența și prevenirea unei

pagube iminente reprezentată de faptul că prin schimbarea numărului de dosar se

încalcă dreptul său la publicitatea actului de justiție și că această împrejurare

poate constitui o piedică la executare.

Criticile invocate ar fi trebuit să dezvolte

argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și

nelegal raționamentul instanței pentru care a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă.

Recurenta - reclamantă a indicat pct. 8

al art. 304 C. proc. civ. însă nu a dezvoltat nicio critică de natură a se circumscrie

ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic

(iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte urmează să constate nul recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva sentinței nr. 71F din data

de 18 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.