ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2014

Decizia nr. 576/2014 Dosar nr. 6534/1/2010 Deliberând, în condițiile art 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin cererea formulată la data de 13 aprilie 2001 și înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman cu nr. 2554/2001, în urma declinării de la Judecătoria Videle, prin Sentința civilă nr. 780 din data de 4 iunie 2001, reclamanții F.M., F.B., F.I., S.A., D.M., C.E., B.E.C., F.O., F.D.C., F.R.M., au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Teleorman, precum și cu Primăria Comunei Poeni, județul Teleorman, restituirea în natură a imobilului - teren și construcții situat în comuna Poeni, județul Teleorman, preluat abuziv de stat, în anul 1950. Prin Sentința civilă nr. 17 din 13 ianuarie 2003, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P.

a județului Teleorman și a admis în parte acțiunea reclamanților, dispunând restituirea în natură a imobilului construcție și a anexelor gospodărești, împreună cu suprafața de 7,3267 ha teren și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile anexă demolate și pentru utilajele gospodărești preluate abuziv. Prin Decizia nr. 273 din 3 iunie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de Consiliul Local Poeni, prin Primar, D.G.F.P. județul Teleorman și Ministerul Finanțelor Publice, pe motivul că reclamanții au probat calitatea de persoane îndreptățite, cât și dreptul de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de stat, fără titlu, și sunt îndreptățite la restituirea în natură a imobilului, conform art. 7 și 9 din Legea nr. 10/2001 și la despăgubiri pentru construcțiile demolate și pentru utilajele prelate abuziv.

Prin Decizia nr. 7865 din 5 octombrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de pârâtul Consiliul Local al Comunei Poeni, județul Teleorman, și pârâta D.G.F.P. a județului Teleorman, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva deciziei instanței de apel, a fost casată decizia și trimisă cauza pentru rejudecarea apelului pentru a se stabili suprafața de teren ce poate fi restituită în natură. Judecând apelul după casare, prin Decizia civilă nr. 334 A din 12 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 16594/1/2003, Curtea de Apel București a respins apelul declarat de D.G.F.P.

Teleorman, motivat de lipsa de interes, și a admis apelul formulat de Consiliul Local Poeni, reținând că poate fi restituită numai suprafața de teren de 29.929 mp, deținută de apelant, împreună cu construcțiile aferente, precum și terenul în suprafață de 3.563 mp, iar reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru restul terenului de 39.308 mp, dar nu și pentru construcțiile demolate și utilajele gospodărești preluate abuziv. Prin cererea formulată la data de 7 iulie 2010, reclamanții F.M., F.B., F.I., D.M., B.E.C., F.D.C., F.R.M. și F.O. au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 334 A din 12 mai 2010 solicitând, în temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ, modificarea deciziei recurate în sensul restituirii în natură a suprafeței de teren de 39.308 mp teren intravilan, reprezentând dreptul de proprietate în calitate de moștenitori ai autorului comun F.B., iar nu prin despăgubiri.

Prin Încheierea din data de 5 aprilie 2011, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzelor ce au făcut obiect al Dosarelor nr. 369/333/2011, 370/333/2011 și 371/333/2011 aflate pe rolul Judecătoriei Videle. Cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării intervenției incidentului procesual al perimării, în urma raportului din data de 4 decembrie 2013 referitor la verificările relative la cauzele suspendării prin care s-a constatat că dosarele care au reprezentat cauza suspendării au fost soluționate irevocabil la 9 septembrie 2011, 23 septembrie 2011 și respectiv 20 aprilie 2012. La data de 10 februarie 2014, recurenta D.M., precum și numiții F.N.C.

și R.O.F.G., în calitate de succesori ai recurentei F.O., au formulat cereri de repunere în termenul de repunere pe rol. Recurenta D.M. a solicitat, în temeiul art. 103, art. 245 și art. 250 alin. (3) C. proc. civ., repunerea în termenul de repunere pe rol a cauzei, precum și repunerea pe rol a cauzei, invocând faptul că nu a avut cunoștință de soluționarea irevocabilă a dosarelor de pe rolul Judecătoriei Videle, nefiindu-i comunicate hotărârile și s-a aflat în imposibilitatea de a se deplasa datorită vârstei înaintate și stării de sănătate, probate cu înscrisuri. A mai arătat că, la data de 27 ianuarie 2014, succesorii recurentei F.O. i-au comunicat situația litigiilor. F.N.C.

și R.O.F.G., în calitate de succesori ai defunctei F.O., decedată la 25 martie 2012, formulând aceeași cerere, au invocat faptul că nu au cunoscut situația litigiilor decât la data de 27 ianuarie 2014, deoarece nu puteau comunica cu mama lor, bolnavă de maladia Alzheimer, după cum rezultă din înscrisuri, iar R.O.F.G. a lipsit o lungă perioadă de timp din țară. Calitatea de moștenitor au dovedit-o cu certificat de moștenitor din data de 19 decembrie 2012 al BNP I.I.

Înalta Curte, analizând cu prioritate cererile de repunere în termenul de repunere a cauzei pe rol, urmează a le respinge, cu următoarea motivare: Cererile de repunere în termenul de repunere pe rol a cauzei nu sunt fondate în contextul reglementării speciale a instituției juridice a perimării, a cărei configurație ar putea fi modificată prin acreditarea ideii că partea poate cere repunerea în termenul de repunere pe rol a cauzei, în cazul expirării termenului de perimare prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Instituția repunerii în termen este reglementată de dispozițiile speciale ale art. 103 C. proc. civ. și permite părții ce a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de voința sa, să exercite o cale de atac sau să îndeplinească un act de procedură, să solicite repunerea în termen, evitând astfel sancțiunea decăderii.

Înalta Curte observă însă că trebuie făcută distincție între decădere și perimare, două sancțiuni procedurale cu reglementare specifică. Decăderea este apreciată ca o sancțiune ce constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul prevăzut de lege. În schimb, perimarea este sancțiunea procedurală ce determină stingerea procesului în faza în care se găsește, din cauza rămânerii în nelucrare, din vina părții, un anumit timp. Deși ambele sancțiuni procedurale intervin în urma nerespectării unor termene legale, imperative și sancționează lipsa de stăruință în soluționarea litigiului, cursul perimării poate fi întrerupt în condițiile prevăzute de art. 249 C. proc.

civ. "prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de partea care justifică un interes" sau suspendat, în temeiul art. 250 C. proc. civ., fie până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în procesul care a determinat suspendarea, fie până la definitivarea soluției procurorului, sau, potrivit alin. (3), datorită unor împrejurări mai presus de voința părții. Instituția decăderii nu este susceptibilă de întrerupere sau suspendare, nerespectarea termenului imperativ atrăgând pierderea dreptului procedural neexercitat înăuntrul acestui termen. În condițiile art. 103 C. proc. civ., va opera repunerea în termen numai dacă partea dovedește că neexercitarea dreptului procedural se datorează unei împrejurări mai presus de voința sa.

Pentru aceste considerente, cererea de repunere în termenul de repunere pe rol a cauzei nu poate fi primită, Înalta Curte urmând să o respingă. De altfel, motivele invocate ca "împrejurări mai presus de voința părții", pentru a determina repunerea în termen, pot fi analizate drept cauze de suspendare a cursului termenului de perimare, părțile însele punând concluzii în acest sens. Analizând actele și lucrările dosarului în legătură cu intervenția perimării, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamanților a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 7 iulie 2010, judecata fiind suspendată la data de 5 aprilie 2011, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzelor ce au format obiectul Dosarelor nr. 369/333/2011, 370/333/2011 și 371/333/2011 de pe rolul Judecătoriei Videle, apreciate de instanța de recurs ca având legătură cu obiectul prezentei cauze. Din consultarea programului Ecris a rezultat că dosarele care au determinat luarea măsurii suspendării au fost soluționate cu caracter irevocabil, astfel: Dosarul nr. 369/333/2011, prin Sentința civilă din 19 octombrie 2011, irevocabilă la data de 20 aprilie 2012, prin respingerea recursului declarat împotriva ei; Dosarul nr. 370/333/2011, prin Sentința civilă nr. 537 din data de 19 mai 2011, irevocabilă la data de 23 septembrie 2011, prin respingerea recursului, iar Dosarul nr. 371/333/2011 a fost soluționat prin sentință civilă la data de 18 mai 2011, irevocabilă la data de 9 septembrie 2011, prin respingerea recursului.

Pricina a fost repusă pe rol, din oficiu, la data de 4 decembrie 2014, în vederea discutării perimării. Potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă". Cât timp judecata unei cauze este suspendată pentru motivul că dezlegarea pricinii depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, termenul de perimare nu curge, suspendarea judecării cauzei suprapunându-se astfel cu suspendarea cursului perimării, conform art. 250 alin. (1) C. proc.

civ. În atare situație, termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauza ce a provocat suspendarea judecății. În speță, cauza fiind suspendată în vederea soluționării unui număr de trei cauze, urmează a fi avută în vedere data la care a devenit irevocabilă ultima hotărâre. Respectiv, sentința pronunțată în Dosarul nr. 369/333/2011 a devenit irevocabilă la data de 20 aprilie 2012, de la care începe să curgă termenul de perimare a cauzei de față. Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

În speță, de la data de 20 aprilie 2012, și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume 4 decembrie 2013, a trecut mai mult de un an, interval de timp în care cauza a fost lăsată în nelucrare. Înalta Curte constată faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 250 alin. (3) C. proc civ., potrivit cărora "perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa", împrejurări care ar putea înlătura culpa în legătură cu rămânerea cauzei în nelucrare. În ce privește motivele invocate de recurenta D.M. drept cauze de suspendare a cursului perimării, instanța urmează a le respinge cu motivarea că partea a avut cunoștință de existența dosarelor care au reprezentat cauza suspendării, fiind parte reclamantă, și a primit actele de procedură pe perioada judecării judecății.

Faptul că recurenta este în vârstă și suferindă nu reprezintă o cauză de împiedicare în sensul legii, de vreme ce avea cunoștință de existența cauzelor, pe care de altfel le-a inițiat, și avea posibilitatea de a mandata o altă persoană în vederea reprezentării în respectivele dosare. Nu pot fi reținute ca împrejurări mai presus de voința părților, care să determine suspendarea cursului perimării, nici faptul că recurenții F.N.C. și R.O.F.G., în calitate de succesori ai mamei lor, nu au avut cunoștință despre cauzele în care a fost implicată defuncta, dată fiind maladia ce i-a afectat memoria. Înalta Curte constată că F.N.C. și R.O.F.G.

s-au substituit în drepturile mamei lor la data de 25 martie 2012, data decesului, și a fost emis certificatul de moștenitor din data de 19 decembrie 2012. Părțile au avut la dispoziție un interval de timp suficient, până la data de 20 aprilie 2013, data prezumată a împlinirii termenului de perimare, pentru a se informa în legătură cu acțiunile mamei lor, cu atât mai mult cu cât acțiunile introduse au privit membrii aceleiași familii, iar potrivit celor susținute oral, pe timpul vieții acesteia, recurenta F.O. a fost asistată de fiul său, numitul F.N.C. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge cererea de repunere în termenul de repunere pe rol formulată de recurenta-reclamantă D.M., precum și de F.N.C. și R.O.F.G., în calitate de succesori ai defunctei recurente-reclamante F.O. Constată perimat recursul declarat de reclamanții F.M., F.B., F.I., D.M., B.E.C., F.D.C., F.R.M., F.O. (decedată) și continuat de succesorii acesteia - F.N.C. și R.O.F.G., împotriva Deciziei nr. 334A din data de 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ