ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1196/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14.10.2015, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F. și G., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. x/27.05.1974, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 6 București, dosar succesoral nr. x/1974, de pe urma defunctului H., pentru fraudarea legii și să se constate că masa bunurilor rămase de pe urma defunctului este compusă din: 1/2 din apartamentul nr. x, și prăvălia situate la adresa imobilului din București str. x, cealaltă cotă de 1/2 din construcție împreună cu terenul pe care se află aceasta (839,47 mp) fiind proprietatea exclusivă a soției supraviețuitoare, I.;

- să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.09.2004 de Notar public J., în ce privește transmiterea proprietății, părți din imobilul situat în București, Str. x sector 6, proprietatea soției supraviețuitoare I., formată din teren în suprafață de 382 mp și 1/2 prăvălie din apartamentul nr. x parter, compus din patru camere, bucătărie, baie, WC, serviciu, cămară, debara și două holuri cu suprafața utilă de 90,17 mp, ca urmare a constatării nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x/1974, ce a stat la baza vânzării imobilului;

- să se constate deschisă succesiunea defunctei I., decedată la 4.12.1982, și să se stabilească calitatea reclamanților de moștenitori legali, ca strănepoți ai defunctei, ce vin la moștenire prin reprezentarea tatălui acestora, K., decedat la 14.06.1996, ca fiu al defunctei L., (căsătorită cu M.), decedată la 16.01.2004, fiică a defunctei, precum și a pârâților, ca moștenitori cu vocație la moștenirea defunctei: E. - prin reprezentarea mamei sale, N., decedată la data de 3.06.2008, fiica a defunctei; F. și G. - soț supraviețuitor și, respectiv, fiu al lui O., fiică a defunctei, decedată la 25.06.2014, ce culeg parte din cota legală ce se cuvenea acesteia; C. și D., în calitate de soț supraviețuitor și, respectiv, fiu al defunctei P., decedată la 03.06.2007, fiică a defunctei O., ce culeg parte din cota ce i se cuvenea acesteia din urmă, din moștenirea defunctei I..

Au mai solicitat reclamanții să se constate că masa bunurilor rămase de pe urma defunctei I. este compusă din teren în suprafață de 629,72 mp, 1/2 din apartamentul nr. x și prăvălie aflate la parterul imobilului situat în București str. x, Sector 6 și să se stabilească cotele legale ce revin fiecărui moștenitor în parte din masa bunurilor succesorale.

Prin sentința civilă nr. 971/06.07.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, pentru capetele de cerere nr. x și 2, privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor nr. x/1974 și constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.09.2004 la BNP J., și a respins, în consecință, aceste capete de cerere; a admis excepția lipsei de interes a reclamanților pentru capătul de cerere nr. x, privind dezbaterea succesiunii defunctei I., decedată la data de 04.12.1982, și a respins, în consecință, acest capăt de cerere; a obligat reclamanții la plata către pârâtul C. a sumei de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând anularea acesteia, și trimiterea cauzei la aceeași instanță.

Prin decizia nr. 1310/A din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 971/06.07.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C., D., E., și G., în nume propriu și ca moștenitor al lui F., ca nefondat.

Au fost obligați apelanții la plata către C. a sumei de 2500 RON și către D. a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut că soluția instanței de apel este rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor legale incidente în cauză.

Au fost încălcate normele ce reglementează regimul dotal.

O primă concluzie greșită a instanței de apel o reprezintă aprecierea că cei doi soți, H. și I., nu au încheiat o convenție matrimonială, prin care să fi adoptat regimul dotal, motiv pentru care terenul ce a făcut, printre altele, obiectul dotei constituite de Q., pentru fiica sa Cristina, la momentul căsătoriei, a intrat în proprietatea ambilor soți. În sprijinul acestei concluzii, instanța a reținut că, în actul dotal autentificat sub nr. x/29.01.1914, s-a menționat faptul că soții vor putea vinde terenul, fără a mai avea nevoie de autorizația tribunalului, precum și că cei doi soți înzestrați au declarat că, prin simplul fapt al celebrării căsătoriei, vor fi presupuși că au și primit întreaga dotă, astfel cum li s-a constituit.

Concluzia instanței nu ține seama de următoarele aspecte ce dovedesc că cei doi soți au adoptat regimul dotal, respectiv de: titulatura actului, "act dotal" și de faptul că, în prima frază a actului dotal, Q. stipulează, fără echivoc, că:

"la căsătoria ce prea iubita mea fiica Cristina contractează cu dl. H. îi constitui dotă următoarele ...". Constituirea dotei este exclusivă pentru Cristina, iar aceasta este o prezumție în favoarea regimului dotal, care, completată cu titulatura actului, urmată de declarația expresă a celor doi soți, în sensul că primesc dota, echivalează cu adoptarea regimului dotal de către aceștia. Art. 1233 C. civ. reglementează dota ca fiind averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei, iar art. 1234 C. civ. cuprinde norme potrivit cărora este dotă tot ceea ce femeia își constituie drept dotă și este, asemenea, dotal, în lipsă de declarare contrarie, tot ceea ce se dă femeii în contractul de căsătorie sau de un al treilea sau de viitorul ei bărbat. Nu este nevoie să fie întrebuințați termenii de "regim dotal" și nu este nevoie de o declarație solemnă, pentru a se dovedi adoptarea regimului dotal de către soți.

În continuarea argumentelor sale, în ce privește susținerea că, în cauză, nu este vorba de un regim dotal adoptat de soții R., ci că bunurile constituite drept dotă pentru Cristina au intrat în proprietatea ambilor soți, instanța apreciază că, după încheierea actului dotal, între părți, au intervenit alte acte juridice care au condus la încheierea actului de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/01.10.1925, între cele trei surori (S., I. și T.), potrivit căruia I. i-a revenit lotul nr. x, format din 839,47 mp, loc de casă și 5645,47 mp, teren de cultură, pe Drumul Sării.

Faptul că, între cele trei surori, a intervenit actul de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/1925, nu are nici o relevanță în ce privește dovada adoptării regimul dotal de către cei doi soți, așa cum menționează cele trei coindivizare în actul de partaj, tot terenul din Calea 13 septembrie, colț cu Drumul Serii, a aparținut defunctei lor mame, din care face parte și terenul de 6345 mp, ce a făcut obiectul dotei. Convenția de partaj voluntar a avut drept scop delimitarea și individualizarea fiecărei suprafețe de teren pe care o are fiecare proprietară.

Faptul că, din suprafața de teren de 6345 mp, cât a constituit dota, Cristina, cu consimțământul soțului său, a individualizat și suprafața de teren - loc de casă, nu reprezintă o dovadă că terenul, în totalitatea lui, ar fi fost proprietatea devălmașă a soților.

Având în vedere cele de mai sus, astfel cum au fost probate, interpretarea corectă și legitimă este aceea că cei doi soți au adoptat regimul dotal asupra a tot ceea ce s-a constituit ca dotă, inclusiv asupra terenului, loc de casă și de cultură.

Astfel, dota a fost constituită de Q., exclusiv pentru fiica sa Cristina, la momentul căsătoriei, și faptul că cei doi soți au fost de acord cu primirea acestei dote nu poate conduce la concluzia că H. a dobândit calitatea de proprietar asupra terenului, în formă devălmașă.

Curtea de Apel București, după ce a concluzionat, greșit, că soții H. și Cristina aveau imobilul în proprietate devălmașă, în cote egale prezumate, constată că:

"în ciuda acestui fapt, în certificatul de moștenitor rămas de pe urma defunctului soț, H., contestat în cauză, s-a menționat, în cadrul masei succesorale: suprafața de 352 mp teren și construcție (apartament la parter și prăvălie în curte)". Prin această constatare, instanța certifică faptul că, chiar și într-o asemenea situație, în certificatul de moștenitor nr. x/1974, sunt trecute bunuri ce nu existau în proprietatea defunctului, la momentul decesului, deci, că este întocmit cu încălcarea normelor ce proteguiesc proprietatea.

Cu toate acestea, instanța de apel a menținut soluția fondului, ceea ce demonstrează că soluția conține motive contradictorii, ce cad sub incidența normelor cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ce privește certificatul de moștenitor nr. x/27.05.1974, emis de pe urma defunctului H., prin cererea introductivă de instanță, au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a acestuia, pentru fraudarea legii, motivat de faptul că defunctul H. nu a fost niciodată proprietarul suprafeței de 382 mp teren din Drumul Sării nr. 1 și nici singurul proprietar al construcțiilor aflate pe acest teren.

Proprietara exclusivă a întregului teren, în suprafață de 839 mp (din care fac parte și cei 382 mp înscriși în certificatul de moștenitor nr. x/1974), din str. x, la momentul decesului lui H., era soția sa I., iar proba proprietății este făcută de următoarele înscrisuri aflate la dosarul cauzei, și anume, actul dotal, autentificat sub nr. x/29.01.1914 de Tribunalul Ilfov, actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/1925 și transcris sub nr. x/1925 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat.

În sprijinul acestor dovezi, este și actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/16.11.1967, prin care I. vinde fiicei sale O. (autoarea pârâților) apartamentul nr. x de la etajul I al imobilului, împreună cu cota indiviză aferentă de teren de 25%, și anume 209,75 mp, în ceea ce privește dobândirea proprietății terenului, vânzătoarea făcând trimitere la actul de partaj autentificat sub nr. x/1925. Acest înscris reprezintă dovada certă și indubitabilă că autoarea pârâților O. avea cunoștință, atât în anul 1967, cât și în 1974, despre această situație, în condițiile în care este semnatara actului, cunoscând și confirmând calitatea de exclusivă proprietară a mamei sale asupra întregului teren.

Construcția ridicată pe terenul proprietatea lui I., formată din casă de locuit, cu patru apartamente, situate la parter și etaj și prăvălia anexă, s-a realizat în timpul căsătoriei celor doi soți H. și Cristina (anul 1945, conform autorizației nr. x/12.04.1945) și reprezintă proprietatea comună a acestora.

Aceasta demonstrează că H. era proprietarul exclusiv numai asupra unei cote indivize de 1/2 din apartamentul nr. x, de la parter, și asupra cotei de 1/2 din prăvălie. Acestea sunt singurele bunuri care, în mod legitim, se găseau în patrimoniul defunctului la momentul decesului și care puteau face obiectul transmiterii prin succesiune.

Mențiunile din certificatul de moștenitor nr. x/1974 sunt în totală discordanță cu legea, pe care o încalcă în mod evident, norme imperative ce reglementează și garantează proprietatea.

În acest sens, probele la care au făcut referire demonstrează, în mod cert, că bunurile ce au făcut obiectul masei succesorale, cuprinse în certificatul de moștenitor nr. x/1974, nu erau proprietatea defunctului.

Cu referire la obiectul primului capăt de cerere, instanța de apel reiterează cele prezentate în apărările formulate pe parcursul întregului proces, precum și faptul că înscrisurile la care au făcut referire au fost întocmite la inițiativa beneficiarei bunurilor cuprinse în certificatul de moștenitor nr. x/1974, adică una din fiicele lui I., respectiv O., de profesie - jurist avocat, în posesia căreia s-au aflat toate actele de proprietate ale întregii familii și care făceau și fac dovada certă a situației juridice a imobilului din str. x.

Aceasta, în mod deliberat, a mijlocit întreaga procedură succesorală desfășurată după defunctul H. și nu numai, cu vădită intenție de a-și apropia mai multe bunuri, în detrimentul celorlalte surori ce urmau să vină la moștenirea mamei, I..

Curtea a apreciat că această situație de fapt invocată și reiterată mai sus, sub rezerva verificării, reprezintă o situație de fraudare a legii, sancționabilă cu nulitatea absolută, deoarece, folosindu-se de regulile aplicabile procedurii succesorale, s-a ajuns la stabilirea unei mase succesorale care nu corespunde cotelor de proprietate ale celor doi soți.

Instanța de apel s-a îndepărtat de interpretarea instanței de fond, în sensul că mențiunile din certificatul de moștenitor nr. x/1974 se înscriu în domeniul de cuprindere al unor simple erori materiale sau omisiuni care puteau fi îndreptate printr-o încheiere de rectificare separată, la cererea părților interesate și, de calificare a nulității ca fiind relativă.

Nu există nicio probă care să demonstreze că bunurile cuprinse certificatul de moștenitor nr. x/1974, la momentul decesului, se aflau în totalitate în patrimoniul defunctului. Imobilul din Drumul Sării nr. 1, format din 382 mp, și construcția aflată pe el, formată din apartament la parter și o prăvălie în curte, nu au fost dobândite de defunct prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/1925 și prin autorizația de construcție nr. x/12.04.1945, cum, în mod cu totul fals, se specifică.

Chiar dacă, prin absurd, ar îmbrățișa concluzia instanței, că terenul ce a făcut obiectul dotei nu intră sub incidența regimului dotal, proprietatea fiind una în devălmășie, cu cote prezumate egale, a soților R., atunci, la momentul decesului, cota ce aparținea defunctului din imobil ar fi trebuit să fie de 1/2 din teren și 1/2 din construcție, iar I. nu putea să încheie, în mod legal, contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr x/16.11.1967 și nu putea să vândă, în mod legal, lui O., apartamentul nr. x de la etajul 1, cu cota aferentă de 25% teren, din cei 839 mp, deoarece succesiunea lui H. nu era dezbătută.

Din actul de partaj voluntar încheiat de cele trei surori, S., Cristina și T., cu privire la ieșirea din indiviziune ce vizează și terenul în suprafață de 6364 mp, ce a format dota constituită de mama pentru Cristina, la momentul căsătoriei, nu rezultă calitatea de proprietar al lui H., pentru suprafața de 382 mp teren, în Drumul Sării nr. 1, fapt ce demonstrează că inserarea în certificatul de moștenitor nr. x/1974, ca proprietate a defunctului, este rezultatul fraudării.

Dezbaterea succesiunii lui H., după cca. 23 de ani de la deces, și întocmirea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.11.1967, sunt dovezi ce demonstrează, fără echivoc, un comportament premeditat al lui O., avocat de profesie, care avea cunoștință de situația juridică a proprietății familiei, deținea toate înscrisurile, instrumentând fiecare act pe care l-a încheiat, cu intenția de a-și apropria o parte substanțială din bunuri, în detrimentul celorlalte surori, așa cum au recunoscut pârâții, vânzarea imobilului fiind o chestiune formală, pentru care nu s-a achitat niciodată vreun preț al vânzării.

Falsa declarație făcută de mama vânzătoare, în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare, în sensul că apartamentul vânzării este moștenire din partea mamei, Q., decedată în anul 1920, și a actului de partaj autentificat sub nr. x/1925 reprezintă o altă dovadă de comportament premeditat al lui O., care știa foarte bine că nu avea cum să întocmească actul, fără dezbaterea succesiunii lui H., declarație de care această cumpărătoarea nu a fost străină niciodată, în sensul că reprezintă un fals grosolan și o evidentă fraudă adusă legii, cunoscând foarte bine că imobilul construcție a fost realizat de ambii părinți în anii 1945-1946.

În aceeași notă de comportament fraudulos, au fost încheiate contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/8.11.1972 și certificatul de moștenitor nr. x/25.03.1991.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, vânzătoarea O. vinde surorii sale U. imobilul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/16.11.1967, în care sunt reluate aceleași false mențiuni, în ce privește modul de dobândire a imobilului de către mama sa, I..

Prin certificatul de moștenitor nr. x/1991, O. a redobândit proprietatea imobilului, apartamentul nr. x, și proprietatea bunurilor mobile rămase după urma defunctei Constantinescu V., ca unică moștenitoare, în condițiile în care cunoștea foarte bine că, la moștenirea lui Aurora, aveau dreptul și celelalte surori.

Mergând pe raționamentul că imobilul aparținea, în cote prezumate egale, de proprietate devălmașă, celor doi soți, H. și Cristina, și că, în cauză se invocă un motiv de nulitate absolută a certificatului de moștenitor, rămas după urma lui H., instanța de apel a apreciat, totuși, că se impune menținerea soluției primei instanțe. În motivarea acestei aprecieri, instanța a arătat că, indiferent de natura juridică a nulității invocate, această sancțiune care lipsește de efecte juridice actul încheiat cu nerespectarea legii poate fi invocată de orice persoană care are un interes, în cazul nulității absolute, sau de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului contestat, în cazul nulității relative.

Justificarea interesului, care trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, legitimează calitatea procesuală activă și, înțeles ca folos material, interesul urmărit de reclamanți, prin inițierea acestei acțiuni, este de a dobândi o cotă de proprietate din teren, pe cale succesorală, de la bunica W. care, la rândul său, ar fi dobândit o cotă succesorală de la mama sa, I..

Pornind de la aceste condiții instanța de apel a concluzionat că nu este îndeplinită condiția ca acest interes să fie personal, deoarece folosul material urmărit nu se va regăsi, în situația admiterii cererii, în beneficiul lor, deoarece nu puteau acționa pentru anularea certificatului de moștenitor nr. x/1974, în virtutea unor drepturi succesorale directe de pe urma lui H., deoarece autoarea lor, W., a renunțat expres și că nu puteau acționa nici în virtutea unor drepturi succesorale directe după I., deoarece bunica W. era în viață la decesul mamei sale.

Astfel, instanța a concluzionat că pot invoca drepturi succesorale directe, după străbunica Cristina, numai prin retransmiterea de la aceasta la W., or, pentru aceasta, nu s-a făcut dovada că a acceptat expres sau tacit succesiunea, conform dispozițiilor art. 700 C. civ.

Soluția este nelegală și cu referire la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 700 C. civ., în sensul că acceptarea tacită a succesiunii lui I. de către W. este probată.

Exercițiul posesiei și al folosinței asupra terenului, atât cel de sub casă, cât și a celui ce reprezintă curtea, s-a realizat, în permanență, de toate surorile, X., W., O. și Y., după decesul mamei lor, I., fapt necontestat de niciunul dintre pârâți. În condițiile în care imobilul are și curte, neafectată de amprenta construcție, care a fost și este folosită și astăzi de toți proprietarii apartamentelor, are părți și dependințe comune, în indiviziune, are instalație de gaz și electrică, comună tuturor apartamentelor, nu se poate trage concluzia că posesia, folosința și plata tuturor utilităților nu fac deplina dovadă a acceptării tacite a succesiunii mamei sale de către W..

Aprecierea instanței de apel că folosința terenului și plata taxelor și impozitelor aferente nu pot fi considerate acte de acceptare tacită a succesiunii, deoarece aceste aspecte de fapt ar fi fost generate de calitatea autoarei lor, de proprietară a apartamentului nr. x, este total greșită și în discordanță cu legea, cel puțin din două motive: unul, că a omis faptul exercitării posesiei și folosinței de către toți locatarii terenului - curte, ca acces la apartamente pentru fiecare proprietar și a tuturor părților de folosință comună; și al doilea, că nu există nici o dovadă certă care să susțină neechivoc concluzia instanței.

Faptul că, după moartea lui I., toate celelalte surori au locuit în continuare în imobil, și au exercitat posesia și folosința asupra întregului imobil teren și construcții și acestea și-au împărțit bunurile mobile rămase, sunt situații necontestate de pârâți și fac deplina dovadă a acceptării succesiunii, inclusiv de către W..

Cu referire la cele reținute de instanță prin hotărârea recurată, privind convenția autentificată sub nr. x/10.05.2006, Curtea a apreciat că această convenție nu poate valora act de acceptare a succesiunii defunctei I., întrucât este încheiat mult după expirarea termenului legal de acceptare, și nu aparține lui W., iar pe de altă parte, nu poate fi reținută ca o recunoaștere a calității lor de moștenitori, de pe urma lui I., inclusiv sub aspectul acceptării tacite, de către intimații pârâți, deoarece poziția acestora a fost mai degrabă una de bună-voință de încheiere a acestui înscris, pentru a preîntâmpina un viitor litigiu.

Nu au susținut niciodată că această convenție reprezintă act de acceptare tacită a succesiunii după I.. Dar analiza acestui înscris, în coroborare cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, permite analiza comportamentului părților care l-au încheiat față de obiectul cauzei.

În același cadru, trebuie analizat comportamentul părților și în ce privește acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007

Din perspectiva actelor menționate mai sus, încheiate cu fraudarea legii, prin contribuția nemijlocită a lui O. (autoarea intimaților pârâți) și certificatul de moștenitor nr. x/1991, nimic nu obstaculează un raționament logic că, cel puțin, intimatul C. a avut cunoștință de modul cum au fost încheiate aceste înscrisuri, situație ce poate fi reținută ca motiv al acestuia să încheie convenția, să doneze o parte din terenul obținut de la soacra sa, O.. Acest raționament este tot atât de plauzibil, ca și cel făcut de instanță, în care a reținut că intenția intimaților pârâți la încheierea convenției, a fost de a preîntâmpina un litigiu.

Prin apărările formulate în dosarul nr. x/2007, C. și O. au fost de acord cu dezbaterea succesiunii defunctei I., cu recunoașterea calității lor de moștenitori ai defunctei, venind în calitate de nepoți ai lui W. (fiica a defunctei), solicitând, totodată, stabilirea cotelor legale, cu toate că aveau posibilitatea să solicite respingerea cererii, pe motive că bunica lor nu a acceptat în termen succesiunea mamei sale, nici expres și nici tacit, și că recurenții nu puteau să vină la moștenirea străbunicii și aveau calitate procesuală activă, în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată este identic cu cel din prezenta cauză.

În acest sens, nu are relevanță faptul că au contestat întinderea masei succesorale rămase de pe urma defunctei, componența acesteia era o chestiune pe care o analiza și stabilea instanța.

Or, din acest comportament, rezultă, fără dubii, că au fost de acord cu dezbaterea succesiunii, cu recunoașterea calității de moștenitori și, implicit, cu faptul că bunica a acceptat tacit succesiunea mamei sale.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul D. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul C., prin întâmpinare, a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanți; respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată; s-a invocat și faptul că cererea de recurs nu are atașată taxa judiciară de timbru, precum și faptul că motivele de recurs nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Intimata E., prin întâmpinare, a solicitat admiterea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 februarie 2020, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată, prin întâmpinare, de intimatul-pârât C..

A fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1310/A din 27 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și s-a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 1 aprilie 2020, cu citarea părților.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată și administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Sub un prim aspect, trebuie subliniat că, în actuala structură a recursului, natura de cale atac extraordinară a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, este consacrată în mod expres în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate).

În considerarea acestei naturi normative, din conținutul încheierii, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19 februarie 2020, rezultă că, analizând cu prioritate, prin raportare la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât C., și admisibilitatea în principiu a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1310 din 27 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, completul de filtru a considerat că singurele critici de nelegalitate ce se impun a fi cenzurate sunt cele referitoare la aplicarea art. 700 C. civ. de la 1864, în ceea ce privește acceptarea tacită a succesiunii defunctei I., ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

În consecință, aceste aprecieri fiind statuate printr-o încheiere interlocutorie, limitele analizei în recurs au fost determinate în mod definitiv și au fixat obiectul controlului de legalitate în recurs.

Celelalte critici invocate în conținutul cererii de recurs, privind analiza titulaturii actului dotal, autentificat sub nr. x/29.01.2014, și a conținutului acestuia, sunt incompatibile cu actuala structură a recursului și ignoră conținutul exhaustiv al dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., ce reglementează motivele de recurs pentru care se poate solicita casarea unei hotărâri. Astfel, fostul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care reglementa motivul de modificare sau casare a unei hotărâri judecătorești, atunci când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, a fost abrogat și nu a mai fost reluat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Or, deși se invocă, în mod generic, de către recurenți, dispozițiile art. 1233 și 1234 C. civ. care definesc dota, în cauză, nu se formulează critici din care să rezulte că instanța de apel ar fi ignorat aceste norme, în realitate, toate argumentele invocate tinzând la a supune cenzurii instanței de recurs maniera în care instanța devolutivă a procedat la stabilirea situației de fapt, ca efect al aprecierii probatoriului și succesiunii actelor juridice încheiate de autorii reclamanților.

În același sens, ansamblul expunerilor privind situația de fapt și necesitatea reaprecierii probelor privind conținutul certificatului de moștenitor nr. x/27.05.1974, emis de pe urma defunctului H., nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, ci de netemeinicie, care nu pot fi supuse controlului strict de legalitate, în limitele arătate, și nu pot determina reformarea hotărârii atacate.

Mai mult, critica potrivit căreia, în opinia recurenților, soluția conține motive contradictorii ce cad sub incidența normelor cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este una formală, întrucât recurenții scot din context constatarea instanței de apel și prezintă un raționament trunchiat al acesteia.

În susținerea acestei critici, recurenții au arătat că, deși instanța de apel a constatat, în mod greșit, că soții H. și Cristina aveau imobilul în proprietate devălmașă, în cote egale prezumate, a reținut că, "în certificatul de moștenitor rămas de pe urma defunctului soț, H., contestat în cauză, s-a menționat, în cadrul masei succesorale: suprafața de 352 mp teren și construcție (apartament la parter și prăvălie în curte)", deci, implicit, că, în certificatul de moștenitor nr. x/1974, sunt trecute bunuri ce nu existau în proprietatea defunctului la momentul decesului, acesta fiind întocmit, în opinia recurenților, cu încălcarea normelor ce proteguiesc proprietatea, această instanță a menținut soluția fondului.

Or, instanța de apel, deși a făcut constatarea redată supra, a continuat raționamentul judiciar ce a determinat menținerea soluției primei instanțe, prin raportare la cerința legală a interesului care trebuie să fie determinat, legitim, născut și actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., neputându-se decela nicio contradicție în acest silogism juridic care să constituie un viciu de legalitate al hotărârii recurate și să afecteze soluția astfel pronunțată.

Înalta Curte apreciază, astfel, nu doar că instanța de apel nu a prezentat considerente contradictorii în susținerea raționamentului și justificarea soluției adoptate, ci că a procedat, în mod corect, la o analiză corelată și coroborată a dispozițiilor legale, în raport cu obiectul învestirii sale, în funcție de pretenția concretă și fundamentul juridic al acesteia, asupra cărora urma să se pronunțe.

În acest sens, instanța de apel a arătat că, indiferent de natura juridică a nulității invocate (relativă sau absolută), această sancțiune care lipsește de efecte juridice actul încheiat cu nerespectarea unor condiții legale imperative poate fi invocată de orice persoană care are interes (în cazul nulității absolute) sau de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic contestat (în cazul nulității relative), ceea ce înseamnă că, pentru legitimarea procesuală activă, este necesară justificarea unui interes.

Înțeles ca folos material urmărit prin demararea prezentei acțiuni, interesul reclamanților rezidă, în mod evident, în dobândirea unei cote de proprietate din teren, pe cale succesorală, de la defuncta lor bunică, W., care, la rândul său, ar fi dobândit o cotă, pe cale succesorală, de la mama sa I..

Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că nu este îndeplinită condiția ca acest interes să fie personal, deoarece folosul material urmărit nu se va regăsi, în situația admiterii cererii, în beneficiul reclamanților.

Astfel, instanța de apel a constatat că: - reclamanții nu pot invoca faptul că acționează pentru anularea certificatului de moștenitor, de pe urma lui H., în virtutea unor drepturi succesorale directe, întrucât autoarea lor, W., a renunțat expres la moștenirea tatălui său, potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor contestat;

- reclamanții nu pot invoca faptul că acționează pentru anularea certificatului de moștenitor, de pe urma lui H., în virtutea unor drepturi succesorale proprii, de pe urma defunctei I., persoană cu vocație succesorală la moștenirea defunctului său soț, întrucât nu vin la moștenirea sa nici în nume propriu, fiind înlăturați ca efect al principiului proximității gradelor de rudenie de bunica acestora, W. - art. 669 și urm. C. civ. și nici prin reprezentarea acesteia, întrucât W. era în viață la momentul decesului lui I. - art. 664 și urm. C. civ.

Prin urmare, instanța a statuat că reclamanții pot invoca drepturi succesorale, de pe urma lui I., numai prin retransmitere de la defuncta I. la defuncta W. și de la aceasta către reclamanții actuali.

Din această ultimă perspectivă, pe lângă celelalte condiții pentru a opera transmiterea succesorală, dispozițiile art. 700 C. civ. impun condiția acceptării, chiar și tacite, a succesiunii în termen de 6 luni de la data deschiderii acesteia.

Procedând în continuare la analiza motivului de recurs privind nelegala aplicare în cauză a dispozițiilor art. 700 C. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), instanța de recurs reține următoarele:

Înalta Curte observă că moștenirea care face obiectul judecății a fost deschisă anterior datei de 1 octombrie 2011, iar cererea de constatare a nulității certificatului de moștenitor a fost formulată la data 14 octombrie 2015.

Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, "moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a C. civ. sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii". Prin urmare, normele de drept material aplicabile în speță sunt cele cuprinse în C. civ. din 1864, în timp ce normele de procedură aplicabile, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, sunt cele ale noului C. proc. civ., intrat în vigoare la 15 februarie 2013.

Conform dispozițiilor art. 700 din vechiul C. civ., dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.

Potrivit dispozițiilor art. 689 C. civ., acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se însușește titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare.

Art. 690 C. civ. prevede că actele curat conservatorii, de îngrijire și de administrație provizorie nu sunt acte de primire a moștenirii, dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede.

Este evident însă că, în cauză, ceea ce constituie obiect al disputei judiciare nu este, în mod necesar și singular, interpretarea dispozițiilor art. 700 C. civ., ci calificarea actelor invocate de către reclamanți ca fiind de acceptare a succesiunii, din perspectiva art. 689 și 690 C. civ., deci o interpretare sistematică a acestor dispoziții legale din materia succesiunii legale.

În susținerea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă faptul că acceptarea tacită a succesiunii lui I., de către W., este probată.

Această manifestare de voință ar consta, în opinia recurenților, din exercițiul posesiei și folosinței asupra terenului, atât cel de sub casă și a celui care reprezintă curtea, de către toate surorile, după decesul mamei lor, I., fapt necontestat de niciunul dintre pârâți; din încheierea convenției autentificate sub nr. x/10.05.2006 și din dezbaterea succesiunii defunctei I., în dosarul nr. x/2007.

Acestor argumente, instanța de apel le-a opus următoarele statuări:

"Sub un prim aspect, apelanții-reclamanți au susținut că, până la moartea mamei I. și după aceea, mult timp, fiicele sale au locuit și gospodărit împreună cu familiile lor în imobilul din Drumul Sării nr. 1 sector 6 și și-au împărțit bunurile mobile ce au aparținut defunctei, iar în ceea ce privește terenul, acestea au exercitat folosința și posesia în indiviziune, în mod continuu, exercițiu care se realizează și astăzi, atât de reclamanți, cât și de pârâți, cu achitarea tuturor taxelor și impozitelor legale aferente.

Curtea a constatat, în ceea ce privește împărțirea bunurilor mobile între fiicele defunctei, că aceste susțineri rămân la nivelul unor simple afirmații, nefiind administrate probe concludente, așa cum dispozițiile art. 249 C. proc. civ. impun.

În ceea ce privește faptul că autoarea reclamanților și, ulterior, reclamanții au locuit în imobil, au folosit terenul și au achitat taxe și impozite, Curtea nu a putut da acestor acte valoarea unor acte de acceptare tacită a succesiunii, întrucât toate aceste aspecte de fapt se constată a fi generate de calitatea autoarei reclamanților de proprietară a apartamentului nr. x dobândit prin actul dotal autentificat sub nr. x/4.02.1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. De altfel, chiar prin motivele de apel, reclamanții au arătat că s-au comportat ca veritabili proprietari, "cel puțin asupra cotei indivize de teren aferentă apartamentului 3, prin exercițiul posesiei, prin achitarea taxelor și impozitelor", nerezultând efectuarea vreunui act în considerarea întregului imobil ca bun succesoral sau a cotei de 1/2 ce se pretinde a fi în masa succesorală a autoarei inițiale, I..

Sub un al doilea aspect, apelanții-reclamanți au invocat efectele convenției nr. 411/10.05.2006, din perspectiva dovedirii acceptării tacite a succesiunii.

Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că această convenție (care cuprinde promisiunea intimaților-pârâți de partajare a terenului, prin atribuirea unei suprafețe de 170,89 mp, teren sau, în condițiile în care nu se va perfecta partajul, promisiunea intimaților-pârâți de donație a suprafeței de 98,22 mp) nu poate valora, per se, act de acceptare tacită a succesiunii defunctei I., întrucât este încheiat mult după expirarea termenului legal de acceptare și nu aparține succesoarei proxime a acesteia, W..

Curtea a constatat că această convenție nu poate fi interpretată nici în celălalt sens, invocat de apelanți, respectiv ca o recunoaștere de către intimați a calității de moștenitori a acestora, de pe urma autoarei inițiale, I., inclusiv sub aspectul acceptării tacite a succesiunii.

Poziția intimaților a fost aceea că, prin încheierea convenției de partaj, aceștia au exprimat "bunăvoință pentru a stinge un litigiu, bunăvoință ce nu se poate întoarce împotriva acestora, deoarece nu au recunoscut drepturi în favoarea apelanților, ci doar au căutat o modalitate de a stinge un conflict, manifestând o generozitate care a fost prost înțeleasă, deoarece acum apelanții invocă drepturi pe care nu le au".

Potrivit mențiunilor acestei convenții, obiectul convenției nu îl constituie partajul propriu-zis al imobilului, ci recunoașterea dreptului de proprietate dobândit de către semnatari, astfel: C. și P. (pentru apartamentele 1 și 4); B. și A. (pentru apartamentul nr. x); Z., E. și AA. (pentru apartamentul nr. x). Semnatarii actului s-au obligat ca, după îndeplinirea formalităților legale privind evidența cadastrală și intabularea terenului în cartea funciară, să partajeze terenul în suprafață de 834,67 mp (în sensul că intimații C. și P. vor deține suprafața de 492,89 mp, iar B. și A. suprafața de 170,89 mp, aceeași ca și Z., E. și AA., iar dacă acest partaj nu se realizează, intimații-pârâți C. și P. s-au obligat să doneze suprafața indiviză de 98,22 mp celorlalți, astfel încât aceștia să dețină suprafețele de teren menționate anterior).

Chiar dacă această convenție a fost încheiată cu aproximativ un an anterior primului proces dintre părți - dosar perimat nr. x/2007, Curtea a apreciat că scopul urmărit prin încheierea acestui act este cel puțin incert, dacă nu este chiar plauzibilă intenția intimaților-pârâți de preîntâmpinare a unui litigiu între părți,

În orice caz, prin respectiva convenție, nu se recunoaște, simplu și direct, faptul acceptării tacite a succesiunii defunctei I. (respectiv un act neîndoielnic săvârșit în 6 luni după deschiderea succesiunii), deoarece, pe de o parte, intimații-pârâți își asumă o obligație subsidiară celei de partajare a terenului, respectiv obligația de a dona o parte din teren, în situația în care partajul nu se realizează, subînțelegându-se motive obiective pentru aceasta, iar, pe de altă parte, nu se atestă în mod explicit, neîndoielnic un act de acceptare, respectiv a exercitării posesiei asupra terenului, în calitate de succesibili ai defunctei I., iar nu de proprietari ai unuia dintre apartamentele imobilului.

Sub un al treilea aspect, apelanții-reclamanți au susținut că este o dovadă a acceptării tacite a succesiunii lui I. de către fiicele sale și solicitarea pârâtului C. de admitere a capătului de cerere privind dezbaterea succesiunii acestei defuncte, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 Potrivit întâmpinării-cerere reconvențională formulată în cadrul acestui dosar, pârâtul C., alături de O., au arătat că sunt de acord cu dezbaterea succesiunii defunctei I., prin stabilirea calității și a cotelor de moștenitor atât a reclamanților, cât și a pârâților, însă au solicitat să se constate că, în patrimoniul defunctei, se afla doar suprafața de 248,47 mp, diferența până la 839,47 mp ieșind din patrimoniul defunctei, anterior datei decesului. Or, și cu privire la această poziție procesuală, Curtea a constatat că nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaștere deplină și directă a unui act de acceptare efectuat în termenul de opțiune succesorală.

Prin urmare, fie ca urmare a lipsei unui suport probator (pentru invocarea împărțirii bunurilor mobile), fie pentru caracterul echivoc (al folosinței terenului și al plății parțiale a taxelor și impozitelor), fie pentru depășirea termenului de decădere de 6 luni (pentru convenția din 2006), fie ca urmare a imposibilității calificării convenției din 2006, ca fiind o recunoaștere a acceptării tacite în termen, niciunul dintre aspectele invocate de către apelanții-reclamanți ca justificând acceptarea în termen a succesiunii lui I., de către autoarea W., nu se verifică în cauză".

În conținutul motivelor de recurs, cu privire la această critică, se observă că recurenții doar reiterează susținerile formulate în apel, grefate, în prezent, pe constatările sau aprecierile instanței de apel, pe care le expun, fără a aduce însă argumente de nelegalitate ale soluției pronunțate.

În consecință, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei deduse judecății, astfel cum au fost stabilite de către instanța de apel, ce nu pot fi reconsiderate în recurs, se poate conchide că, în mod legal, s-a stabilit de către această instanță că nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii lui I., de către autoarea reclamanților, W., în termenul de 6 luni de la data decesului său, în anul 1982, nici expres și nici tacit.

În sensul art. 689 C. civ., pot fi considerate acte de acceptare tacită a moștenirii oricare dintre activitățile întreprinse de persoana cu vocație succesorală din a căror îndeplinire rezultă neîndoielnic intenția de a accepta succesiunea unei persoane.

Tot astfel, în doctrină, s-a arătat că intenția propriu-zisă a succesibilului, care trebuie dedusă din natura actului și din verificarea faptelor care au însoțit încheierea lor, reprezintă o chestiune de fapt care intră în competența exclusivă de determinare a instanțelor de fond.

Examinând, în continuare, această critică, prin prisma considerentele deciziei atacate, rezultă că ceea ce a influențat soluția instanței de apel a fost faptul că toate actele săvârșite de către autoarea reclamanților, în legătură cu imobilul în litigiu, au un caracter echivoc, derivat din aceea că aceasta era proprietara apartamentului nr. x al imobilului în litigiu, dobândit prin actul dotal autentificat sub nr. x/4.02.1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, nefiind de natură a lăsa să se presupună, indubitabil, intenția de acceptare a succesiunii, așa cum impun dispozițiile art. 689 C. civ.

În ceea ce privește valoarea convenției nr. 411/10.05.2006, invocate în cauză, instanța de recurs reține că aceasta nu a fost dată în termenul de acceptare a succesiunii prevăzut de art. 700 C. civ., astfel încât nici nu are a mai fi analizată din perspectiva art. 689 și art. 690 C. civ., ca putând fi sau nu calificată ca un act de acceptare tacită a succesiunii, întrucât și actele de acceptare tacită a succesiunii au a fi săvârșite în același termen de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 700 C. civ.

Nici faptul că, într-un alt dosar, intimații ar fi acceptat, în opinia recurenților, dezbaterea succesiunii lui W., nu are semnificația juridică a unui act de acceptare tacită a succesiunii lui I., de către autoarea W., în sensul art. 689 C. civ., în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ., aceasta pentru că nu din manifestarea de voință a intimaților trebuie dedusă acceptarea unei succesiuni deschise în anul 1982, dar nedezbătute.

În plus, în prezentul litigiu, intimații au folosit toate mijloacele procesuale legale pentru a combate acest fapt, iar acel dosar nu s-a încheiat cu o hotărâre judecătorească care să se impună cu autoritate de lucru judecat în acest proces sau măcar cu tranșarea unei chestiuni litigioase esențiale pentru această cauză, ci cu soluția de perimare care echivalează cu o prezumție de desistare sau cu o sancțiune procesuală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu pot fi identificate cauze de nelegalitate ale hotărârii recurate, care să determine reformarea acestei hotărâri, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1310 din 27 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul judiciar în materie civilă, cheltuielile de judecată în cuantum de 20.781,79 RON, constând în taxa judiciară de timbru, vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 451 C. proc. civ. raportat la art. 482 și art. 494 C. proc. civ., având în vedere soluția de respingere a recursului și existența culpei procesuale a recurenților, Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata către intimatul D. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial, conform chitanței din 26.03.2019 și către intimatul C. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând, de asemenea, în onorariul avocațial, conform chitanțelor din 12.08.2019 și 15.01.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1310 din 27 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul judiciar în materie civilă, cheltuielile de judecată în cuantum de 20.781,79 RON, constând în taxa judiciară de timbru, rămân în sarcina statului.

Obligă pe recurenții-reclamanți la plata către intimatul D. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, și către intimatul C. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2020.