ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2239/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21.11.2017 sub nr. x/2017 reclamantul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 2.662.132,78 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente sumei de 5.108.679,31 RON.

Prin sentința civilă nr. 2885/2.10.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prescripției și inadmisibilității ca neîntemeiate, a admis cererea și a obligat pârâții la plata sumei de 2.662.132,78 RON reprezentând dobânzi de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 432/A/05.03.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate, a anulat încheierea din data de 03.04.2018 și sentința civilă nr. 2885/2.10.2018 și a trimis cauza spre competentă soluționare către Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ.

Cauza a fost repartizată secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București și a fost înregistrată sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 499 din 27 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prescripției și inadmisibilității ca neîntemeiate.

A admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Economiei (fost Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice.

A obligat pârâții la plata sumei de 2.662.132,78 RON reprezentând dobânzi de întârziere.".

Împotriva sentinței civile nr. 499 din 27 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice), Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1 Recursul declarat de către recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice .

Se invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material .

Recurenta critică respingerea lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, ANAF, DGRFPB, ASFP, de către instanța de fond, având ca temei faptul purtării unor corespondențe cu părțile, menționând că prima pârâtă aredoar calitatea de administrator al conturilor DPAPS, este organ de specilitate în structura și subordinea MFP, dar nu poate fi obligată la plată, atât timp cât corespondența a fost purtată cu MFP, iar virarea sumei de 5.108.679,31 RON s-a realizat cu Ministerul Finanțelor Publice, nu de unitățile subordonate, fapt reținut în motivare și de instanța de fond.

Invocă lipsa personalității juridice a primei pârâte, în temeiul art. 1 și 13 din H.G. nr. 530/2013 și susține neîndeplinirea, în speță, a condițiilor calității procesuale pasive, arătând că, din documentele aflate la dosar, cât și din motive invocate de intimata-reclamantă, AS1FP nu datorează D.P.A.P.S. sume de bani, titluri de valoare ori alte bunuri mobile incorporale urmăribile .

Pe cale de consecință, față de motivele prezentate, solicită admiterea recursului în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației sector 1 a Finanțelor Publice și respingerea solicitării Departamentul pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II. În ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității cererii, consideră că instanța în mod eronat a respins excepția.

Instanța de fond a reținut, în respingerea excepției inadmisibilității, faptul că prin adresele nr. x/26.03.2016, y/25.05.2016 și nr. 1266/13.04.2016 Ministerul finanțelor Publice (fostul D.P.A.P.S.) a solicitat un punct de vedere privind restituirea sumei (..) conform prevederilor art. 182 din Legea nr. 207/2015" și astfel Curtea apreciază că a fost parcursă procedura prealabilă .

Obiectul prezentei cauze -solicitare dobânzi se circumscrie ariei de aplicare a prevederilor Legii nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, lege specială. "Art. 182 - Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului.

Reclamantul susține (aspect preluat și în respingerea excepție de Curtea de Apei) că prin cererile menționate mai sus, a solicitat restituirea sumei de 5.108.679,31 RON și a eventualelor dobânzi reprezentând garanție de participare a A. executată silit urmare a popririi instituite la SN SĂRII S.A..

Prin nota de restituire nr. x/17.10.2017 Administrația sector 1 a Finanțelor Publice Trezoreria Statului sector 1 a restituită reclamantei la data de 06.11.2017 prin OP 470 (cum reiese chiar din cerere reclamantei pag 6.) suma de 5.108.679,31 RON.

Ori, în urma soluționării cererilor reclamantei, prin nota de restituire nr. x/17.10.2017, în situația în care D.P.A.P.S. era nemulțumită, de soluția privind restituirea sumei, avea posibilitatea contestării soluției (restituirea) pe cale administrativă, și ulterior la instanța de contencios.

Drept urmare, în cauză se aplică prevederile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului care stabilesc:

"înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. (...)".

În aceste condiții, reclamanta nu putea investi instanța de contencios administrativ cu o cerere de obligare la acordare dobânzi, întrucât în această situație, prevederile Titlul VIII -Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, ar rămâne fără finalitate, iar, voința legiuitorului a fost ca, înainte de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de anulare a actelor administrative fiscale, aceasta să fie supusă cenzurii autorității publice.

De asemenea prevederile art. 8 alin. (1) - din același precizează că, Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit ia plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios. administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale".

Față de aspectele prezentate se poate constata că reținerile instanței de fond privind parcurgerea procedurii prealabile sunt eronate, astfel că admiterea unei cereri de acordare dobânzi, direct la instanța de judecată, este inadmisibilă, raportat la lipsa parcurgerii procedurii prealabile.

În consecință, solicită casarea sentinței civile nr. 499/27.09.2019, admiterea excepției privind lipsa parcurgerii procedurii prealabile și pe cale de consecință respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

III. Pe fondul cauzei, consideră că în mod greșit instanța a dispus obligarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice în solidar cu ceilalți pârâți la plata sumei de 2.662.132,78 RON reprezentând dobânzi întârziere.

Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice a fost obligată la plata dobânzilor, în situația în care prin Trezoreria Statului Sectorul 1 (organ în subordine AS1FP), are calitatea doar de administrator al conturilor D.P.A.P.S.

Instanța în soluția dată prin sentința civilă nr. 499/27.09.2019, nu face altceva decât să prezinte situația de fapt care a dus la solicitarea de acordare dobânzi, fără a motiva faptele ilicite săvârșite de instituția publică - AS1FP-Trezoreria Statului Sectorul 1-în cauza de față

Din motivare cereri de chemare în judecată, se poate reține că la data de 30.07.2014, prin adresa nr. x, Departamentul Pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (D.P.A.P.S) a fost informat de Societatea Sării S.A. că în urma executări silite dispusă de B. a fost executată integral suma de 5.436.405,88 RON, în baza în baza sentinței civile nr. 6382/29.10.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012.

Prin acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 21.11.2017, declinată la instanța de contencios, data de 21.11.2017, Departamentul pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (D.PAP.S) solicită acordarea sumei de 2.662.132,78 RON, pentru suma de 5.436.405,88 RON executată silită de B..

Față de obiectul cererii, Departamentul pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului nu are înființată poprire pe conturile deschise la Trezoreria Statului sector 1.

B., nu a comunicat nici o adresă de înființare poprire asupra conturilor D.PAP.S., iar, în evidențele Trezoreriei Statului sector 1 se identifică restituirea sumei de 5.108.679,31 RON în contul deschis pe Codul fiscal x - Departamentul pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului.

Pentru aspectele menționate, instanța de fond a obligat Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice la plata sumei de 2.662.132,78 RON-dobânzi, fără a arăta culpa instituției, raportat la obiectul cererii, fără să indice cuantumul despăgubirilor de care se face vinovată AS1FP.

În speța de față, instanța de fond, în aprecierea dispozițiilor legii contenciosului administrativ avea obligația de a analiza cererea de plată a unor despăgubiri formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" sub aspectul îndeplinirii condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităților pârâte, astfel cum s-a statuat atât în literatura de specialitate cât și în jurisprudența actuală a instanțelor de contencios administrativ și fiscal, respectiv existența unui act administrativ ilegal, anulat de instanță, un prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit și legătura de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciul suferit de reclamant.

Din această perspectivă, acțiunea formulată de reclamantă nu îndeplinește cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a AS1FP, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciu a fost cauzat, respectiv nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.

Pe de altă parte, în stabilirea prejudiciului suferit ca și a legăturii de cauzalitate trebuie avută în vedere natura juridică a actelor administrativ fiscale anulate și în consecință aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legii speciale în materie respectiv prevederile Codului de procedură fiscală, potrivit cărora pentru sumele nedatorate respectiv nerestituite în termenul legal contribuabilul are dreptul la dobândă.

De asemenea, nu se poate reține nici eventualul prejudiciu invocat de D.P.A.P.S., în situația în care suma de 5.108.679,31 RON, nu este o datorie către instituție, ci una a D.P.A.P.S către bugetul de stat. Suma de 5.108.679,31 RON reprezintă o garanție plătită de un subiect de drept la o licitație, încasată de D.P.A.P.S și care, ulterior, a fost virată la bugetul de stat.

Ori, cum se poate reține din înscrisurile aflate la dosar, și din motivarea cererii de chemare în judecată, faptul că la nivelul Ministerului Finanțelor Publice, după constituirea unui grup de lucru pentru analizarea situație, s-a luat decizia ca suma de 5.108.679,31 RON să fie restituită, pentru acoperirea, la bugetul de stat a unei sume reprezentând dividende de la societățile și companiile naționale și societățile cu capital majoritar de stat care au fost executate silit în anul 2014.

În aceste condiții, nu se poate identifica, și nici nu a fost indicat de reclamant pretinsul prejudiciul săvârșit de Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, și nici nu se poate reține legătura de cauzalitate dintre prejudiciul solicitat și pretinsa faptă ilicită în sarcina instituției.

În raport de aceste motive susține întrunirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. .

3.2 Recursul declarat de către recurentul pârât Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice).

Se invocă motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 (dezvoltând principiile teoretice și jurisprudențiale aplicabile acestui motiv de casare și criticând considerentele instanței de fond), precum și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (susținând aplicarea greșită a normelor de drept material) . Se arată că, datorită strânsei legături între cele două motive, acestea sunt tratate împreună .

Susține o motivare sumară și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, a respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a MFP, criticând argumentul instanței de fond privind corespondența purtată între părți și virarea sumei de 5.108.679,31 RON, la care au fost calculate dobânzile de întârziere care fac obiectul prezentei cauze, de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Menționează că, această corespondență cuprinde doar un punct de vedere al MFP solicitat de către intimata reclamantă, fără efectele juridice ale unui act administrativ, conform art. 2 LCA .

Arată că acest aspect reiese inclusiv din adresa nr. x/16.05.2012 formulată de Ministerul Economiei, adresă prin care se solicită punctul de vedere al Ministerului Finanțelor Publice cu privire la încadrarea în categoria de venituri corectă a "garanției de participare pe care ofertantul declarat câștigător o pierde în urma refuzului de a semna contractul de privatizare, respectiv "venit din privatizare" sau "alte venituri", în vederea stabilirii destinației sumei încasate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 113/2006"3.

Așadar, prin adresa MFP nr. x/02.08.2012, reținută de către instanța de fond ca fiind actul ce îi conferă calitate procesuală pasivă recurentului în prezenta cauză, se exprimă un punct de vedere, exclusiv prin referire la cadrul normativ incident problematicii expuse de către Ministerul Economiei, fără a se face vreo trimitere la o situație individualizată, astfel încât să se poată reține faptul că actul în cauza ar putea avea forma juridică a unei manifestări de voință unilaterală și expresă în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în virtutea realizării puterii publice, între Ministerul Economiei prin Oficiul Participanților Statului și Privatizarii în Industrie (existent la acel moment) și A..

În susținerea celor anterior prezentate, arată că, A. a chemat în judecată Ministerul Economiei solicitând instanței obligarea acestuia la restituirea sumei achitată cu titlu de garanție de participare, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 .

Dosarul anterior menționat a fost soluționat pe fond, prin sentința nr. 6382/29.10.2013 a Tribunalului București, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligarea Ministerului Economiei la restituirea către A. a sumei reprezentând garanție de participare la licitație, precum și dobânda legală aferentă calculată de la data de 18.12.2012, până la data plății efective.

Prin Decizia nr. 501/27.06.2014, Curtea de Apel București a respins apelul formulat de Ministerul Economiei prin OPSPl împotriva sentinței nr. 6382/29.10.2013 a Tribunalului București, aceasta rămânând irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei ÎCCJ nr. 989/30.03.2015.

Ceea ce prezintă însă interes, constă în faptul că, în justificarea soluției date de către instanță în dosarul nr. x/2012, se reține în mod expres:

"Față de situația expusă, constatând că procedura privatizării C. S.A. a fost întreruptă prin voința unilaterală a vânzătorului, exclusiv pentru motivul că termenul de 10 zile prevăzut la art. 57 raportat la art. 43 din H.G. nr. 577/2022 se împlinise, deși ofertantul nu refuzase explicit semnarea contractului de vânzare cumpărare, iar comportamentul acestuia pe parcursul negocierilor nu lăsa să se presupună un astfel de refuz, instanța apreciază că acțiunea, astfel cum a fost modificată, este întemeiată, reclamanta fiind îndreptățită să obțină restituirea garanției de participare la licitație. (...)

Astfel, aceasta este datorată cu începere de la data punerii pârâtului în întârziere prin cererea de chemare în judecată (18.12.2012), conform art. 1522 alin. (1) C. civ., aceasta fiind momentul în care încetează buna credință a celui care s-a îmbogățit fără justă cauză." (Sentința civilă nr. 6382/29.10.2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pg. 11)

"(...) relevant este că, deși contractul de vânzare cumpărare nu s-a încheiat din motive neimputabile reclamantului, iar procedura privatizării a fost stopată ca urmare a voinței pârâtului, exclusiv pentru motivul că termenul de 10 zile prevăzut pentru încheierea contractului de vânzare - cumpărare se împlinise, deși reclamantul a fost de acord cu semnarea contractului, reținerea garanției, în condițiile ari. 34 alin. (2) lit. b)4 din H.G. nr. 577/2002 nu se justifică întrucât nu este incidență ipoteza expres prevăzută de lege, pârâta nemaiavând temei legal pentru reținerea acesteia". (Decizia civilă nr. 501/27 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a Comercială pg. 20).

"Înalta Curte reține că s-a observat în mod corect că atitudinea apelantului și modul în care contestă faptul că prima instanță a considerat că OPSPI nu a manifestat bună -credință în derulară negocierilor, cu referire ia anumite aspecte de ordin factual menționate de apelant, sunt irelevante, reținerea garanției, în condițiile art. 34 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. x, nu se justifică întrucât nu este incidență ipoteza expres prevăzută de lege, pârâta nemaiavând temei legal pentru reținerea acesteia, cât timp a arătat expres că propunerea este acceptată și că dorește să semneze contractul." (Decizia nr. 989 din 30 martie 2015 a ÎCCJ, secția a II-a civilă, pg. 30-31).

Așadar, se poate observa că la baza soluției instanței referitoare la restituirea garanției, sub nicio formă nu a fost reținută adresa MFP nr. x/02.08.2012 la care face referire instanța de fond în justificarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a subscrisei, instanța reținând în mod expres și unitar faptul că "procedura privatizării C. S.A. a fond întreruptă prin voința unilaterală a vânzătorului".

În ceea ce privește argumentul reținut de către instanța de fond, argument potrivit căruia Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză întrucât intimata-reclamantă a virat la bugetul de stat, prin O.P. nr. x/20.11.2012, suma de 5.108.679,31 RON, precizăm următoarele:

4 (2) Pierderea garanției de participare intervine în următoarele cazuri:

b) refuzul de a semna contractul de vânzare-cumpărare de către ofertantul selectat în condițiile stabilite în oferta finală fermă.

Din extrasul de cont al intimatei-reclamante, extras aflat la dosarul de fond al cauzei, rezultă că IBAN-ul plătitorului este x, acest IBAN fiind de interes deoarece reprezintă contul efectiv din care a plecat suma de 5.108.679,31 RON - reprezentând debitul principal, iar mențiunile conexe fiind lipsite de importanță practică.

Codul IBAN al plătitorului reprezintă un element de identificare format dintr-o succesiune de numere și litere, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 1271/2004 pentru aprobarea Precizărilor privind structura codurilor IBAN aferente conturilor de cheltuieli și venituri bugetare, precum și a conturilor de disponibilități deschise la unitățile Trezoreriei Statului, în care elementul de identificare al Trezoreriei este reprezentat prin cifrele 701 atribuite, conform anexei din Ordinul nr. 1271/2004, Trezoreriei Sector 1, în administrarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București -Administrația Sectorului 1.

Față de această situație, potrivit art. 1 și 13 din H.G. nr. 530/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, A.N.A.F. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București au personalitate juridică, iar în cadrul acesteia din urmă funcționează Administrația Financiară a Sectorului 1, organ fără personalitate juridică.

De asemenea, atât doctrina, cât și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție au edificat problematica semnificației noțiunii de "autoritate publică" în materie de contencios administrativ, statuând în mod repetat faptul că:

"Autoritatea publică este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 ca fiind orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public. în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorității publice astfel definite, ci capacitatea ei de drept administrativ, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, asigurând organizarea executării și executarea în concret a legii.

Transpusă în plan procesual, capacitatea administrativă conferă capacitatea autorității publice de a sta în proces, indiferent dacă are sau nu personalitate juridică.".

"Ceea ce determină capacitatea unei autorități de a sta în proces este abilitatea legală de a elibera un anume act administrativ, potrivit atribuțiilor conferite de lege. Cum, în speță, Garda financiară are o asemenea abilitate legală, prin legea sa de funcționare, și cum măsurile dispuse în raport cu actul fiscal întocmit de aceasta trebuie să-i fie opozabile, se impunea judecarea litigiului în raport cu aceasta" (C.Ap. Timișoara, Buletinul jurisprudenței, dec. nr. 575/11.05.2005, pg. 320-321).

Așadar, din coroborarea motivelor de fapt descrise, cu motivele de drept invocate în cauză, reiese fără echivoc faptul că dacă, plata debitului principal, în cuantum de 5.108.679,31 RON a fost efectuată către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București -Administrația Financiară a Sectorului 1, cât și ulterior, restituirea sa a fost efectuată tot de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Financiară a Sectorului 1 în contul D.P.A.P.S, plata accesoriilor urmează a se face tot de către această instituție, Ministerul Finanțelor Publice neavând calitate procesuală pasivă în raport cu obiectul dedus judecății, respectiv plata accesoriilor aferentei debitului anterior menționat.

Potrivit principiului independenței patrimoniale prevăzut la art. 222 din C. civ., "persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel", iar potrivit art. 221, "Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat".

În această situație, sintetizând criticile aduse Hotărârii civile nr. 499/2019, cu privire la soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, rugăm Onorata instanță să aibă în vedere faptul că:

- soluția instanței de fond cuprinde o serie de date prezentate sumar, fără a arăta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat argumentele Ministerului Finanțelor Publice, instanța limitându-se la a enumera în justificarea soluției sale adresa MFP nr. x/02.08.2012, precum și OP nr. x/20.11.2012;

- soluția instanței de fond denotă încălcarea și totodată, aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care, am arătat pe larg faptul că, pe de o parte adresa reținută de către instanță nu constituie act administrativ si nici nu a stat la baza reținerii, în mod eronat, de către intimata-reclamantă a garanției în cauză, iar pe de altă parte, din OP nr. x/20.11.2012 reiese că plata efectuată de către intimata-recurentă a fost efectuată în contul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - Administrația Financiară a Sectorului 1, și nu în contul Ministerului Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția inadmisibilității, pe de o parte din perspectiva nerespectării de către intimata-reclamantă a dispozițiilor 182 coroborate cu cele ale art. 77 Codul de procedură fiscală, precum și la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, dispoziții referitoare la necesitatea formulării, respectiv anexării, la cererea de chemare în judecată, a plângerii prealabile, iar pe de altă parte din perspectiva neîndeplinirii cerințelor reglementate de dispozițiile art. 19 din actul normativ anterior citat, respectiv cerința potrivit căreia, formularea unei acțiuni în pretenții nu poate avea o existență de sine stătătoare, atâta timp cât nu există o acțiune prin care să se solicite instanței constatarea acestui refuz.

În soluționarea acestei excepții, instanța de fond a reținut:

"Curtea va respinge excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiată, deoarece prin adresele nr. x/26.03.2016, y/25.05.2016 și nr. 1266/13.04.2016, Ministerul Economiei (fostul DPAPS) a solicitat Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Ministerului Finanțelor Publice analiza și comunicarea unui punct de vedere cu privire ia restituirea către DPAPS a sumei virată la bugetul statului cu OP nr. x/201.20212, inclusiv a eventualelor dobânzi conform prevederilor art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. în acest fel, Curtea apreciază că a fost parcursă procedura prealabilă."

Așadar, dintr-o primă lecturare a motivării instanței de fond reiese că aceasta a ignorat argumentele care susțin excepția inadmisibilității invocate de către Ministerul Finanțelor Publice din prisma neîndeplinirii cerințelor reglementate de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, omițând a se pronunța asupra acestor aspecte.

- Cu toate acestea, în cele ce urmează vom indica argumentele pentru care, soluția instanței de fond, inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 182 Codul de procedură fiscală, încalcă normele de drept material aplicabile în prezenta cauză.

Așadar, în motivarea soluției sale, instanța precizează că, în opinia sa a fost parcursă procedura prealabilă inclusiv cu Ministerul Finanțelor Publice .

Cu privire la această constatare, arătăm că potrivit art. 182 din Codul de procedură fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului.

Art. 77 din Codul de procedură fiscală stabilește termenele de soluționare a cererilor contribuabililor sau ale plătitorilor, astfel cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluționează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare, termen care poate fi prelungit în funcție de diverse criterii stabilite în acest articol.

Astfel, dispozițiilor art. 182 din Codul de procedură fiscală stabilesc cadrul în care se poate face restituirea sumelor de la buget.

În situația în care plătitorul a formulat o cerere solicitând, în temeiul art. 182, restituirea unui debit principal, acesta are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului de soluționare.

Pentru a valorifica dreptul la restituire reglementat de dispozițiile legale menționate anterior, intimata-reclamantă trebuia sa formuleze o cerere de restituire, iar în situația în care sumele respective nu i-ar fi fost restituite, ori nu ar fi primit niciun răspuns, s-ar fi născut dreptul la o acțiune în contencios administrativ, evident cu respectarea procedurii reglementată de aceasta lege, respectiv formularea unei plângeri prealabile conform art. 7 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.

Conform art. 7 din Legea contenciosului administrativ, "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.[...]'

Instanța de fond indică în motivarea sa un număr de trei adrese, respectiv adresa nr. x/26.03.2016, nr. y/25.05.2016 și nr. 1266/13.04.2016, reținând faptul că aceste adrese reprezintă procedura prealabilă în raport inclusiv cu Ministerul Finanțelor Publice.

Raportat la acest aspect, arătăm Onoratei instanțe următoarele:

•Adresa nr. x/26.03.2016 are ca destinatar exclusiv Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice;

•Adresa nr. x/13.04.2016 are de asemenea ca destinatar exclusiv Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București -Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice.

În ceea ce privește adresa nr. x/25.05.2016, adresă care într-adevăr are ca destinatar Ministerul Finanțelor Publice, este important a se observa că aceasta vizează solicitarea de către reclamantă a "contului pe care DPAPS trebuie să îl comunice Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice -Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, în vederea restituirii sumei solicitate, precum și destinația acestei sume, codul de identificare fiscală al beneficiarului, precum și contul în care se virează suma", (a se vedea pg. 2 ultimul paragraf din adresa reclamantei nr. x/25.05.2016).

Așadar, nu numai că adresele indicate de către instanța de fond nu pot avea caracterul procedurii prealabile necesare admisibilității cererii de chemare în judecată în raport cu Ministerul Finanțelor Publice, ci, mai mult decât atât, adresele în cauză confirmă faptul că intimata-reclamanta a solicitat restituirea sumei de 5.108.679.31 RON (contravaloarea garanției de participare executata si virata la bugetul statului) și eventualele dobânzi de la Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice -Administrația Financiara a Sectorului 1.

Pe cale de consecință reiese că intimata-reclamantă nu a efectuat o astfel de cerere către Ministerul Finanțelor Publice și nu a efectuat nici o procedură prealabilă, în sensul pe care aceasta noțiune o are potrivit art. 7 din Legea contenciosului administrativ, fapt ce conferă întregului demers judiciar un vădit caracter de inadmisibilitate.

Un al doilea motiv ce conferă caracter inadmisibil acțiunii, și care nu a fost analizat de către instanța de fond, rezultă din dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei."

Este neîndoielnic faptul că pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin actul administrativ - lato sensu noțiunii - textul prevede obligativitatea formulării în prealabil unei acțiuni prin care să se obțină anularea acestui act (sau obligarea la emiterea unui astfel de act).

O astfel de acțiune nu poate avea o existență de sine stătătoare atâta timp cât nu există o acțiune prin care să se solicite instanței constatarea acestui refuz.

Prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat exclusiv acordarea unor daune, fără sa fi formulat înainte o acțiune prin care să se fi constatat faptul generator de prejudiciu comis de MFP în executarea unui raport de drept public.

Potrivit unui text de lege, cu valoare de principiu, respectiv ar. 723 alin. (1) din C. proc. civ. "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință si potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege."

Același principiu a fost menținut și în actuala reglementare, respectiv în art. 12 din Noul C. proc. civ. (noul C. proc. civ.) "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință. potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege si fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți."

Cererea de despăgubiri formulată în temeiul Legii contenciosului administrativ este doar accesorie si nu poate fi soluționată în absența unei acțiuni principale, daunele acordându-se numai în cazul admiterii cererii principale privind sancționarea nerespectării unei obligații administrative.

Pe de altă parte, în opinia noastră, legea contenciosului administrativ nu prevede posibilitatea de a obține pe calea contenciosului o "constatare" a unui prejudiciu, cazurile în care o astfel de acțiune poate fi pornită, respectiv soluțiile pe care le poate pronunța instanța, fiind expres și limitativ prevăzute de lege, ceea ce conferă acțiunii un caracter de "realizare a dreptului".

Pe cale de consecință, apreciem ca fiind evident faptul că cerințele prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, acțiunea dobândind pe cale de consecință caracter inadmisibil.

Mai mult de atât, chiar dacă am aplica raționamentul logic de interpretare a normelor juridice, respectiv interpretarea prin reducere la absurd - ad absurdum - și am stabili ipotezele în care ar putea fi admisibilă acțiunea în despăgubiri, formulată de reclamantă, în contencios administrativ, s-ar desprinde următoarele ipoteze:

- fie prin formularea unei acțiuni principale de către reclamantă, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin care reclamanta să fi învestit instanța cu un capăt de cerere principal, în speță un eventual refuz de soluționare favorabilă a unei cereri, și, în subsidiar, în baza art. 18 alin. (3), să fi solicitat instanței să se pronunțe și asupra acordării de despăgubiri, ipoteză care în mod evident nu este aplicabilă prezentei spețe, întrucât cum se poate observa din cererea de chemare în judecată, obiectul exclusiv al acesteia constă în "obligarea pârâtului (n.n. în speță a Ministerului Finanțelor Publice) la plata sumei de 2.662.132,78 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente sumei de 5.108.679,31 RON.";

- fie prin formularea unei acțiuni pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiune care să aibă ca obiect exclusiv acordarea de despăgubiri, având însă un caracter subsecvent unei eventuale acțiuni împotriva presupusului refuz de rezolvare a unei cereri referitoare ia un drept sau interes legitim al reclamantei, ipoteză care, de asemenea nu este incidență prezentei cauze, întrucât reclamanta nu a formulat o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 astfel încât să fie îndreptățită să formuleze pe cale separată o acțiune în pretenții, în contencios administrativ.

În acest sens arată că inclusiv în doctrină s-a reținut în mod expres că "Interpretarea logică și sistematică a prevederilor art. 8, art. 18 și art. 19 din Lege conduce la concluzia că în cadrul procesului de contencios administrativ, privit în sens larg, acțiunea separată pentru despăgubiri este o etapă ulterioară acțiunii principale îndreptate împotriva actului vătămător".

În concluzie, sintetizând criticile aduse Hotărârii civile nr. 499/2019, cu privire la soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității invocate de Ministerul Finanțelor Publice, solicită a se avea în vedere faptul că:

- în justificarea soluției sale instanța de fond se referă la înscrisuri pe care le considerăm ca fiind de natură să confirme susținerile MFP, întrucât nu dovedesc faptul că a fost îndeplinită procedura prealabilă în raport cu subscrisa, așa cum în mod greșit a reținut instanța;

- prin calificarea celor trei adrese ca procedură prealabilă în raport cu subscrisa, instanța a aplicat în mod eronat dispozițiile incidente în materie, ducând la extinderea aplicării prevederilor art. 182 Codul de procedură fiscală unei situații de fapt care nu corespunde celor reținute de către instanță;

- instanța de fond a ignorat motivarea excepției inadmisibilității invocate de către Ministerul Finanțelor Publice din prisma neîndeplinirii cerințelor reglementate de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, omițând a se pronunța asupra unor argumente care, în opinia noastră, sunt fundamentale în influențarea soluției instanței.

Așa cum reiese din hotărârea criticată, instanța de fond, de la pg. 13, paragraful 2, până la finalul considerentelor sale, respectiv pg. 14, paragraful 3, se rezumă la redarea unei înșiruiri de fapte, această redare fiind de altfel preluată, ad literam, din cererea de chemare în judecată (sens în care indicăm Punctul II. Prezentarea situației de fapt -pg. 2-4 din cererea intimatei-reclamante).

În finalul considerentelor sale și a ceea ce ar trebui să reprezinte raționamentul instanței, se reține concluzia potrivit căreia:

"în temeiul art. 182 din Legea n. 2017/2015 privind Codul de procedură fiscală, Curtea va admite cererea și va obliga pe pârâți la plata sumei de 2.662.132,78 RON reprezentând dobânzi de întârziere."

Așadar, reiese fără echivoc faptul că motivarea instanței de fond nu conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv, reprezentând o motivare sumară ce reflectă faptul că instanța nu a procedat la propria ei analiză astfel încât să asigure o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al subscrisei.

În acest sens pentru a răspunde cerințelor unui proces echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate de către părți, motivarea fiind un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție.

În același sens, s-a statuat faptul că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o garanție a procesului echitabil, inclusiv prin dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pe cale de consecință, motivarea soluției pe fond, în opinia noastră, reprezintă o preluare a poziției exprimate de către intimatul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, apreciem că Hotărârea civilă nr. 499/27.09.2019 nu respectă obligația instanței de a elabora o motivare adecvată, concretă, precisă, necontradictorie și corespunzătoare tuturor aspectelor de fapt și de drept ale procesului, astfel încât să reiasă temeiurile care au condus la concluzia judecătorului.

În plus față de cele arătate, cu privire la situația de fapt ce a determinat apariția prezentului litigiu, face următoarele precizări:

În anul 2012 Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, prin Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie (actualul Departament pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului), a scos la vânzare pachetul integral de acțiuni deținut de către statul Român la S.C. C. S.A. Abrud.

Pentru achiziția pachetului de acțiuni a fost declarat câștigător ofertantul A., Canada, care a refuzat semnarea contractului de privatizare, fapt pentru care garanția de participare la licitație în valoare de 1.449.276,4 USD (echivalentul a 5.108.679,31 RON) a fost virată către bugetul de stat de către O.P.S.P.I., cu ordinul de plată nr. x/20.11.2012, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 577/2002.

În anul 2012 A., Canada, a acționat în instanță Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, prin O.P.S.P.I., pentru recuperarea garanției depuse.

Prin sentința civilă nr. 6382/29.10.2013, pronunțată de Tribunalul București in dosar nr. x/2012, s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, prin O.P.S.P.I., să restituie reclamantei A., Canada, suma de 1.449.276,40 USD, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând garanția de participare la licitație, precum și dobânda aferentă, calculată de la data de 18.12.2012 până la data plății efective.

Sentința a fost pusă în executare de B.E.J, B., care a transmis înștiințări de înființare a popririi la O.P.S.P.I, cât și la majoritatea operatorilor economici din portofoliul Ministerului Economiei, Comerțului și Turismului, inclusiv Societatea Națională a Sării S.A..

Potrivit art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 113/2006, dividendele încasate de instituțiile publice implicate in procesul de privatizare se fac venit la bugetul de stat. Astfel Societatea Națională a Sării S.A. avea obligația de a vira integral la bugetul de stat suma de 20.617.052 RON, reprezentând dividende cuvenite Statului Român, aferente exercițiului financiar al anului 2013.

Ca urmare a înființării popririi, Societatea Națională a Sării S.A. a virat în contul executorului judecătoresc suma de 5.436.405.88 de RON, virând ulterior în contul O.P.S.P.I doar suma de 15.180.646.12 RON (diminuându-se astfel suma datorată bugetului de stat ca dividende de către Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, în calitate de acționar al Societății Naționale a Sării S.A., în numele Statului Român).

Tot în sensul celor de mai sus, trebuie menționat faptul că potrivit art. 62 alin. (2) din Legea 500/2002 privind finanțele publice, "Instituțiile publice finanțate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate la bugetul din care sunt finanțate", intimata-reclamantă fiind o astfel de instituție finanțată integral de la bugetul de stat.

Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a efectuat demersuri în vederea recuperării sumei de 5.108.679,31 RON, solicitând Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice - Administrația Financiară a Sectorului 1, prin adresele nr. x/01.03.2016 și nr. y/13.04.2016. restituirea sumei de 5.108.679.31 RON, precum și eventuale dobânzi stabilite conform prevederilor art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în data de 03.11.2017. suma de 5.108.679,31 RON a fost virată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Administrația Financiară a Sectorului 1 în contul Departamentului pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului.

Ulterior, Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, la rândul său, a virat această sumă la bugetul statului cu OP nr. x/06.11.2017. în contul dividendelor datorate de Societatea Națională a Sării S.A., aferente exercițiului financiar 2013.

Sintetizând, așa cum reiese din prezentarea situației care a generat prezentul litigiu:

a) de la bugetul de stat, se impunea virarea către intimata-reclamantă a sumei de 5.108.679.31 RON (contravaloare garanție) - sumă reținută în 2014 de la SN Sării prin poprire.

b) suma de 5.108.679.31 RON (dividende) era datorată de către intimata-reclamantă bugetului de stat.

c) ambele operațiuni au fost efectuate în 03 și 06 noiembrie 2017.

Prin urmare, nu se poate reține că lipsa acestei sume din bugetul intimatei -reclamante ar fi dus la prejudicierea acesteia, întrucât suma în cauză reprezenta o creanță, o datorie a aceluiași buget de stat.

O altă critică pe care o aduce soluției instanței de fond constă în faptul că, așa cum reiese din Hotărârea nr. 499/2019, instanța a dispus acordarea dobânzilor de întârziere începând cu data de 20.11.2012.

În acest sens arată că, deși D.P.A.P.S. a solicitat penalități de întârziere de la data virării sumei de 5.108.679,31 RON la bugetul de stat prin O.P. nr. x, aceasta nu a învederat temeiul de drept în baza căruia ar fi îndreptățită să obțină efectiv aceste penalități, pe de-o parte, iar pe de alta dacă ar fi îndreptățită la acestea, de ce de la data de 20.11.2012.

Astfel, potrivit art. 1827 coroborat cu art. 778 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală - temeiul în baza căruia s-a admis acțiunea D.P.A.P.S - pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului, care începe să curgă după ziua următoare celor 45 de zile necesare soluționării cererii, calculate de la data când a depus respectiva cerere, potrivit art. 77 din același cod, termen ce poate fi prelungit.

Or, dacă prin Hotărârea nr. 499/2019, instanța a reținut că temeiul de acordare a penalităților de întârziere este reprezentat de art. 182 din Codul de procedură fiscală, atunci este necesară efectuarea unui raționament logico-juridic în urma căruia se poate lesne observa că penalitățile de întârziere pe de-o parte nu pot fi datorate, iar pe de alta, daca s-ar admite acest lucru, nu ar fi datorate din data de 20.11.2012.

De asemenea, instanța de fond a dispus acordarea dobânzilor de întârziere începând cu data de 20.11.2012, deși, potrivit sentinței civile nr. 6382/29.10.2013, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2012, OPSPI a restituit contravaloarea garanției de participare la licitație începând cu data de 18.12.2012 .

Pe cale de consecință, apare ca evident că plata dobânzilor de întârziere calculate începând cu data de 20.11.2012 ar reprezenta o plată nedatorată intimatei-reclamante, întrucât, inclusiv potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale, acordarea unor creanțe accesorii debitului principal nu se poate calcula începând cu o dată anterioară (20.11.2012) celei la care s-a stabilit debitul principal (18.12.2012).

3.3 Recursul declarat de către recurenta pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală .

Recurenta susține aplicarea motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 (instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate) și pct. 8 (încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material) .

II.1. În mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calitatii procesuale pasive a Agentiei Naționale de Administrare Fiscala.

In acest sens, solicită a se observa că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, raportul juridic de drept administrativ se naște intre persoana vătămata si autoritatea emitenta a actului administrativ.

Doctrina juridica este unanimă în a considera că, în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa ca parte in procesul civil.

Calitatea procesuală presupune existența unei identități intre persoana reclamantului și persoana care este titularul dreptului în raportul dedus judecații (calitate procesuala activa) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

În speță de față, așa cum se poate observa, nu se atacă niciun act administrativ emis de către Agenția Naționala de Administrare Fiscala, iar între intimatul-reclamant și recurentă nu există niciun raport juridic.

Arată că nu poate fi reținută motivarea instanței de fond potrivit căreia Ministerul Finanțelor Publice a indicat în mod concret entitățile aflate în subordinea acestuia care au calitate procesuala pasivă, iar pe de altă parte, a existat o corespondență între reclamant și toți pârâții, purtată de-a lungul timpului, în vederea clarificării modalității de soluționare a reglării sumelor reprezentând venituri din privatizare.

Susține aplicarea art. 1 și 13 din H.G. nr. 520/2013 p