ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1365/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1365/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1365/2017

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de

28 mai 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. SA și cu

intervenientul C., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la

plata următoarelor sume de bani: 8.000 euro (echivalentul în lei la cursul

BNR de 35.520 lei), cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și

800.000 euro (echivalentul în lei la cursul BNR - 3.552.000 lei), cu titlu de

despăgubiri civile pentru daune morale.

Prin

Sentința nr. 1124 din 24 februarie 2016, Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în

judecată formulata de reclamantă și a obligat pârâta la plata

către reclamantă a sumei de 398,72 lei, reprezentând despăgubiri

pentru daune materiale și a sumei de 30.000 euro, în echivalent lei la

cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

daune morale.

A obligat

pârâta la plata către reclamantă a sumei de 187 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Prin Decizia

nr. 1696/A din 21 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, a admis excepția tardivității apelului și

a respins, ca tardiv, apelul formulat de pârâta SC B. SA împotriva

Sentinței nr. 1124 din 24 februarie 2016 pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A respins, ca

nefondat, apelul promovat de reclamanta A. împotriva aceleiași

sentințe.

Cu aplicarea

dispozițiilor art. 499 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., potrivit

cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente

numai motivele de casare invocate și analiza acestora, Înalta Curte

constată următoarele:

Reclamanta A.

și pârâta SC B. SA au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1696 A

din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel București.

Prin cererea

de recurs, reclamanta A. a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul

unei juste aprecieri a cuantumului despăgubirilor acordate, reprezentând

daune materiale și daune morale și, pe cale de consecință,

obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate prin acțiune,

Referitor la

daunele materiale, recurenta-reclamantă a arătat că acestea au

caracter cert, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate până în

prezent, cuprinzând cheltuielile cu spitalizarea, recuperarea

fizioterapeutică, masaje, tratamente medicamentoase administrate,

investigații de specialitate, cheltuieli efectuate cu transportul periodic

la spital, plus alte cheltuieli neprevăzute.

Este de

necontestat faptul că asemenea evenimente incumbă efectuarea de

cheltuieli, iar aceste cheltuieli efectuate în astfel de împrejurări nu

pot fi întotdeauna cuantificate, respectiv dovedite în integralitatea lor.

Instanța

de apel trebuia să aibă în vedere faptul că ar fi absurd și

total inechitabil a se pretinde apelantei ca, în astfel de momente, să se

îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru eventualitatea

unui proces civil, mai ales că nu a prevăzut importanța

chitanțelor în asemenea situații.

Referitor la

daunele morale, recurenta-reclamantă a arătat că a suferit cel

mai grav prejudiciu moral pe care îl poate încerca o persoană,

vătămarea integrității corporale în condiții

dramatice.

Este

adevărat că nu există criterii legale pentru determinarea

daunelor morale suferite ca urmare a producerii accidentului, respectiv

vătămarea integrității corporale, însă instanța

de fond trebuia să țină cont, în stabilirea acestora, de caracteristicile

concrete ale speței, respectiv împrejurările în care a fost produs

accidentul, de vârsta reclamantei și, nu în ultimul rând, de urmările

produse, aspecte de natură a accentua trauma psihică a

părții civile.

Dată

fiind schimbarea radicală a cursului vieții pentru reclamantă,

cuantumul daunelor morale trebuie să urmărească o ameliorare

efectivă a vieții pe care este nevoită să o înfrunte

aceasta.

Există

un prejudiciu moral imens, așa cum reiese și din probele administrate

și, deși acest prejudiciu nu poate fi cuantificat matematic,

gravitatea leziunilor, suferința produsă, impactul asupra viitorului

persoanei vătămate justifică acordarea unei compensații

bănești la un cuantum apreciat corespunzător.

Este imperios

necesar să se dea eficiență criteriului echității, iar

indemnizația acordată să fie una substanțială și

susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

Evaluarea

prejudiciului trebuie să se realizeze sub aspectul efectelor negative

suferite de persoana lezată pe plan psihic, astfel aprecierea

prejudiciului moral să nu se rezume la determinarea

"prețului" suferinței psihice, care este inestimabilă,

ci să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor

consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației

acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei prejudiciate.

În concluzie,

este necesar ca instanța să facă o apreciere corectă a ceea

ce reclamanta a pierdut pe plan fizic, psihic, social și familial, din

ceea ce însemna o viață normală, liniștită și

fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor.

cererea de recurs, pârâta SC B. SA a solicitat casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal, deoarece apelul pârâtei a fost

depus în termen, iar în subsidiar, întrucât s-ar fi impus recalificarea

apelului principal ca apel incident, cu consecința soluționării

acestuia de către instanța de apel.

În cadrul

primului motiv de recurs, pârâta a arătat că decizia atacată

este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a

dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ. cu referire la art.

4 alin. (1), pct. 9 din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile

electronice.

Prin

coroborarea noțiunii de serviciu specializat de comunicare cu prevederile

O.U.G. nr. 111/2011 reiese că serviciul de poștă

electronică este un serviciu specializat de comunicare, mai exact

specializat în comunicații electronice.

Tendința

actuală a instanțelor din România este de a interpreta art. 183 C.

proc. civ. conform regulii exceptio est strictissimae interpretationis

(excepția este de strictă aplicare și interpretare) însă,

prin aplicarea acestei reguli, judecătorii pierd din vedere faptul ca

noțiunea de "serviciu specializat de comunicare" este

golită de conținut.

Deși

multe instanțe interpretează art. 183 în sensul că acesta nu

include serviciile de fax și de poștă electronică, nicio

instanță nu menționează care sunt categoriile de servicii

incluse în sfera acestei noțiuni generice de servicii specializate de

comunicare.

Având în

vedere regula de interpretare actus interpretandus est potius ut valeat, quam

ut pereat, în sensul că legea trebuie interpretată în sensul

aplicării ei și nu în sensul neaplicării, reținând

prevederile art. 183 C. proc. civ. și coroborându-le cu art. 4 alin. (1)

pct. 9 din O.U.G. nr. 111/2011, reiese că poșta electronică

reprezintă un serviciu specializat de comunicare (specializat în

comunicații electronice) și că îi sunt aplicabile prevederile

art. 183 C. proc. civ.

Este

evidentă intenția legiuitorului de a include serviciile de fax

și poștă electronică în categoriile de servicii

prevăzute de art. 183 C. proc. civ., pentru care dovada depunerii în

termen se face cu înregistrările sau atestările furnizorului

respectivului serviciu, nu prin înregistrarea lor de către instanțe.

Această interpretare rezultă din coroborarea C. proc. civ. cu O.U.G.

nr. 111/2011, de altfel, fiind singura interpretare care permite utilizarea

noțiunii de serviciu specializat de comunicare și aplicarea acestei

noțiuni.

Pe cale de

consecință înscrisul ce se regăsește în dosarul de apel

face dovada depunerii în termen a actului procedural de către societatea

pârâtă (reprezentând atestare făcută de serviciul specializat de

comunicare) și, raportat la prevederile art. 183 și 182 din C. proc.

civ., instanța de apel a admis în mod greșit excepția

tardivității.

În cadrul

celui de-al doilea motiv de recurs, pârâta a arătat că instanța

de apel a încălcat normele de drept atunci când a refuzat să aplice

principiul conversiunii actelor juridice și să recalifice apelul principal

ca apel incident.

Prin faptul

că instanța nu s-a pronunțat asupra apelului incident, au fost

încălcate prevederile art. 397 C. proc. civ.

Deși C.

proc. civ. este o lege specială, el nu înlătură de la aplicare

în totalitate prevederile C. civ., pe care, de altfel, îl completează, ci,

doar atunci când prevederile sale sunt în contradicție cu cele ale C.

civ., nu se aplică.

După cum

reiese din art. 1260 din C. civ., coroborat cu art. 179 alin. (4) C. proc.

civ., nu doar actele civile sunt supuse principiului conversiunii, ci și

actele de procedură civilă.

Pe cale de

consecință, instanța ar fi trebuit să ia act de faptul

că apelul principal al pârâtei putea fi recalificat ca apel incident

și s-ar fi impus să se pronunțe asupra acestuia.

Interpretarea

pe care instanța de apel a dat-o dispozițiilor art. 474 alin. (1) C.

proc. civ. este mult prea restrictivă, deoarece momentul prevăzut de

legiuitor pentru depunerea apelului incident și a apelului provocat, anume

"odată cu întâmpinarea", trebuie interpretat ca un termen de

decădere, nicidecum în sensul că apelul incident și apelul

provocat nu pot fi depuse decât odată cu întâmpinarea. Potrivit

principiului de drept qui potest maius, potest et minus, este evident că

un act de procedură, formulat înaintea termenului prevăzut de

legiuitor în acest scop, trebuie considerat ca fiind făcut în termen.

Pe fondul

cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că despăgubirile pentru

daunele morale ar fi trebuit sa fie în consonanța cu media

reținută în practica judecătorească din România, pentru a

nu fi încălcate astfel dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din

Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

La

sfârșitul lunii septembrie 2012, Fondul de Protecție al Victimelor

Străzii (F.P.V.S.) a realizat un ghid specializat, bazat pe o culegere de

jurisprudență din România și pe practica europeană în

domeniu, în cadrul căruia s-a efectuat un calcul al valorilor medii de

despăgubire pentru mai multe situații.

Hotărârea

atacată încalcă normele de drept material prin faptul că sumele

acordate reclamantei cu titlu de daune morale sunt excesive în raport cu

jurisprudența la nivel național, întrucât instanțele

românești au acordat sume mai mici în acele situații în care

victimele și-au recuperat în integralitate funcționalitatea, mai

exact în aceste situații media fiind de 316 lei/zi de îngrijiri medicale.

Raportat la

aceste concluzii ale Ghidului, reiese că intimata-reclamantă ar fi

fost îndreptățită să primească doar suma de 12.640 lei

cu titlu de daune morale.

Recurenta-pârâtă

a mai arătat că nu contestă suferința provocată

reclamantei, dar nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile,

în concordanță cu jurisprudența în materie, cu venitul mediu pe

cap de locuitor și cu nivelul general de dezvoltare economică a

României.

Analizând

recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

declarat de reclamanta A. critica soluția instanței de apel din punct

de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată

întinderea prejudiciului pe care l-a suferit, solicitându-se o justă

apreciere a cuantumului daunelor materiale și morale acordate.

În

susținerea recursului, reclamanta a invocat dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri

se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive

străine de natura cauzei".

Însă

acest temei de drept a fost invocat formal, deoarece criticile dezvoltate se

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., reclamanta susținând că soluția adoptată este

contrară legislației și jurisprudenței naționale în

materie, privind stabilirea și acordarea daunelor materiale și

morale.

Dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 4/2011 prevăd că

asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea

prejudiciată pentru pretențiile formulate prin cererea de

despăgubire dovedite prin orice mijloc de probă, fără a se

depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de

asigurare.

Sub aspectul

acordării daunelor materiale, instanța de apel a dat eficiență

normei juridice menționate, precum și principiului prevăzut de

art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia sarcina probei revine

părții care face o susținere în cursul procesului.

Din

această perspectivă, pentru a fi supus reparației, prejudiciul

trebuie să fie dovedit și să aibă caracter cert, ca

existență și ca posibilități de evaluare.

Or, în

cauză, s-a reținut că reclamanta a depus înscrisuri pentru suma

de 398,72 lei, în dovedirea cheltuielilor efectuate pentru

însănătoșire, soluția instanței de apel fiind

rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză.

Referitor la

cuantumul daunelor morale acordate, instanța de apel nu a procedat la o

evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere dispozițiile art. 49

pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în

aplicare prin Ordinul CSA nr. 14/2011, stabilindu-le "în conformitate cu

legislația și jurisprudența din România."

În acest

sens, curtea de apel a aplicat la situația de fapt din cauza dedusă

judecății, rezultată din ansamblului probator administrat,

criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de

situații, consacrate de jurisprudența din România în acord și cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilind

cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale.

În mod

constant, prin jurisprudența, s-a decis că daunele morale se

stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de

cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care

au fost percepute consecințele vătămării, măsura în

care a fost afectată situația familială, profesională

și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii

sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază

echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs

victimei.

Pe de

altă parte, referitor la daunele morale solicitate ca urmare a unor

accidente de circulație, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când

acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare

prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o

apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ

la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui

accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care

acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel

cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Un criteriu

fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în

cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este

echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri

implică fără îndoială și o doză de aproximare,

însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru

între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate

și despăgubirile acordate, în măsură să permită

celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele

morale, fără a se ajunge însă în situația

îmbogățirii fără just temei.

Raportat la

aceste criterii, având în vedere leziunile concrete suferite de

reclamantă, inclusiv numărul de zile de îngrijiri medicale care au

fost necesare pentru vindecarea lor, precum și efectele pe care aceste

vătămări le-au produs asupra vieții sale, curtea de apel a

apreciat că suma de 30.000 euro la care a fost obligată pârâta, cu

titlu de daune morale, apare ca rezonabilă și echitabilă, fiind

de natură să asigure o reparare integrală a prejudiciului de

ordin moral.

Instanța

de apel a avut în vedere faptul că despăgubirile acordate trebuie

să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna

suferită, să nu aibă un caracter pur formal, dar nici să

conducă la o îmbogățire fără just temei, în

deplină concordanță cu jurisprudența instanței supreme

și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu cele

reținute de doctrină în această materie.

Așa

fiind, Curtea de Apel București a reținut că stabilirea unui

cuantum disproporționat de mare al daunelor morale în favoarea reclamantei

ar contraveni principiilor rezonabilității, echității

și proporționalității, dat fiind faptul că, prin

Decizia penală nr. 604/A din 7 octombrie 2015, Curtea de Apel Pitești

a acordat persoanelor vătămate în același accident - D. și

E., suma de câte 50.000 lei, cu titlu de daune morale, în condițiile în

care aceștia au suferit vătămări corporale care au

necesitat 150 de zile de îngrijiri medicale, față de 40 de zile

necesare pentru vindecarea leziunilor traumatice suferite de către

reclamanta din prezenta cauză.

În acest

context al analizei, nu pot fi primite criticile recurentei A. referitoare la

stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste și neechitabile

pentru prejudiciul suferit de vătămarea corporală, deoarece la

stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel a avut în vedere

atât criteriile oferite de doctrină și jurisprudența, cât

și circumstanțele factuale ale cauzei menite să asigure o

reparație justă și echitabilă a prejudiciului concret

suferit de aceasta și nu o sursă de îmbogățire a

reclamantei, despăgubiri care să constituie, pe cât posibil, un

mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite în urma

accidentului.

B. SA a invocat, ca prim motiv de recurs, interpretarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ.

de către instanța de apel, ceea ce a condus la greșita

respingere a apelului pârâtei, ca tardiv formulat.

Căile de

atac și termenele în care acestea pot fi promovate sunt reglementate prin

norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general

de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa în mod

nejustificat judecata unei cauze.

Așadar,

nici părțile și nici instanța nu pot deroga, pe cale de

interpretare, de la termenele instituite de lege pentru exercițiul unei

căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Regula

generală de calcul a termenelor de procedură este impusă de art.

182 alin. (1) C. proc. civ., care arată că termenul care se

socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la

ora 24.00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

Cel de-al doilea alineat al aceluiași articol instituie o excepție

pentru actele care se impun a fi depuse la instanță sau în alt loc,

dispunând: "Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie

depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora

la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile

art. 183 fiind aplicabile."

Așadar,

potrivit art. 182 alin. (2) C. proc. civ., dacă este vorba de un act ce

trebuie depus la instanță, cum este și cererea depusă prin

fax/mail, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează la

instanță în mod legal (respectiv la ora 16.00, conform art. 89 alin.

(1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015).

Dispozițiile

art. 183 alin. (1) C. proc. civ. prevăd ca actul depus înlăuntrul

termenului prevăzut de lege [deci cu respectarea prevederilor art. 182

alin. (2) C. proc. civ.] prin scrisoare recomandată, la oficiul

poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu

specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.

Transmiterea

unei cereri prin fax sau prin poșta electronică se asimilează cu

depunerea cererii personal de parte, în ambele situații existând

obligația ca depunerea cererii să se realizeze la instanță,

până la ora la care activitatea încetează în mod legal.

Un argument

ce sprijină această interpretare se circumscrie dispozițiilor

art. 199 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată

depusă personal sau prin reprezentant sau transmisă prin

poștă, curier, fax sau scanată și transmisă prin

poșta electronică ori prin înscris în forma electronică, se

înregistrează și primește dată certă prin aplicarea

ștampilei de intrare, operațiuni care pot fi efectuate doar până

la ora la care activitatea instanței încetează în mod legal.

Ca urmare,

actul de procedură depus prin fax sau prin mail este socotit a fi

făcut în termen cu condiția să fie transmis până la ora la

care activitatea încetează în mod legal la instanță, cu

respectarea art. 182 alin. (2) C. proc. civ.

Deci, transmiterea

prin fax și mail reprezintă modalități acceptate de lege

pentru depunerea apelului, potrivit art. 471 alin. (3) C. proc. civ., însă

cererea de apel constituie un act ce trebuie depus la instanță, fiind

supusă dispozițiilor art. 182 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce

privește momentul împlinirii termenului de exercitare a căii de atac.

În aceste

condiții, având în vedere prevederile legale citate mai sus, cererea de

apel depusă de pârâta SC B. SA, prin mail, în ultima zi a termenului, la

data de 16 mai 2016, ora 18.00 este tardiv formulată.

Nu poate fi

reținută teza potrivit căreia data limită de depunere a

căii de atac este ora 24.00 a ultimei zile în care se poate îndeplini

actul de procedură, conform art. 182 alin. (1) C. proc. civ., câtă

vreme este vorba despre un act ce trebuie depus la instanță, fiind

aplicabil art. 182 alin. (2) din același cod, astfel că apelul va fi

apreciat ca tardiv introdus dacă ora faxului sau a mesajului electronic se

va situa după ora la care activitatea instanței a încetat în mod

legal.

Este de

reținut și faptul că, în ceea ce privește invocarea art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a

statuat că liberul acces la justiție nu reprezintă un drept

absolut, exercițiul acestuia fiind supus unor limite și condiții

de procedură prevăzute de dreptul intern, cum sunt cele referitoare

la nerespectarea termenelor procedurale, situație regăsită în

speța de față.

În ceea ce

privește cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâtă nu pot

fi primite argumentele privind aplicarea în cauză a principiului

conversiunii actelor juridice, pentru a se realiza recalificarea apelului

principal ca apel incident.

Principiul

conversiunii actelor juridice poate fi aplicat numai în cazul actelor juridice

civile unilaterale, bilaterale sau multilaterale, în sens de convenții sau

contracte, astfel cum sunt acestea reglementate de C. civ., iar nu actelor de

procedură, al căror regim juridic este prevăzut de C. proc. civ.

Această

interpretare reiese chiar din prevederile art. 1260 C. civ., invocate de

pârâtă, care se referă la "conversiunea contractului nul",

ca act juridic civil încheiat între părți. Este evident că

aceste dispoziții legale nu pot fi coroborate cu cele ale art. 179 alin.

(4) C. proc. civ., care privesc nulitatea actelor de procedură, ce nu pot

fi confundate sau asimilate cu actele juridice civile, astfel cum sunt acestea

reglementate de C. civ.

Așa

fiind, instanța de apel nu putea recalifica apelul principal ca apel

incident, prin aplicarea principiului conversiunii actelor juridice, acest

aspect fiind corect soluționat.

Pe de

altă parte, condițiile în care intimatul poate formula apel incident

sunt prevăzute de art. 472 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să

formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul

făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să

tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe."

Norma

legală citată este clară și nu ridică probleme de interpretare,

fiind evident că apelul incident nu poate fi formulat decât după

împlinirea termenului de apel, având un caracter accesoriu și, prin

urmare, alt regim juridic decât apelul principal.

Din

această perspectivă, recurenta-pârâtă nu poate invoca particularitățile

speței, pentru a susține că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra apelului dedus judecății și că,

astfel, ar fi încălcat dispozițiile art. 397 C. proc. civ.

În realitate,

curtea de apel a analizat și s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor

cu care a fost învestită, reținând în considerente motivele pentru

care apelul principal este tardiv formulat și nu poate fi calificat ca

apel incident, toate criticile recurentei-pârâte subsumate primelor două

motive de recurs fiind nefondate.

Față

de soluția dată acestor motive de recurs, ce vizează aspecte de

procedură, fiind menținută, ca legală, soluția de

respingere a apelului, tardiv declarat de către pârâtă, instanța

de recurs nu poate primi și analiza criticile ce privesc fondul pricinii.

Având în

vedere toate considerentele reținute, hotărârea atacată a fost

dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, nefiind

îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., așa încât recursurile declarate de

reclamantă și de pârâtă împotriva Deciziei nr. 1696/A din 21

octombrie 2016 a Curții de Apel București, vor fi respinse, ca

nefondate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta SC B. SA

împotriva Deciziei nr. 1696 A din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel

București, secția a VI-a civilă.

Decizia este

definitivă și se va comunica părților, conform

dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi, 27 septembrie 2017.

Procesat

de GGC - CT