Decizia nr. 1782/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2227/2017 a Tribunalului Ilfov

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., repunerea sa în termenul de opțiune succesorală neexercitat de tatăl său C. cu privire la succesiunea bunicii D. și constatarea faptului că reclamantul a acceptat această succesiune, precum și recunoașterea calității sale de moștenitor după defuncta D., decedată la data de 21 februarie 2015, invocând incidența art. 1130 și urm. C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința nr. 2227 din 12 septembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis excepția tardivității cererii de repunere în termenul de opțiune succesorală și a respins cererea de repunere în termen ca fiind tardiv formulată, precum și cererea de chemare în judecată, având ca obiect petiție de ereditate, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin Decizia civilă nr. 638 A din 29 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticii, reclamantul a susținut că atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut eronat tardivitatea cererii de repunere în termenul de opțiune succesorală după defuncta D., raportat la dispozițiile art. 2522 C. civ. Reclamantul a învederat faptul că legiuitorul, prin dispozițiile art. 2522 alin. (2) C. civ., a fixat două momente ale începutului curgerii termenului de 30 de zile în care se poate formula cererea de repunere în termen, anume un moment subiectiv, data la care persoana îndreptățită a luat cunoștință efectiv de încetarea motivelor care justificau repunerea în termen, și un moment obiectiv, data la care persoana îndreptățită trebuia să cunoască încetarea motivelor temeinice care justificau repunerea în termen. Reclamantul a susținut că a devenit titular al dreptului de opțiune succesorală cu privire la moștenirea bunicii sale în urma dezbaterii moștenirii defunctului său tată, a cărui procedură succesorală a fost finalizată prin emiterea certificatului de moștenitor nr. 27/25 mai 2016. Reclamantul a precizat că a luat cunoștință de împrejurarea că succesiunea bunicii sale nu a fost dezbătută abia la data de 30 iunie 2016, când, în calitate de moștenitor al tatălui său, a formulat o cerere de dezbatere a succesiunii bunicii, după ce anterior a făcut demersuri să obțină o copie a certificatului de deces al acesteia, care i-a fost eliberat la 21 iunie 2016, și o cerere de completare a masei succesorale înscrise în certificatul de moștenitor emis după tatăl său și a cotei de 1/2 părți indivize din moștenirea bunicii, la data de 22 iunie 2016, cu mențiunea că a întocmit o declarație de acceptare a moștenirii acesteia la aceeași dată, 22 iunie 2016. Așa fiind, reclamantul a pretins că în mod eronat instanțele de fond s-au raportat la data de 25 aprilie 2016, data decesului autorului său, în fundamentarea soluției de admitere a excepției tardivității cererii de repunere în termen. Reclamantul a criticat decizia atacată și sub aspectul greșitei aplicări a normelor care reglementează instituția retransmiterii dreptului de opțiune succesorală. Sub acest aspect, a arătat că în cazul succesibilului decedat înainte de stingerea dreptului de opțiune prin prescripție, acest drept se transmite prin succesiune moștenitorului care va avea de exercitat două drepturi de opțiune, anume: propriul drept de opțiune născut în persoana sa la deschiderea moștenirii succesibilului decedat și, dacă acceptă această moștenire, dreptul de opțiune retransmis în cadrul patrimoniului succesoral și care vizează moștenirea anterior deschisă. Ca atare, în măsura admiterii cererii de repunere în termen, reclamantul a susținut că efectul prescripției este anihilat, ca și când nu s-ar fi produs și, pe cale de consecință, termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală nu s-a împlinit mai înainte de decesul defunctului său tată, caz în care devin incidente prevederile art. 1105 C. civ. Reclamantul a criticat decizia atacată și sub aspectul greșitei aplicări a normelor care reglementează instituția actului juridic unilateral, în special a celor care reglementează viciile de consimțământ. În dezvoltarea criticii, reclamantul a susținut că nu a învestit instanța cu o cerere privind anularea unui act de renunțare sau a unui act de acceptare a moștenirii pentru vicii de consimțământ, ci a solicitat repunerea în termenul de opțiune succesorală prin raportare la conduita pârâtei (care a ascuns situația juridică reală a imobilului din Buftea), conduită care a pricinuit starea de eroare în care s-au aflat atât defunctul său tată, cât și el, cu privire la emolumentul moștenirii defunctei D., eroare care se constituie într-un motiv temeinic ce justifică admiterea cererii de repunere în termen și nu într-un motiv de anulare pentru vicii de consimțământ, pentru simplul motiv că nu există un act care sa fie susceptibil de anulare. Reclamantul a criticat, totodată, ca fiind eronate considerentele instanței de apel relative la irelevanța emolumentului moștenirii din perspectiva actelor de opțiune succesorală. Anume, reclamantul a susținut că exercitarea dreptului de opțiune succesorală nu este, spre deosebire de acceptarea donației, o manifestare de voință aflate sub considerații de ordin personal ci, dimpotrivă, o manifestare de voință care impune din partea succesibilului rațional și prudent evaluarea emolumentului moștenirii. Reclamantul a susținut că în acest sens a pretins că starea de eroare în care s-a aflat tatăl său cu privire la emolumentul masei succesorale a autoarei sale a fost factorul determinant în neexercitarea dreptului de opțiune succesorală, deoarece numai în cazul cunoașterii compunerii reale a masei succesorale, acest drept ar fi putut fi exercitat în cunoștință de cauză.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 27 februarie 2019, pârâta B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente. Pârâta a susținut că reclamantul prezintă, sub aparența unor critici de nelegalitate, o altă situație de fapt (pe care o detaliază) care însă, oricum, prin aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material incidente, impune aceeași soluție.

Procedura de filtru Raportul a fost întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, constatându-se că, în principiu, criticile se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Prin încheierea din 18 septembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 638 A din 29 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 16 octombrie 2019. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. În drept, repunerea în termenul de prescripție este o favoare recunoscută de lege titularilor drepturilor subiective care, din motive temeinice nu și-au exercitat drepturile subiective în termenele legale, întrucât, în astfel de cazuri, aplicarea efectului prescripției extinctive ar fi inechitabilă. Potrivit dispozițiilor art. 2522 alin. (1) C. civ., cel care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus prescripției poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție. În consecință, pentru a înfrânge efectul prescripției, titularul dreptului subiectiv față de care termenul de prescripție s-a împlinit are a exercita dreptul său la acțiune mai înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție, solicitând, totodată, repunerea în termen. În materie succesorală, dreptul de opțiune succesorală se prescrie în termen de un an, termen care curge de la data deschiderii succesiuni, adică de la data decesului, conform dispozițiilor art. 954 alin. (1) coroborate cu ale art. 1103 alin. (1) C. civ., excepțiile privind începutul cursului prescripției fiind reglementate distinct de lege și de strictă interpretare. Cât privește situația moștenitorului succesibilului decedat care nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul legal, caz în care dreptul nu i-a fost transmis prin succesiune întrucât nu se mai afla în patrimoniul defunctului ca urmare a stingerii sale prin prescripție anterior decesului, dispozițiile legale nu prevăd norme de drept derogatorii de la regula prevăzută de art. 1103 C. civ. Retransmiterea dreptului de opțiune succesorală este reglementată prin dispozițiile art. 1105 C. civ., potrivit cărora: Moștenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind moștenirea autorului lor. Retransmiterea dreptului de opțiune succesorală presupune, prin ipoteză, ca succesibilul decedat să nu fi exercitat dreptul său de opțiune succesorală din această cauză, a decesului, mai înainte ca termenul de opțiune succesorală să se fi împlinit. În speță, se constată că numita D. a decedat la data de 21 februarie 2015, termenul de un an de acceptare a succesiunii, care a început să curgă la data decesului, împlinindu-se la data de 21 februarie 2016, fără ca succesibilul său, C., să fi făcut acte de acceptare sau de renunțare la succesiune. Ulterior, la data de 25 aprilie 2016 a decedat numitul C., dată la care s-a deschis dreptul de opțiune succesorală în favoarea reclamantului A., acestuia fiindu-i emis Certificatul de moștenitor nr. 27/25 mai 2016, ca urmare a acceptării moștenirii. În raport de cele arătate, rezultă că reclamantul A. nu este titularul dreptului de opțiune succesorală după numita D., ci moștenitorul succesibilului acesteia, C. care, deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil, nu și-a exercitat dreptul de opțiune succesorală după autoarea sa în termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 1103 C. civ. Rezultă, totodată, că reclamantul a formulat cererea de repunere în termen în considerarea calității sale de moștenitor al titularului dreptului de opțiune succesorală (născut în persoana succesibilului C.), drept cu privire la care prescripția s-a împlinit în data de 21 februarie 2016. Fiind vorba de exercițiul dreptului de opțiune succesorală după defuncta D., Înalta Curte constată că ziua în care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenul de prescripție de către succesibilul defunctei este ziua deschiderii succesiunii succesibilului, defunctul C., 25 aprilie 2016, astfel cum corect s-a reținut prin decizia recurată. Aceasta, întrucât această zi, 25 aprilie 2016, semnifică data la care au încetat pentru succesibilul C. motivele temeinice care l-ar fi împiedicat să-și exercite dreptul propriu de opțiune succesorală după defuncta D., eventualele întârzieri în exercițiul dreptului după această dată fiind imputabile moștenitorului succesibilului, respectiv, reclamantului A. În consecință, de la data de 25 aprilie 2016 curge și termenul de 30 de zile prevăzut de dispozițiile art. 2522 alin. (2) C. civ., termen în care moștenitorul A. avea a-și exercita dreptul de opțiune succesorală după defuncta D., corelativ cu formularea cererii de repunere în termen. Concluzia se impune în aplicarea dispozițiilor art. 1103 C. civ. și art. 2522 alin. (2) C. civ. și în lipsa unor dispoziții legale speciale, derogatorii, prin care să se statueze cu privire la un alt moment de la care ar începe să curgă un termen nou de opțiune succesorală în persoana moștenitorului succesibilului decedat ori la care s-ar proroga împlinirea vechiului termen de opțiune născut în persoana succesibilului decedat care nu l-a exercitat în termenul de prescripție. Așa fiind, cererea înregistrată la data de 27 iulie 2016, prin care reclamantul a pretins repunerea în termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală după defuncta D., în considerarea faptului că titularul acestuia, succesibilul C., nu l-ar fi exercitat din motive temeinice și, corelativ, recunoașterea calității sale de moștenitor al defunctei menționate, a fost formulată cu depășirea termenului de 30 de zile, prevăzut de dispozițiile art. 2522 alin. (2) C. civ., care s-a împlinit în 26 mai 2016, motiv pentru care, astfel cum au reținut și instanțele de fond, este tardivă. În consecință, Înalta Curte nu poate primi criticile prin care reclamantul învederează instanței că termenul de 30 de zile ar curge de la data de 30 iunie 2016, data la care a înregistrat o cerere de dezbatere a succesiunii defunctei D., sub motiv că la această dată a fost informat despre faptul inexistenței înregistrării unei alte astfel de cereri, în urma interogării în acest sens a Camerei Notarilor Publici, întrucât astfel de informații erau la îndemâna sa și, anterior decesului, și a autorului său, începând cu data de 21 februarie 2015 când a decedat numita D. Lipsa unor minime diligențe pentru a afla informații cu privire la stadiul procedurii succesorale a bunicii sale, inclusiv cu privire la emolumentul succesiunii, care să fi fost efectuate după momentul decesului acesteia, 21 februarie 2015, separat sau în comun cu autorul său, nu justifică, astfel cum eronat pretinde reclamantul A., prorogarea datei de început a termenului prevăzut de dispozițiile art. 2522 alin. (2) C. civ., la data de 30 iunie 2016, în considerarea demersurilor efectuate ulterior decesului tatălui său, adică ulterior datei de 25 aprilie 2016, anume, solicitarea de eliberare a certificatului de moștenitor după tatăl său și a unei copii a certificatului de deces al bunicii sale, formularea unei cereri pentru eliberarea unui supliment la certificatul de moștenitor emis după tatăl său, înregistrarea unei cereri de deschidere a succesiunii bunicii sale și formularea unei declarații de acceptare a succesiunii acesteia, deoarece, astfel cum s-a arătat, întârzierea în efectuarea demersurilor îi este imputabilă, parte dintre acestea nefiind condiționate, astfel cum eronat se invocă, de eliberarea certificatului de moștenitor după autorul său. Înalta Curte nu poate primi nici critica privind greșita aplicare a dispozițiilor legale relative la retransmisiunea succesorală (art. 1105 C. civ.), întrucât retransmisiunea presupune existența valabilă a dreptului de opțiune succesorală în patrimoniul succesibilului la data decesului, caz în care poate opera transmiterea acestui drept, prin succesiune, către moștenitorii săi. În speță, dreptul de opțiune succesorală după defuncta D. (decedată la data de 21 februarie 2015) nu se mai afla în patrimoniul succesibilului C. la data decesului (25 aprilie 2016), acesta fiind stins prin prescripție, ca urmare a împlinirii termenului de opțiune succesorală în data de 21 februarie 2016, nemaifiind posibilă transmiterea sa, prin succesiune, către moștenitorul A. De altminteri, dezvoltând această critică, reclamantul pleacă de la premisa că retransmiterea în favoarea sa a dreptului de opțiune succesorală după defuncta D., stins prin efectul prescripției, ar opera în considerarea înlăturării efectelor prescripției rezultat al încuviințării cererii sale de repunere în termen. Cererea de repunere în termen dedusă judecății de către reclamant a fost însă respinsă ca fiind tardivă, caz în care reclamantul nu mai poate susține cu temei concluzia privind înlăturarea efectelor prescripției și nici faptul retransmiterii, pe cale succesorală, a acestui drept în favoarea sa. Cât privește celelalte critici formulate de reclamant prin recurs, prin care invocă eroarea în care s-ar fi aflat atât el, cât și defunctul său tată, C. cu privire la emolumentul moștenirii defunctei D., rezultat al conduitei culpabile a pârâtei, și, respectiv, prin care critică considerentele instanței de apel relative la irelevanța emolumentului unei moșteniri din perspectiva exercitării dreptului de opțiune succesorală, Înalta Curte constată că nu se mai justifică a fi analizate în raport de soluția de respingere, ca tardivă, a cererii de repunere în termen. Aceasta, întrucât, aceste aspecte puteau prezenta relevanță numai în măsura în care instanța avea a examina temeinicia cererii de repunere în termenul de opțiune succesorală după defuncta D., chestiune care însă nu mai poate face obiectul analizei instanțelor ca urmare a reținerii excepției tardivității respectivei cereri. Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.