ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 87/2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 mai 2019 pe rolul Judecătoriei Mizil, sub număr de dosar x/2019, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., denumită anterior D. S.A., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzelor indicate mai jos, din contractul de credit nr. x/14.02.2008, contract încheiat pentru refinanțarea altor împrumuturi, în cuantum de 15745 Euro pentru o perioadă de 120 de luni, după cum urmează:

- pct. 3.2 din contract - dobânda se poate modifica in funcție de indicele de referință și marja băncii, . . . . . . . . . .;

- pct. 3.3 . . . . . . . . . .împrumutatul este obligat să se prezinte la bancă pentru a primi un nou grafic de rambursare,..., fără a fi necesară semnătura acestuia, banca fiind exonerată de orice obligație sau informare în cazul în care modifică marja băncii conform deciziei sale;

- pct. 4 - comision de acordare 5% din suma solicitată;

- pct. 6 - valoarea DAE se va modifica în funcție de fluctuațiile înregistrate pe parcursul derulării contractului de componentele sale;

- pct. 8.6 în ceea ce privește cuantumul dobânzilor penalizatoare, banca având dreptul de a revizui nivelul penalităților in funcție de politica sa de creditare;

- art. 3 din actul adițional nr. x/10.05.2010,în ce privește comisionul de restructurare de 1 % din valoarea sumei rămase de rambursat;

- art. 5 din actul adițional nr. x/10.05.2010 în ceea ce privește marja băncii;

- art. 3 din actul adițional nr. x/17.01.2011, în ce privește comisionul de restructurare de 1 % din valoarea sumei rămase de rambursat;

- să fie obligată banca să returneze toate sumele încasate în contul acestor comisioane și dobânda majorată, din momentul încheierii contractului și până la zi, la care se adaugă dobânda legală, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, precum și Directiva nr. 93/13/CEE.

La 11 iunie 2019, reclamanții au depus la dosar precizări, prin care au arătat faptul că, acțiunea din materia clauzelor abuzive este considerată a fi o acțiune în realizare, valoarea fiind pana la 200.000 RON, competenta fiind judecătoria, de la domiciliul reclamantului-consumator, conform dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 9 iulie 2019, pârâta a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată promovată de reclamanții mai sus menționați, prin care a solicitat instanței să dispună în sensul respingerii acesteia, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentei acțiuni.

Prin sentința civilă nr. 992 din 3 octombrie 2019, Judecătoria Mizil a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 13.5 din Contractul de credit:

"Litigiile rezultate din prezentul Contract care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă, se soluționează de instanțele de judecată competente din București".

Conform art. 19 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părți, acestea pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16.

Art. 113 pct. 8 C. proc. civ. prevede că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Potrivit art. 126 C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței că procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Între părți s-a încheiat contractul de credit, prin care reclamanții au primit suma de 15.745,80 euro, rambursabili în 120 de rate lunare.

În cauza de față, obiectul cauzei îl reprezintă constatarea caracterului abuziv al unor clauze din Contractul de credit și restituirea sumelor încasate în baza acestor clauze.

În ceea ce privește competența teritorială, instanța reține că părțile au înțeles să aleagă competența de soluționare a cauzei în favoarea instanțelor judecătorești din București.

Prin urmare, părțile, în considerarea prevederilor legale în vigoare la data încheierii Contractului, în baza acordului de voință exprimat, au încheiat o convenție atributivă de competență, prin care au convenit prorogarea convențională de competență teritorială, derogând astfel de la competența teritorială alternativă reglementată de lege lata de art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin convenția atributivă de competență, părțile au stabilit că, în cazul declanșării oricărui litigiu născut în legătură cu Contractul de credit, instanța competentă teritorial să judece litigiul este instanța din București.

De asemenea, potrivit prev. art. 107 alin. (1) C. proc. civ., regula generală o constituie competența de la sediul pârâtului, iar sediul social al pârâtei este în Sectorul 1 București.

Sub acest aspect, în ceea ce privește art. 126 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3349/29.10.2014, în soluționarea unui conflict negativ de competență, a statuat că și raportat la prevederile art. 129 alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 126 C. proc. civ., competența teritorială este de ordine privată, astfel că de la aceasta se poate deroga, drept urmare, rezultă cu evidență că voința părților a fost aceea de a stabili competența de soluționare a litigiilor în favoarea instanțelor de judecată din București și, prin urmare, Judecătoria Sectorului 1 București este competentă teritorial să soluționeze cauza.

În consecință, atât prorogarea convențională de competență, cât și competența teritorială de drept comun, indică o singură instanță competentă teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanța de la sediul social al pârâtei. Instanța reține că, și din prisma Legii nr. 193/2000, clauza atributivă de competență nu este abuzivă, având în vedere distanța relativ mică dintre domiciliul pârâților (orașul Mizil) și București, astfel încât este evident că nu se pune problema ca respectiva clauză să fie abuzivă, neexcluzând sau neobstrucționând dreptul reclamanților de a introduce acțiuni în justiție, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a fost considerată ca fiind abuzivă de către reclamanții din prezenta cauză, prin cererea de chemare în judecată.

Pârâta a invocat excepția analizată prin întâmpinare, până la primul termen de judecată, reclamanții nu au formulat răspuns la întâmpinare referitor la această excepție față de alegerea de competență declarată în contract. Mai mult decât atât, prin precizarea aflată la dosar - fila x, reclamanții au arătat că, în ce privește competența teritorială în soluționarea unei acțiuni în constatare prin care se solicită instanței de judecată să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale, reclamantul consumator poate introduce acțiunea, fie la instanța de la sediul pârâtului profesionist, conform dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., fie la instanța de la domiciliul reclamantului consumator, conform dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (4), art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Mizil a admis excepția invocată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, iar la termenul din 25 noiembrie 2019, instanța a invocat, la rândul său, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București.

În soluționarea excepției, instanța a avut în vedere hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, precum și Directiva nr. 93/13/CEE.

Analizând contractul de credit nr. x/14.02.2008 strict prin prisma competenței teritoriale, instanța a constatat că în art. 13.5 din clauzele contractuale a fost inserată clauza potrivit căreia litigiile rezultate din prezentul contract care pot fi soluționate amiabil între părți, se soluționează de instanțele de judecată competente din București. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul furnizorului de servicii, profesionist, care în speță are calitatea de pârâtă.

Având în vedere că actul juridic a cărui nulitate parțială se solicită a fi constatată a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., nu poate fi aplicabilă sancțiunea considerării clauzei privind alegerea de competență ca nescrisă.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudența sa (Costa vs. Enel din 15.7.1964) a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre și că, obiectivul integrării pe care îl urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre, supremația dreptului comunitar asupra celui național fiind o condiție sine qua non a integrării.

În consecință, s-a arătat că aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul național.

Prin urmare, având în vedere jurisprudența CJUE, instanța de judecată este obligată din oficiu să procedeze la analizarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind alegerea de competență exclusiv la sediul băncii.

Astfel, instanța va analiza în continuare dacă alegerea competenței instanței de la sediul furnizorului poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din înscrisurile depuse rezultă că domiciliul reclamanților se află în județul Prahova, la o distanță suficient de mare față de instanța stabilită ca fiind competentă (o călătorie de 2 ore dus, 2 ore întors).

Dată fiind distanța dintre localitatea de domiciliu a reclamanților și instanța apreciată ca fiind competentă teritorial, se creează o prezumție în sensul că timpul necesar pentru deplasare și cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi disuasive și l-ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.

Reclamanții au solicit judecarea cauzei la instanța de la domiciliul lor, clauza de alegere a competenței fiind standard, preformulată, fapt ce rezultă în mod evident din modul de redactare a clauzei din contract.

Mai mult decât atât, noua reglementare din C. proc. civ. a preluat principiile ce s-au conturat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește competența teritorială în materia consumatorilor, în acest sens fiind relevante dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează în mod expres ineficacitatea unei clauze atributive de competență prevăzute anterior nașterii dreptului la acțiune, acest text de lege constituind preluarea în dreptul intern chiar a interpretării date de Curte dispozițiilor Directivei.

În consecință, nu se putea da eficacitate unei clauze atributive de competență care, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interpretat în sensul hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, este abuzivă făcând parte din categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 litera (l) din anexa la directivă, sancțiunea considerării ca abuzivă fiind asimilată unei nulități absolute și parțiale care trebuie invocată de instanță din oficiu, cu atât mai mult cu cât consumatorul a învederat caracterul abuziv al clauzei.

Astfel, clauza atributivă de competență este considerată abuzivă și nu produce niciun efect, Judecătoria Sectorului 1 București neputându-și astfel întemeia competența pe această clauză desființată atâta timp cât voința reclamanților a fost să sesizeze instanța de la domiciliul lor, competentă teritorial, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, s-a mai arătat că din jurisprudența Curții în materia protecției consumatorului (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. v Roció Murciano Quintero), instanța a reținut că, s-a stabilit că este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă.

De asemenea, același raționament a fost reținut de ICCJ în decizia nr. 1640/04.10.2019 pronunțată în soluționarea unui conflict de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție,în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Mizil competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea promovată, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x din 14 februarie 2008, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia:

"cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08 privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, fiind vorba de un contract de adeziune ale cărui clauze și condiții sunt stabilite de bancă, consumatorii având posibilitatea de a le accepta sau nu, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situația de inegalitate existentă între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract, asigurată de instanța națională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce privește o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist, care conferă competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la sediul băncii, pârâtă în cauză, Înalta Curte reține că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 București a avut în vedere dezechilibrul dintre pozițiile partenerilor contractuali și prejudiciul care se creează reclamantului-consumator prin prorogarea convențională de competență în favoarea instanței de la sediul băncii, reținând, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene de Justiție, că instanța națională trebuie să se conformeze acestor statuări, chiar prin invocarea din oficiu a necompetenței sale teritoriale relative, în considerarea prevalenței dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.

Este de reținut că, în jurisprudența sa (Costa vs. Enel), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre și că, obiectivul integrării pe care îl urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre, supremația dreptului comunitar asupra celui național fiind o condiție sine qua non a integrării.

În consecință, aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul național.

În materia protecției consumatorului (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. vs. Roció Murciano Quintero), Curtea a mai reținut că este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului, care i-a încălcat drepturile, la instanța de la sediul acestuia din urmă.

În consecință, referitor la competența teritorială, Înalta Curte reține că potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulității absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speță, legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, în favoarea instanței de la domiciliul consumatorului.

Totodată, textul art. 116 din C. proc. civ. stabilește că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Cum în speță reclamanții au calitatea de consumatori în raport cu pârâta profesionist, față de natura și obiectul acțiunii, competența teritorială de soluționare a cauzei revine instanței de la domiciliul reclamanților, respectiv Judecătoriei Mizil, în raport și cu împrejurarea că, prin înregistrarea acțiunii pe rolul unei instanțe situate în județul în care domiciliază, reclamantul și-a exprimat opțiunea, conform art. 116 C. proc. civ.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2020.