ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Decizia

nr. 576/2014

Dosar nr.

6534/1/2010

Deliberând, în

condițiile art 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin cererea formulată la data de 13 aprilie

2001 și înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman cu nr. 2554/2001, în urma

declinării de la Judecătoria Videle, prin Sentința civilă nr. 780 din data de 4

iunie 2001, reclamanții F.M., F.B., F.I., S.A., D.M., C.E., B.E.C., F.O.,

F.D.C., F.R.M., au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Teleorman, precum și cu Primăria Comunei Poeni, județul

Teleorman, restituirea în natură a imobilului - teren și construcții situat în

comuna Poeni, județul Teleorman, preluat abuziv de stat, în anul 1950.

Prin Sentința civilă

nr. 17 din 13 ianuarie 2003, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. a județului Teleorman și

a admis în parte acțiunea reclamanților, dispunând restituirea în natură a

imobilului construcție și a anexelor gospodărești, împreună cu suprafața de

7,3267 ha teren și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile anexă demolate

și pentru utilajele gospodărești preluate abuziv.

Prin Decizia nr. 273

din 3 iunie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondate apelurile declarate de Consiliul Local Poeni, prin Primar, D.G.F.P.

județul Teleorman și Ministerul Finanțelor Publice, pe motivul că reclamanții

au probat calitatea de persoane îndreptățite, cât și dreptul de proprietate

asupra imobilului preluat abuziv de stat, fără titlu, și sunt îndreptățite la

restituirea în natură a imobilului, conform art. 7 și 9 din Legea nr. 10/2001

și la despăgubiri pentru construcțiile demolate și pentru utilajele prelate

abuziv.

Prin Decizia nr. 7865

din 5 octombrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de

pârâtul Consiliul Local al Comunei Poeni, județul Teleorman, și pârâta D.G.F.P.

a județului Teleorman, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor

Publice, împotriva deciziei instanței de apel, a fost casată decizia și trimisă

cauza pentru rejudecarea apelului pentru a se stabili suprafața de teren ce

poate fi restituită în natură.

Judecând apelul după

casare, prin Decizia civilă nr. 334 A din 12 mai 2010, pronunțată în Dosarul

nr. 16594/1/2003, Curtea de Apel București a respins apelul declarat de

D.G.F.P. Teleorman, motivat de lipsa de interes, și a admis apelul formulat de

Consiliul Local Poeni, reținând că poate fi restituită numai suprafața de teren

de 29.929 mp, deținută de apelant, împreună cu construcțiile aferente, precum

și terenul în suprafață de 3.563 mp, iar reclamanții au dreptul la despăgubiri

pentru restul terenului de 39.308 mp, dar nu și pentru construcțiile demolate

și utilajele gospodărești preluate abuziv.

Prin cererea

formulată la data de 7 iulie 2010, reclamanții F.M., F.B., F.I., D.M., B.E.C.,

F.D.C., F.R.M. și F.O. au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 334 A

din 12 mai 2010 solicitând, în temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) pct. 9

C. proc. civ, modificarea deciziei recurate în sensul restituirii în natură a

suprafeței de teren de 39.308 mp teren intravilan, reprezentând dreptul de

proprietate în calitate de moștenitori ai autorului comun F.B., iar nu prin

despăgubiri.

Prin Încheierea din

data de 5 aprilie 2011, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art.

244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzelor

ce au făcut obiect al Dosarelor nr. 369/333/2011, 370/333/2011 și 371/333/2011

aflate pe rolul Judecătoriei Videle.

Cauza a fost repusă

pe rol în vederea discutării intervenției incidentului procesual al perimării,

în urma raportului din data de 4 decembrie 2013 referitor la verificările

relative la cauzele suspendării prin care s-a constatat că dosarele care au

reprezentat cauza suspendării au fost soluționate irevocabil la 9 septembrie

2011, 23 septembrie 2011 și respectiv 20 aprilie 2012.

La data de 10

februarie 2014, recurenta D.M., precum și numiții F.N.C. și R.O.F.G., în

calitate de succesori ai recurentei F.O., au formulat cereri de repunere în

termenul de repunere pe rol.

Recurenta D.M. a solicitat,

în temeiul art. 103, art. 245 și art. 250 alin. (3) C. proc. civ., repunerea în

termenul de repunere pe rol a cauzei, precum și repunerea pe rol a cauzei,

invocând faptul că nu a avut cunoștință de soluționarea irevocabilă a dosarelor

de pe rolul Judecătoriei Videle, nefiindu-i comunicate hotărârile și s-a aflat

în imposibilitatea de a se deplasa datorită vârstei înaintate și stării de

sănătate, probate cu înscrisuri. A mai arătat că, la data de 27 ianuarie 2014,

succesorii recurentei F.O. i-au comunicat situația litigiilor.

F.N.C. și R.O.F.G.,

în calitate de succesori ai defunctei F.O., decedată la 25 martie 2012,

formulând aceeași cerere, au invocat faptul că nu au cunoscut situația

litigiilor decât la data de 27 ianuarie 2014, deoarece nu puteau comunica cu

mama lor, bolnavă de maladia Alzheimer, după cum rezultă din înscrisuri, iar

R.O.F.G. a lipsit o lungă perioadă de timp din țară. Calitatea de moștenitor au

dovedit-o cu certificat de moștenitor din data de 19 decembrie 2012 al BNP I.I.

Înalta Curte,

analizând cu prioritate cererile de repunere în termenul de repunere a cauzei

pe rol, urmează a le respinge, cu următoarea motivare:

Cererile de repunere

în termenul de repunere pe rol a cauzei nu sunt fondate în contextul

reglementării speciale a instituției juridice a perimării, a cărei configurație

ar putea fi modificată prin acreditarea ideii că partea poate cere repunerea în

termenul de repunere pe rol a cauzei, în cazul expirării termenului de perimare

prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Instituția repunerii

în termen este reglementată de dispozițiile speciale ale art. 103 C. proc. civ.

și permite părții ce a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de

voința sa, să exercite o cale de atac sau să îndeplinească un act de procedură,

să solicite repunerea în termen, evitând astfel sancțiunea decăderii.

Înalta Curte observă

însă că trebuie făcută distincție între decădere și perimare, două sancțiuni

procedurale cu reglementare specifică. Decăderea este apreciată ca o sancțiune

ce constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a

îndeplini alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul prevăzut de

lege. În schimb, perimarea este sancțiunea procedurală ce determină stingerea

procesului în faza în care se găsește, din cauza rămânerii în nelucrare, din

vina părții, un anumit timp.

Deși ambele sancțiuni

procedurale intervin în urma nerespectării unor termene legale, imperative și

sancționează lipsa de stăruință în soluționarea litigiului, cursul perimării

poate fi întrerupt în condițiile prevăzute de art. 249 C. proc. civ. "prin

îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de

partea care justifică un interes" sau suspendat, în temeiul art. 250 C.

proc. civ., fie până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în procesul

care a determinat suspendarea, fie până la definitivarea soluției procurorului,

sau, potrivit alin. (3), datorită unor împrejurări mai presus de voința părții.

Instituția decăderii

nu este susceptibilă de întrerupere sau suspendare, nerespectarea termenului

imperativ atrăgând pierderea dreptului procedural neexercitat înăuntrul acestui

termen. În condițiile art. 103 C. proc. civ., va opera repunerea în termen

numai dacă partea dovedește că neexercitarea dreptului procedural se datorează

unei împrejurări mai presus de voința sa.

Pentru aceste

considerente, cererea de repunere în termenul de repunere pe rol a cauzei nu

poate fi primită, Înalta Curte urmând să o respingă.

De altfel, motivele

invocate ca "împrejurări mai presus de voința părții", pentru a

determina repunerea în termen, pot fi analizate drept cauze de suspendare a

cursului termenului de perimare, părțile însele punând concluzii în acest sens.

Analizând actele și

lucrările dosarului în legătură cu intervenția perimării, Înalta Curte constată

următoarele:

Recursul

reclamanților a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, la data de 7 iulie 2010, judecata fiind suspendată la data de

5 aprilie 2011, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzelor ce au format obiectul

Dosarelor nr. 369/333/2011, 370/333/2011 și 371/333/2011 de pe rolul

Judecătoriei Videle, apreciate de instanța de recurs ca având legătură cu

obiectul prezentei cauze.

Din consultarea

programului Ecris a rezultat că dosarele care au determinat luarea măsurii

suspendării au fost soluționate cu caracter irevocabil, astfel: Dosarul nr.

369/333/2011, prin Sentința civilă din 19 octombrie 2011, irevocabilă la data

de 20 aprilie 2012, prin respingerea recursului declarat împotriva ei; Dosarul

nr. 370/333/2011, prin Sentința civilă nr. 537 din data de 19 mai 2011,

irevocabilă la data de 23 septembrie 2011, prin respingerea recursului, iar

Dosarul nr. 371/333/2011 a fost soluționat prin sentință civilă la data de 18

mai 2011, irevocabilă la data de 9 septembrie 2011, prin respingerea

recursului.

Pricina a fost repusă

pe rol, din oficiu, la data de 4 decembrie 2014, în vederea discutării

perimării.

Potrivit art. 244

alin. (1) C. proc. civ., "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea

pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept

care face obiectul unei alte judecăți", iar potrivit alin. (2) al

aceluiași articol, "suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată

în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă".

Cât timp judecata

unei cauze este suspendată pentru motivul că dezlegarea pricinii depinde, în

tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul

unei alte judecăți, termenul de perimare nu curge, suspendarea judecării cauzei

suprapunându-se astfel cu suspendarea cursului perimării, conform art. 250

alin. (1) C. proc. civ.

În atare situație,

termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii pronunțate în cauza ce a provocat suspendarea judecății.

În speță, cauza fiind

suspendată în vederea soluționării unui număr de trei cauze, urmează a fi avută

în vedere data la care a devenit irevocabilă ultima hotărâre. Respectiv,

sentința pronunțată în Dosarul nr. 369/333/2011 a devenit irevocabilă la data

de 20 aprilie 2012, de la care începe să curgă termenul de perimare a cauzei de

față.

Pentru a interveni

însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a

procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție

simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de

timp reglementat de lege.

În speță, de la data

de 20 aprilie 2012, și până la data repunerii pe rol din oficiu, și anume 4

decembrie 2013, a trecut mai mult de un an, interval de timp în care cauza a

fost lăsată în nelucrare.

Înalta Curte constată

faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 250 alin. (3) C. proc

civ., potrivit cărora "perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât

partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări

mai presus de voința sa", împrejurări care ar putea înlătura culpa în

legătură cu rămânerea cauzei în nelucrare.

În ce privește motivele

invocate de recurenta D.M. drept cauze de suspendare a cursului perimării,

instanța urmează a le respinge cu motivarea că partea a avut cunoștință de

existența dosarelor care au reprezentat cauza suspendării, fiind parte

reclamantă, și a primit actele de procedură pe perioada judecării judecății.

Faptul că recurenta este în vârstă și suferindă nu reprezintă o cauză de

împiedicare în sensul legii, de vreme ce avea cunoștință de existența cauzelor,

pe care de altfel le-a inițiat, și avea posibilitatea de a mandata o altă

persoană în vederea reprezentării în respectivele dosare.

Nu pot fi reținute ca

împrejurări mai presus de voința părților, care să determine suspendarea

cursului perimării, nici faptul că recurenții F.N.C. și R.O.F.G., în calitate

de succesori ai mamei lor, nu au avut cunoștință despre cauzele în care a fost

implicată defuncta, dată fiind maladia ce i-a afectat memoria. Înalta Curte

constată că F.N.C. și R.O.F.G. s-au substituit în drepturile mamei lor la data

de 25 martie 2012, data decesului, și a fost emis certificatul de moștenitor

din data de 19 decembrie 2012. Părțile au avut la dispoziție un interval de

timp suficient, până la data de 20 aprilie 2013, data prezumată a împlinirii

termenului de perimare, pentru a se informa în legătură cu acțiunile mamei lor,

cu atât mai mult cu cât acțiunile introduse au privit membrii aceleiași

familii, iar potrivit celor susținute oral, pe timpul vieții acesteia,

recurenta F.O. a fost asistată de fiul său, numitul F.N.C.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată incidența art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și

perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge cererea de

repunere în termenul de repunere pe rol formulată de recurenta-reclamantă D.M.,

precum și de F.N.C. și R.O.F.G., în calitate de succesori ai defunctei

recurente-reclamante F.O.

Constată perimat

recursul declarat de reclamanții F.M., F.B., F.I., D.M., B.E.C., F.D.C.,

F.R.M., F.O. (decedată) și continuat de succesorii acesteia - F.N.C. și

R.O.F.G., împotriva Deciziei nr. 334A din data de 12 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ