ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1365/2017

Decizia nr. 1365/2017 Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 28 mai 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SA și cu intervenientul C., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: 8.000 euro (echivalentul în lei la cursul BNR de 35.520 lei), cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și 800.000 euro (echivalentul în lei la cursul BNR - 3.552.000 lei), cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale. Prin Sentința nr. 1124 din 24 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulata de reclamantă și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 398,72 lei, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale și a sumei de 30.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 187 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 1696/A din 21 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis excepția tardivității apelului și a respins, ca tardiv, apelul formulat de pârâta SC B. SA împotriva Sentinței nr. 1124 din 24 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe. Cu aplicarea dispozițiilor art. 499 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta A. și pârâta SC B. SA au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1696 A din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel București.

Prin cererea de recurs, reclamanta A. a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul unei juste aprecieri a cuantumului despăgubirilor acordate, reprezentând daune materiale și daune morale și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate prin acțiune, Referitor la daunele materiale, recurenta-reclamantă a arătat că acestea au caracter cert, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate până în prezent, cuprinzând cheltuielile cu spitalizarea, recuperarea fizioterapeutică, masaje, tratamente medicamentoase administrate, investigații de specialitate, cheltuieli efectuate cu transportul periodic la spital, plus alte cheltuieli neprevăzute. Este de necontestat faptul că asemenea evenimente incumbă efectuarea de cheltuieli, iar aceste cheltuieli efectuate în astfel de împrejurări nu pot fi întotdeauna cuantificate, respectiv dovedite în integralitatea lor.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că ar fi absurd și total inechitabil a se pretinde apelantei ca, în astfel de momente, să se îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru eventualitatea unui proces civil, mai ales că nu a prevăzut importanța chitanțelor în asemenea situații. Referitor la daunele morale, recurenta-reclamantă a arătat că a suferit cel mai grav prejudiciu moral pe care îl poate încerca o persoană, vătămarea integrității corporale în condiții dramatice. Este adevărat că nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a producerii accidentului, respectiv vătămarea integrității corporale, însă instanța de fond trebuia să țină cont, în stabilirea acestora, de caracteristicile concrete ale speței, respectiv împrejurările în care a fost produs accidentul, de vârsta reclamantei și, nu în ultimul rând, de urmările produse, aspecte de natură a accentua trauma psihică a părții civile.

Dată fiind schimbarea radicală a cursului vieții pentru reclamantă, cuantumul daunelor morale trebuie să urmărească o ameliorare efectivă a vieții pe care este nevoită să o înfrunte aceasta. Există un prejudiciu moral imens, așa cum reiese și din probele administrate și, deși acest prejudiciu nu poate fi cuantificat matematic, gravitatea leziunilor, suferința produsă, impactul asupra viitorului persoanei vătămate justifică acordarea unei compensații bănești la un cuantum apreciat corespunzător. Este imperios necesar să se dea eficiență criteriului echității, iar indemnizația acordată să fie una substanțială și susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

Evaluarea prejudiciului trebuie să se realizeze sub aspectul efectelor negative suferite de persoana lezată pe plan psihic, astfel aprecierea prejudiciului moral să nu se rezume la determinarea "prețului" suferinței psihice, care este inestimabilă, ci să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei prejudiciate. În concluzie, este necesar ca instanța să facă o apreciere corectă a ceea ce reclamanta a pierdut pe plan fizic, psihic, social și familial, din ceea ce însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor.

2. Prin cererea de recurs, pârâta SC B. SA a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal, deoarece apelul pârâtei a fost depus în termen, iar în subsidiar, întrucât s-ar fi impus recalificarea apelului principal ca apel incident, cu consecința soluționării acestuia de către instanța de apel. În cadrul primului motiv de recurs, pârâta a arătat că decizia atacată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ. cu referire la art. 4 alin. (1), pct. 9 din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice. Prin coroborarea noțiunii de serviciu specializat de comunicare cu prevederile O.U.G. nr. 111/2011 reiese că serviciul de poștă electronică este un serviciu specializat de comunicare, mai exact specializat în comunicații electronice.

Tendința actuală a instanțelor din România este de a interpreta art. 183 C. proc. civ. conform regulii exceptio est strictissimae interpretationis (excepția este de strictă aplicare și interpretare) însă, prin aplicarea acestei reguli, judecătorii pierd din vedere faptul ca noțiunea de "serviciu specializat de comunicare" este golită de conținut. Deși multe instanțe interpretează art. 183 în sensul că acesta nu include serviciile de fax și de poștă electronică, nicio instanță nu menționează care sunt categoriile de servicii incluse în sfera acestei noțiuni generice de servicii specializate de comunicare. Având în vedere regula de interpretare actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, în sensul că legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul neaplicării, reținând prevederile art. 183 C. proc.

civ. și coroborându-le cu art. 4 alin. (1) pct. 9 din O.U.G. nr. 111/2011, reiese că poșta electronică reprezintă un serviciu specializat de comunicare (specializat în comunicații electronice) și că îi sunt aplicabile prevederile art. 183 C. proc. civ. Este evidentă intenția legiuitorului de a include serviciile de fax și poștă electronică în categoriile de servicii prevăzute de art. 183 C. proc. civ., pentru care dovada depunerii în termen se face cu înregistrările sau atestările furnizorului respectivului serviciu, nu prin înregistrarea lor de către instanțe. Această interpretare rezultă din coroborarea C. proc. civ. cu O.U.G. nr. 111/2011, de altfel, fiind singura interpretare care permite utilizarea noțiunii de serviciu specializat de comunicare și aplicarea acestei noțiuni.

Pe cale de consecință înscrisul ce se regăsește în dosarul de apel face dovada depunerii în termen a actului procedural de către societatea pârâtă (reprezentând atestare făcută de serviciul specializat de comunicare) și, raportat la prevederile art. 183 și 182 din C. proc. civ., instanța de apel a admis în mod greșit excepția tardivității. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, pârâta a arătat că instanța de apel a încălcat normele de drept atunci când a refuzat să aplice principiul conversiunii actelor juridice și să recalifice apelul principal ca apel incident. Prin faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra apelului incident, au fost încălcate prevederile art. 397 C. proc. civ. Deși C. proc.

civ. este o lege specială, el nu înlătură de la aplicare în totalitate prevederile C. civ., pe care, de altfel, îl completează, ci, doar atunci când prevederile sale sunt în contradicție cu cele ale C. civ., nu se aplică. După cum reiese din art. 1260 din C. civ., coroborat cu art. 179 alin. (4) C. proc. civ., nu doar actele civile sunt supuse principiului conversiunii, ci și actele de procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța ar fi trebuit să ia act de faptul că apelul principal al pârâtei putea fi recalificat ca apel incident și s-ar fi impus să se pronunțe asupra acestuia. Interpretarea pe care instanța de apel a dat-o dispozițiilor art. 474 alin. (1) C. proc. civ.

este mult prea restrictivă, deoarece momentul prevăzut de legiuitor pentru depunerea apelului incident și a apelului provocat, anume "odată cu întâmpinarea", trebuie interpretat ca un termen de decădere, nicidecum în sensul că apelul incident și apelul provocat nu pot fi depuse decât odată cu întâmpinarea. Potrivit principiului de drept qui potest maius, potest et minus, este evident că un act de procedură, formulat înaintea termenului prevăzut de legiuitor în acest scop, trebuie considerat ca fiind făcut în termen. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că despăgubirile pentru daunele morale ar fi trebuit sa fie în consonanța cu media reținută în practica judecătorească din România, pentru a nu fi încălcate astfel dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

La sfârșitul lunii septembrie 2012, Fondul de Protecție al Victimelor Străzii (F.P.V.S.) a realizat un ghid specializat, bazat pe o culegere de jurisprudență din România și pe practica europeană în domeniu, în cadrul căruia s-a efectuat un calcul al valorilor medii de despăgubire pentru mai multe situații. Hotărârea atacată încalcă normele de drept material prin faptul că sumele acordate reclamantei cu titlu de daune morale sunt excesive în raport cu jurisprudența la nivel național, întrucât instanțele românești au acordat sume mai mici în acele situații în care victimele și-au recuperat în integralitate funcționalitatea, mai exact în aceste situații media fiind de 316 lei/zi de îngrijiri medicale.

Raportat la aceste concluzii ale Ghidului, reiese că intimata-reclamantă ar fi fost îndreptățită să primească doar suma de 12.640 lei cu titlu de daune morale. Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu contestă suferința provocată reclamantei, dar nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile, în concordanță cu jurisprudența în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor și cu nivelul general de dezvoltare economică a României. Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1. Recursul declarat de reclamanta A. critica soluția instanței de apel din punct de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului pe care l-a suferit, solicitându-se o justă apreciere a cuantumului daunelor materiale și morale acordate.

În susținerea recursului, reclamanta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Însă acest temei de drept a fost invocat formal, deoarece criticile dezvoltate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susținând că soluția adoptată este contrară legislației și jurisprudenței naționale în materie, privind stabilirea și acordarea daunelor materiale și morale. Dispozițiile art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 4/2011 prevăd că asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru pretențiile formulate prin cererea de despăgubire dovedite prin orice mijloc de probă, fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare.

Sub aspectul acordării daunelor materiale, instanța de apel a dat eficiență normei juridice menționate, precum și principiului prevăzut de art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia sarcina probei revine părții care face o susținere în cursul procesului. Din această perspectivă, pentru a fi supus reparației, prejudiciul trebuie să fie dovedit și să aibă caracter cert, ca existență și ca posibilități de evaluare. Or, în cauză, s-a reținut că reclamanta a depus înscrisuri pentru suma de 398,72 lei, în dovedirea cheltuielilor efectuate pentru însănătoșire, soluția instanței de apel fiind rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză.

Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, instanța de apel nu a procedat la o evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14/2011, stabilindu-le "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România." În acest sens, curtea de apel a aplicat la situația de fapt din cauza dedusă judecății, rezultată din ansamblului probator administrat, criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de situații, consacrate de jurisprudența din România în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilind cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale.

În mod constant, prin jurisprudența, s-a decis că daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Pe de altă parte, referitor la daunele morale solicitate ca urmare a unor accidente de circulație, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Raportat la aceste criterii, având în vedere leziunile concrete suferite de reclamantă, inclusiv numărul de zile de îngrijiri medicale care au fost necesare pentru vindecarea lor, precum și efectele pe care aceste vătămări le-au produs asupra vieții sale, curtea de apel a apreciat că suma de 30.000 euro la care a fost obligată pârâta, cu titlu de daune morale, apare ca rezonabilă și echitabilă, fiind de natură să asigure o reparare integrală a prejudiciului de ordin moral.

Instanța de apel a avut în vedere faptul că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, să nu aibă un caracter pur formal, dar nici să conducă la o îmbogățire fără just temei, în deplină concordanță cu jurisprudența instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu cele reținute de doctrină în această materie.

Așa fiind, Curtea de Apel București a reținut că stabilirea unui cuantum disproporționat de mare al daunelor morale în favoarea reclamantei ar contraveni principiilor rezonabilității, echității și proporționalității, dat fiind faptul că, prin Decizia penală nr. 604/A din 7 octombrie 2015, Curtea de Apel Pitești a acordat persoanelor vătămate în același accident - D. și E., suma de câte 50.000 lei, cu titlu de daune morale, în condițiile în care aceștia au suferit vătămări corporale care au necesitat 150 de zile de îngrijiri medicale, față de 40 de zile necesare pentru vindecarea leziunilor traumatice suferite de către reclamanta din prezenta cauză.

În acest context al analizei, nu pot fi primite criticile recurentei A. referitoare la stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste și neechitabile pentru prejudiciul suferit de vătămarea corporală, deoarece la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel a avut în vedere atât criteriile oferite de doctrină și jurisprudența, cât și circumstanțele factuale ale cauzei menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului concret suferit de aceasta și nu o sursă de îmbogățire a reclamantei, despăgubiri care să constituie, pe cât posibil, un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite în urma accidentului. 2. Pârâta SC B. SA a invocat, ca prim motiv de recurs, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc.

civ. de către instanța de apel, ceea ce a condus la greșita respingere a apelului pârâtei, ca tardiv formulat. Căile de atac și termenele în care acestea pot fi promovate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa în mod nejustificat judecata unei cauze. Așadar, nici părțile și nici instanța nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele instituite de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează. Regula generală de calcul a termenelor de procedură este impusă de art. 182 alin. (1) C. proc. civ., care arată că termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24.00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

Cel de-al doilea alineat al aceluiași articol instituie o excepție pentru actele care se impun a fi depuse la instanță sau în alt loc, dispunând: "Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile." Așadar, potrivit art. 182 alin. (2) C. proc. civ., dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanță, cum este și cererea depusă prin fax/mail, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează la instanță în mod legal (respectiv la ora 16.00, conform art. 89 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015).

Dispozițiile art. 183 alin. (1) C. proc. civ. prevăd ca actul depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege [deci cu respectarea prevederilor art. 182 alin. (2) C. proc. civ.] prin scrisoare recomandată, la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen. Transmiterea unei cereri prin fax sau prin poșta electronică se asimilează cu depunerea cererii personal de parte, în ambele situații existând obligația ca depunerea cererii să se realizeze la instanță, până la ora la care activitatea încetează în mod legal. Un argument ce sprijină această interpretare se circumscrie dispozițiilor art. 199 C. proc.

civ., conform cărora cererea de chemare în judecată depusă personal sau prin reprezentant sau transmisă prin poștă, curier, fax sau scanată și transmisă prin poșta electronică ori prin înscris în forma electronică, se înregistrează și primește dată certă prin aplicarea ștampilei de intrare, operațiuni care pot fi efectuate doar până la ora la care activitatea instanței încetează în mod legal. Ca urmare, actul de procedură depus prin fax sau prin mail este socotit a fi făcut în termen cu condiția să fie transmis până la ora la care activitatea încetează în mod legal la instanță, cu respectarea art. 182 alin. (2) C. proc. civ. Deci, transmiterea prin fax și mail reprezintă modalități acceptate de lege pentru depunerea apelului, potrivit art. 471 alin. (3) C. proc.

civ., însă cererea de apel constituie un act ce trebuie depus la instanță, fiind supusă dispozițiilor art. 182 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește momentul împlinirii termenului de exercitare a căii de atac. În aceste condiții, având în vedere prevederile legale citate mai sus, cererea de apel depusă de pârâta SC B. SA, prin mail, în ultima zi a termenului, la data de 16 mai 2016, ora 18.00 este tardiv formulată. Nu poate fi reținută teza potrivit căreia data limită de depunere a căii de atac este ora 24.00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură, conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme este vorba despre un act ce trebuie depus la instanță, fiind aplicabil art. 182 alin. (2) din același cod, astfel că apelul va fi apreciat ca tardiv introdus dacă ora faxului sau a mesajului electronic se va situa după ora la care activitatea instanței a încetat în mod legal.

Este de reținut și faptul că, în ceea ce privește invocarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a statuat că liberul acces la justiție nu reprezintă un drept absolut, exercițiul acestuia fiind supus unor limite și condiții de procedură prevăzute de dreptul intern, cum sunt cele referitoare la nerespectarea termenelor procedurale, situație regăsită în speța de față. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâtă nu pot fi primite argumentele privind aplicarea în cauză a principiului conversiunii actelor juridice, pentru a se realiza recalificarea apelului principal ca apel incident. Principiul conversiunii actelor juridice poate fi aplicat numai în cazul actelor juridice civile unilaterale, bilaterale sau multilaterale, în sens de convenții sau contracte, astfel cum sunt acestea reglementate de C. civ., iar nu actelor de procedură, al căror regim juridic este prevăzut de C. proc.

civ. Această interpretare reiese chiar din prevederile art. 1260 C. civ., invocate de pârâtă, care se referă la "conversiunea contractului nul", ca act juridic civil încheiat între părți. Este evident că aceste dispoziții legale nu pot fi coroborate cu cele ale art. 179 alin. (4) C. proc. civ., care privesc nulitatea actelor de procedură, ce nu pot fi confundate sau asimilate cu actele juridice civile, astfel cum sunt acestea reglementate de C. civ. Așa fiind, instanța de apel nu putea recalifica apelul principal ca apel incident, prin aplicarea principiului conversiunii actelor juridice, acest aspect fiind corect soluționat. Pe de altă parte, condițiile în care intimatul poate formula apel incident sunt prevăzute de art. 472 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora: "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe." Norma legală citată este clară și nu ridică probleme de interpretare, fiind evident că apelul incident nu poate fi formulat decât după împlinirea termenului de apel, având un caracter accesoriu și, prin urmare, alt regim juridic decât apelul principal. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu poate invoca particularitățile speței, pentru a susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului dedus judecății și că, astfel, ar fi încălcat dispozițiile art. 397 C. proc.

civ. În realitate, curtea de apel a analizat și s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită, reținând în considerente motivele pentru care apelul principal este tardiv formulat și nu poate fi calificat ca apel incident, toate criticile recurentei-pârâte subsumate primelor două motive de recurs fiind nefondate. Față de soluția dată acestor motive de recurs, ce vizează aspecte de procedură, fiind menținută, ca legală, soluția de respingere a apelului, tardiv declarat de către pârâtă, instanța de recurs nu poate primi și analiza criticile ce privesc fondul pricinii. Având în vedere toate considerentele reținute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, nefiind îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., așa încât recursurile declarate de reclamantă și de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1696/A din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel București, vor fi respinse, ca nefondate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 1696 A din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. proc. civ. Pronunțată în ședința publică, astăzi, 27 septembrie 2017. Procesat de GGC - CT