ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1279/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a -VI-a civilă sub nr. x/2014, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani:15.000 euro, în echivalent RON, la data plății, daune materiale; 500.000 euro, în echivalent în RON, la data plății, cu titlu de daune morale pentru reclamanta A., în calitate de soție a defunctului E.; 300.000 euro, în echivalent RON, la data plății, cu titlu de daune morale pentru reclamantul B., în calitate de nepot al defunctului E.; 200.000 euro, în echivalent RON, la data plății, cu titlu de daune morale pentru reclamantul C., în calitate de frate al defunctului E..

Prin sentința civilă nr. 3971/2015 din 26 iunie 2015 Tribunalul București, secția a -VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C..

Apelul formulat de reclamanții A., C. și B. împotriva sentinței civile nr. 3971 din 26.06.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2141A/2016 din 15 decembrie 2016.

Împotriva deciziei civile nr. 2141A/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă reclamanții A. și B. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenții, au arătat, în esență, că hotărârile celor două instanțe sunt nelegale în raport de cadrul legal al răspunderii delictuale prevăzut de normele C. civ. și cu normele proprii legii asigurărilor de răspundere civilă obligatorie prevăzute de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, reguli detaliate în Normele de aplicare nr. 14/2011 cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, susțin recurenții, în ce privește prejudiciul material și daunele materiale cerute, instanța de apel se referă la ceea ce a reținut și instanța de fond, ca fiind nejustificat de acoperit la cererea solicitanților, față de neîndeplinirea condiției impuse de art. 49 pct. 2 din Normele introduse prin Ordinul CSA nr. 14/2011 la Legea asigurărilor, anume, neprezentarea de documente justificative, deci a înscrisurilor menite să probeze daunele materiale cerute, înscrisuri încuviințate ca probă și în instanța de apel.

Referitor la daunele morale, recurenții susțin că justificarea instanței de apel cu trimiterile făcute și la cea de fond, se bazează numai pe probele încuviințate, interpretate și motivate de către ambele instanțe, în aceeași manieră și după aceleași jaloane, respectiv că reclamanții ar fi dorit să obțină sumele de bani sub titlurile solicitate, pentru că acestea erau necesare traiului zilnic și nu să se acopere prejudiciul moral suferit.

Or, consideră recurenții, față de critica din cererea de apel privitoare la o nemotivare corespunzătoare cu normele obligatorii în această materie sau la lipsa de rol activ al judecătorului, se impunea mai ales în instanța de control judiciar, o cercetare mai atentă asupra voinței reclamanților, prin prisma normelor ce constituia temeiul de drept al cererii introductive.

Recurenții susțin că nu pot fi învinovățiți pentru faptul că nu au convenit cu asiguratorul, ca și C., asupra unei sume oferite de către intimata societate de asigurare, întrucât respectiva ofertă reprezentând recunoașterea obligațiilor de plată, nu putea fi primită în condițiile în care prejudiciul nu se acoperea integral așa cum e în răspunderea delictuală și valoarea și întinderea reparației o făcea chiar cel interesat să acorde cât mai puțin.

Recurenții consideră că decedatul, în calitatea sa de soț și bunic, întreținătorul lor și cum întreținerea urmează nevoile celui întreținut, pentru o reparație integrală se impunea o reapreciere obiectivă a nevoilor reclamanților, care nu sfidau noțiunea de daune ci erau îngrijorați de soarta lor pe viitor în lipsa întreținătorului lor și la nivelul lor de înțelegere.

În ceea ce privește răspunderea asiguratorului potrivit obligațiilor ce îi revin din Legea asigurărilor, întrucât instanța de control s-a referit în hotărârea recurată numai la art. 49 alin. (2) din Normele aplicate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, recurenții arată că limitele sumelor cerute prin cererea introductivă sunt sub limitele stabilite în prevederile art. 24 lit. b) din aceleași Norme stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Ca atare, recurenții invocă ignorarea unei dispoziții legale ce provine chiar de la organele de supraveghere ale activității și obligațiilor ce revin societăților de asigurare, ce trebuie să protejeze victimele accidentelor prin plata despăgubirilor stabilite în concordanță cu cele practicate în Uniunea Europeană.

Pentru aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și să se dispună măsurile ce să conducă la despăgubirea reclamanților așa cu au solicitat prin cererea introductivă.

La data de 12 mai 2017 intimata-pârâtă S.C. D. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 262 (4) din Legea nr. 85/2014 coroborat cu prevederile art. 414 alin. 1 C. proc. civ., a depus la dosar cerere de suspendare a judecării recursului motivat de faptul că prin sentința nr. 132/2017 din data de 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, s-a dispus începerea procedurii falimentului debitoarei D. S.A. fiind desemnat lichidator judiciar provizoriu F..

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 31 mai 2017, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 07 iunie 2017.

Nu au fost depuse puncte de vedere privind raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e) precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici de nelegalitate care să vizeze raționamentul adoptat de curtea de apel vizând respingerea, ca nefondat, a apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 3971 din 26.06.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Astfel, recurenții nu au formulat veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel prin care să arate în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanță în fundamentarea hotărârii, ci s-au raportat la probele reținute de instanță în legătură cu caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată.

Or, în calea de atac a recursului, nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare.

În acest context, în ipoteza în care se invocă dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurenții trebuiau să argumenteze rațiunea pentru care consideră că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și să indice în mod expres care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate în mod greșit.

Totodată, se reține că indicarea de către recurenți a dispozițiilor legale pe care le apreciază ca fiind încălcate sau greșit interpretate de instanța de apel, a fost făcută cu scopul ca instanța de recurs să reevalueze probele administrate și situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, ceea ce nu este de natură a duce la aprecierea ca fiind critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

În realitate, prin motivele de recurs se invocă, în esență, interpretarea greșită a probelor administrate în cauză, privind daunele materiale și morale, aspecte ce reprezintă chestiuni de fapt care exced controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța de recurs.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. va aplica sancțiunea nulității cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2141A/2016 din 15 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2017.