ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 492/2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 19 aprilie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 951,11 RON reprezentând dobânda penalizatoare aferentă plății cu întârziere a dividendelor cuvenite pentru anii 2014, 2015, 2016.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 1243 din 19 septembrie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, în contradictoriu cu pârâta A. S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului.

Prin decizia civilă nr. 373 din 26 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului împotriva sentinței civile nr. 1243 din 19 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Ministerul Economiei, reorganizat ca urmare a fuziunii prin absorbție a Departamentului pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Economiei a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, reiterând, astfel, argumentele dezvoltate atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel.

În opinia recurentului, instanțele învestite cu soluționarea prezentei cauze au ignorat în totalitate argumentele de ordin juridic supuse judecații de către reclamant, ignorându-se atât dispozițiile imperative ale Legii societăților comerciale nr. 31/1990 cât și clauzele Contractului de prestări servicii nr. x/01.09.2015, stabilite de comun acord între pârâta A. S.A. și Depozitarul Central S.A..

Menționează recurentul, că susținerile intimatei preluate în motivarea hotărârii atacate de cele două instanțe, potrivit cărora, aceasta nu cunoștea datele de identificare ale instituției reclamante în vederea virării în termenul legal a dividendelor, este lipsită de relevanță fie și pentru simplul motiv că datele de identificare ale instituțiilor centrale ale administrației de stat sunt de notorietate si foarte ușor de accesat.

Astfel, așa cum se poate constata intimata-pârâtă nu a demonstrat că a efectuat demersuri în acest sens, societatea A. S.A. având posibilitatea de a transmite, în cazul în care ar fi avut o atitudine diligentă datele de identificare ale Ministerului Economiei, instituție în numele căreia fostul D.P.A.P.S, exercita calitatea de acționar.

Totodată, se susține că instanțele de fond și apel, preluând susținerile intimatei-pârâte, au invocat în mod total eronat o așa-zisă culpă a Ministerului Economiei pentru întârzierea la plata acestor dividende și refuzul plății dobânzii legale.

În continuare, recurentul redă obligațiile Depozitarului Central, care rezultă din contractul de prestări servicii nr. x/01.09.2015 încheiat între societatea A. S.A. și Depozitarul Central S.A..

În acest context, recurentul susține că între cei doi parteneri contractuali nu a existat comunicare și faptul că aceștia nu au înțeles să-și respecte obligațiile contractuale întocmai cum au fost asumate prin contractul de prestări servicii nr. x/01.09.2015 nu reprezintă un aspect imputabil reclamantului Ministerul Economiei/D.P.A.P.S., iar în situația în care intimata-pârâtă considera necesar avea/are posibilitatea legală de a se îndrepta împotriva Depozitarului Central pentru nerespectarea obligațiilor contractuale asumate.

Pentru aceste considerente, recurentul apreciază că este îndreptățit să solicite admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului în conformitate cu prevederile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., asupra căreia a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport cu aceste considerente, se constată că, deși formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

Recurentul și-a încadrat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, analizând critica referitoare la ignorarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, precum și a clauzelor contractuale, instanța supremă constată că recurentul s-a limitat la a preciza doar că instanța de apel a ignorat în totalitate arguimentele sale de ordin juridic, trimiterea la textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind goală de substanță și fiind apreciată ca pur formală.

În concret, în cauză, deși aparent se invocă critici de nelegalitate referitoare la ignorarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 31/1990 cât și ale clauzelor contractului de prestări servicii, în realitate recurentul aduce în discuție argumentele dezvoltate în fața instanței de fond și a celei de apel, fără a arăta în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nici nu s-a raportat la considerentele acesteia.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că primul motiv de recurs referitor la preluarea în motivare de către instanța de apel a apărării pârâtei, în sensul existenței culpei pârâtei pentru întârzierea plății dividendelor și a dobânzii legale nu a fost argumentat cu trimitere la textele legale încălcate, astfel încât nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.

A doua critică invocată de recurent, tinde să demonstreze că între cei doi parteneri contractuali nu a existat comunicare și acesția nu au înțeles să-și respecte obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii. Pentru a demonstra temeinicia acestui motiv de recurs, recurentul redă conținutul clauzelor contractului de prestări servicii, fără a prezenta în ce mod au fost ignorate acestea aspect care, de asemenea, nu poate fi reevaluat în recurs, recurentul aducând în discuție chestiuni care țin de probațiune și de stabilirea situației de fapt.

În acest context, se constată că recurentul nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că invocarea de către recurent a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, având în vedere că nu a fost dezvoltat un raționament critic al hotărârii pronunțate în apel cu trimitere la textele de lege care ar fi fost încălcate sau aplicate în mod greșit cu ocazia soluționării apelului.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 487 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Economiei împotriva deciziei civile nr. 235 din 13 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 486 alin. (3) și la art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL ECONOMIEI împotriva deciziei civile nr. 235 din 13 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2020.