ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6790/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 mai 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IV - a civilă, reclamanta V.R.S. a chemat în judecată pe pârâta F.C.C. și a solicitat instanței ca, pe calea ordonanței președințiale reglementată de art. 581 - 582 C. proc. civ., să dispună păstrarea numărului de Dosar nr. 1949/3/2004 atribuit de Tribunalul București, secția a V - a civilă, și în faza de judecată a apelului la Curtea de Apel București. S-a solicitat și ca dosarul în format vechi să-și păstreze numărul de 320/2004 și nu cel de 525/2011, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON, daune morale. În motivarea cererii, petenta a arătat că este reclamantă în dosarul 1949/3/2004 al Tribunalului București, secția a V - a civilă.

A declarat apel împotriva sentinței, iar dosarul a fost înaintat la Curtea de Apel București. La Curtea de Apel București au fost încălcate dispozițiile Hotărârii nr. 352/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv art. 99 2 alin. (4) conform căruia numărul unic dat de instanța de fond se păstrează fără modificări, pe tot parcursul soluționării dosarului, până la executarea hotărârii. Reclamanta a arătat că la registratura Curții de Apel București s-a primit un nou număr de dosar, respectiv 2238/2/2011, număr care este greșit. Persoana care a dat noul număr de dosar este F.C.C., iar scopul acestei ilegalități este de a avea premisele anulării oricărei hotărâri din apel care s-ar pronunța într-un dosar al cărui număr este lovit de nulitate.

Prin sentința civilă nr. 1103 din 03 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV - a civilă, a admis excepția de necompetentă materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că petenta critică modul în care a fost înregistrat un dosar la Curtea de Apel București și care face obiectul apelului formulat împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul București. Tribunalul București nu are competența de a verifica modul în care se desfășoară activitatea de înregistrare a dosarelor la Curtea de Apel București, numai această din urmă instanță având competența de a verifica modul în ca se fac aceste înregistrări.

La rândul său, Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, prin sentința civilă nr. 32 din 28 septembrie 2011, a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București. Curtea de Apel a reținut că acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu persoana fizică, angajată a Curții de Apel București, și că reclamanta invocă o -faptă ilicită a acestei persoane, constând în înregistrarea apelului cu un nou număr de dosar, solicitând și plata unor daune, care ar izvorî din fapta ilicită. Dreptul de a se pronunța pe cererea de ordonanță președințială aparține Tribunalului București, fiind fără relevanță motivarea instanței de fond că nu ar avea competența materială de a verifica modul în care se desfășoară activităția de înregistrare a dosarelor.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență intervenit, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea de la data de 06 ianuarie 2012 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, pentru următoarele considerente: Pretențiile reclamantei vizează aspecte legate de atribuirea numărului unui dosar la înregistrarea acestuia pe rolul Curții de Apel. Cererea este fundamentată pe o pretinsă faptă ilicită produsă în activitatea administrativă desfășurată în cadrul Curții de Apel de pârâta chemată în judecată. În rejudecare, reclamanta a solicitat ca instanța să se pronunțe dacă numărul nou al dosarului este valid sau nu, respectiv dacă este lovit de nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 71F din 18 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată. În motivare, s-a reținut că potrivit art. 581 alin. (1) C. proc. civ., instanța va putea să ordone măsuri vremelnice, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Textul stabilește două din condițiile de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială, anume urgenta și caracterul vremelnic al măsurii solicitate a se lua pe această cale, iar din aceasta din urmă decurge și o a treia condiție și anume ca prin măsura luată să nu se prejudece fondul.

A doua condiție de admisibilitate este ca măsura ordonată de instanță să fie vremelnică. Pe calea ordonanței președințiale nu pot fi luate măsuri definitive care să rezolve în fond litigiul dintre părți. Ordonanța președințială nu are ca scop stabilirea definitivă a drepturilor părților și, tocmai de aceea, partea nemulțumită de măsura luată prin ordonanță are posibilitatea de a se adresa instanței, pe calea dreptului comun. În principiu, măsurile luate pe calea ordonanței președințiale sunt limitate în timp, până la rezolvarea în fond a litigiului, chiar dacă în hotărârea pronunțată nu se face nici o mențiune în acest sens. în fapt, este posibil ca măsurile luate pe calea ordonanței președințiale să rămână definitive, dacă partea împotriva căreia au fost luate, convingându-se de justețea lor, nu mai urmează calea dreptului comun.

Această situație nu schimbă însă caracterul vremelnic al ordonanței președințiale, în sensul că există posibilitatea discutării fondului dreptului în instanța de drept comun, deci ordonanța își va produce efectele până la pronunțarea unei hotărâri pe fond. Când rezolvă o cerere de ordonanță președințială, instanța nu are de cercetat fondul dreptului discutat între părți, dar, pentru ca soluția să nu fie arbitrară, va cerceta aparența acestui drept. Dacă dreptul reclamantului decurge dintr-un titlu sau daca pârâtul opune pretențiilor reclamantului un titlu, instanța, fără a cerceta în fond valabilitatea actului, va examina validitatea formală a actului, eficacitatea sau inopozabilitatea lui. însă, eventualele apărări de fond pot fi valorificate numai pe calea dreptului comun.

Față de aceste aspecte teoretice, Curtea a constatat că cererea formulată de reclamantă, așa cum a fost modificată nu îndeplinește aceste două condiții de admisibilitate necesare pentru valorificarea unui drept subiectiv civil pe calea ordonanței președințiale, și anume caracterul vremelnic și neprejudecarea fondului dreptului subiectiv civil dedus judecății. Astfel, reclamanta nu a făcut dovada existenței unui litigiu de drept comun iar obiectul cererii nu vizează măsuri vremelnice ci, dimpotrivă, cu caracter definitiv. împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Vulcănescu Rodica Smaranda, invocând dispozițiile art. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta -reclamantă arată că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale privind ordonanța președințială.

Instanța își întemeiază inadmisibilitatea invocată pe dispozițiile art. 584 C. proc. civ. care se referă la înscrisurile dispărute și nu fac obiectul dosarului. Recurenta susține că instanța nu s-a pronunțat pe temeiurile invocate privind urgența măsurii solicitate, prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, prin faptul că numărul dosarului astfel schimbat contrar normelor curente încalcă dreptul său la publicitatea actului de justiție și poate constitui o piedică la executare, deși a reținut dispozițiile art. 581 alin. (1) C. proc. civ. Instanța a invocat anumite situații care nu sunt expres și limitativ prevăzute în art. 581-582 C. proc. civ., dar care sunt îndeplinite de cererea reclamantei și anume faptul că nu evocă fondul și că există dovada unui litigiu de drept comun care se judecă pe fond separat de prezenta acțiune.

Solicită admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii în sensul de a se stabili dacă numărul de dosar schimbat este valid, dacă astfel se încalcă sau nu dreptul său la publicitatea actului de justiție și dacă poate constitui sau nu o piedică la executare. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., o găsește incidență speței pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Deși reclamanta a încadrat susținerile formulate în dispozițiile art. 304 ; pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 581 C. proc. civ. și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, dezvoltarea lor nu face posibilă o asemenea încadrare, în condițiile art. 306 alin. (3) din același cod. Astfel, prin decizia dată, curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea de ordonanță președințială, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui litigiu de drept comun și că obiectul cererii nu vizează măsuri vremelnice ci, dimpotrivă, cu caracter definitiv. Prin motivele de recurs partea trebuie să susțină critici prin care să combată argumentele expuse de instanța anterioară în considerentele sentinței ce face obiectul recursului, ceea ce în speță nu se verifică.

Fără a combate cele reținute de instanța de apel, recurenta revine în recurs cu același susțineri făcute în cererea de ordonanță președințială, solicitând analizarea condițiilor privind urgența și prevenirea unei pagube iminente reprezentată de faptul că prin schimbarea numărului de dosar se încalcă dreptul său la publicitatea actului de justiție și că această împrejurare poate constitui o piedică la executare. Criticile invocate ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței pentru care a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă. Recurenta - reclamantă a indicat pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. însă nu a dezvoltat nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să constate nul recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva sentinței nr. 71F din data de 18 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.