ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2300/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 24 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, E. și F., au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a art. 1 pct. 1 și pct. 2 din Ordinul nr. 246/23.02.2016. De asemenea, au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că Ordinul nr. 246/23.02.2016 a fost emis cu încălcarea art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 17 din Codul Bunei Administrații adoptat prin Recomandarea CM/REC din 20.06.2007 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei și art. 31 alin. (2) din Constituția României privind obligația instituțiilor publice de a motiva actele pe care le emit.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1237 și art. 1238 alin. (2) din C. civ.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei de interes. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Pârâta F. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția tardivității formulării cererii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Totodată, a solicitat și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au depus răspuns la întâmpinările depuse de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și F., solicitând respingerea excepțiilor invocate și a apărărilor formulate pe fondul cauzei, ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 127 din 21 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepția tardivității formulării cererii, ca nefondată; s-a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca nefondată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta F., ca nefondată; s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, E. și F., ca nefondată; reclamanții au fost obligați la plata sumei de 2.094,8 RON către pârâta F., reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 475 din 16 martie 2022, a admis apelul apelantului-pârât Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 127 din 27 ianuarie 2021 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu apelanții-reclamanți A., B., C. și D., precum și cu intimații-pârâți E. și F.; a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a admis excepția lipsei de interes în formularea acțiunii și a respins cererea de chemare în judecată, ca lipsită de interes; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva aceleiași sentințe; apelanții-reclamanți au fost obligați la plata sumei de 1.764,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către intimata F..

B. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant C. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 9 iunie 2022.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința respingerii ca neîntemeiat a apelului formulat de Ministerul Finanțelor și admiterii apelului promovat de reclamanți. De asemenea, a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele critici:

Hotărârea recurată nu corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a apelului apelanților-reclamanți, fiind ignorate argumentele expuse de apelanții-reclamanți în cererea de apel.

Instanța de apel a reținut doar că "având în vedere că motivele de apel formulate de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor pun în discuție modalitatea în care prima instanță a soluționat excepțiile lipsei calității procesual active a reclamanților și excepția lipsei de interes a acestora în promovarea acțiunii introductive, Curtea va analiza cu prioritate apelul promovat de către această parte, aceasta întrucât, fie și în cadrul analizei ca motive de apel, soluția pronunțată în legătură cu aceste două excepții poate determina inutilitatea cercetării în fond a prezentului apel, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) coroborate cu art. 482 din C. proc. civ..".

Întrucât motivarea este atât un element esențial al unei hotărâri judecătorești, cât și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie, recurentul apreciază că devin incidente în speță dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I din C. proc. civ.

Soluția de admitere a apelului promovat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor și de respingere a apelului declarat de reclamanți este nelegală, deoarece au fost încălcate art. 15 și art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 17 din Codul Bunei Administrații, art. 31 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, art. 13 lit. a), art. 21 alin. (1) și (3) din actul constitutiv al Fondului Român de Contragarantare S.A., art. 27 și art. 31 din O.U.G nr. 109/2011, art. 1237 și art. 1238 alin. (2) din C. civ.

În mod greșit instanța de apel a constatat că reclamanții nu au învederat un folos practic, determinat, pentru anularea Ordinului nr. 246/23.02.2016 și că aceștia nu sunt vătămați în niciun fel în drepturile și interesele lor procesuale prin emiterea acestui ordin.

Or, atâta vreme cât ordinul contestat a avut drept consecință emiterea hotărârii AGA nr. 56/23.02.2020, prin care s-a hotărât să nu se aprobe numirea membrilor și a președintelui Consiliului de Supraveghere propuși de Comitetul de Nominalizare al Fondului Român de Contragarantare, există interes pentru a se solicita să se constate nulitatea absolută parțială a acestuia, întrucât în ipoteza admiterii acestei cereri devine incident principiul de drept "accesorium sequitur principale".

Interesul în promovarea acțiunii este determinat, legitim, personal, născut și actual, întrucât:

- reclamantul C. împreună cu ceilalți reclamanți au fost declarați admiși la procedura de selecție și evaluare pentru ocuparea locurilor în Consiliul de Supraveghere, însă s-a evitat numirea acestora printr-un procedeu legal, respectiv adoptarea unui ordin, cu toate că, în mod normal și legal, reclamanții ar fi trebuit să beneficieze de drepturile obținute în urma declarării ca fiind admiși la concurs.

- prin ordin se procedează la modificarea în mod unilateral, abuziv și nelegal a unui raport juridic direct, născut în virtutea drepturilor obținute de reclamanți în urma parcurgerii procedurii de selecție și evaluare.

- atât timp cât nu s-a mai procedat la numirea reclamanților în vederea ocupării posturilor vacante în Consiliul de Supraveghere, raportul juridic inițial a fost afectat prin nerespectarea cursului firesc al faptelor ce ar fi urmat să se întâmple dacă nu s-ar fi emis ordinul atacat.

- prin participarea la procedura de selecție și evaluare în vederea ocupării unui post în Consiliul de Supraveghere, reclamanții și-au manifestat dorința în sensul de a presta muncă în cadrul acestui organism. Ulterior, reclamanților le-a fost recunoscută legitimitatea în vederea dobândirii acestor posturi, prin dovedirea pregătirii necesare. Prin urmare, trebuia demarată procedura în vederea numirii reclamanților pentru posturile vacante, însă, în realitate, prin ordinul atacat, s-a procedat la negarea drepturilor obținute de aceștia, fiind astfel limitat dreptul la muncă al reclamanților, drept prevăzut de Constituția României și de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

- reclamanții sunt titularii unui drept de creanță și anume a dreptului de a fi numiți în componența Consiliului de Supraveghere. Astfel, prin ordinul atacat, reclamanților le-a fost suprimat dreptul de a mai putea fi numiți, așa cum ar fi fost normal în urma parcurgerii procedurii.

Raportat la toate aceste aspecte, rezultă că soluția instanței de apel de admitere a apelului promovat de către Ministerul Finanțelor este nelegală.

Prin Ordinul nr. 246/23.02.2016 se aduce o atingere gravă drepturilor economice ale reclamanților, în special în ceea ce privește dreptul la muncă.

Astfel, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră în articolul 15 libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă.

Prin prisma acestui drept, orice cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene se bucură de libertatea de a-și exercita dreptul la muncă, precum și de protecție împotriva oricărei ingerințe ce ar apărea în exercitarea acestui drept.

Mai mult decât atât, dreptul la muncă este consacrat și la nivel național, prin art. 41 din Constituție, care trebuie coroborat cu art. 53 din Constituția României, care prevede în ce condiții se poate restrânge dreptul la muncă.

Din interpretarea celor două articole din Constituție reiese faptul că dreptul la muncă poate fi limitat doar prin lege.

Or, chiar și făcând o interpretare in extenso a noțiunii de lege, nu se poate ajunge la concluzia că un act administrativ individual reprezintă o lege, în sensul pe care legiuitorul i l-a dat acestei noțiuni prin Constituție.

În speță, prin participarea la procedura de selecție și evaluare pentru funcția de membru al Consiliului de Supraveghere, recurentul împreună cu ceilalți reclamanții și-au exprimat intenția de a presta muncă în cadrul acestui organism. Ulterior, prin faptul că am fost propuși de către Comitetul de nominalizare al FRC, conform proceselor-verbale din 04.12.2015, 06.01.2016 și 05.02.2016 le-a fost recunoscută legitimitatea în vederea dobândirii acestor posturi, prin dovedirea pregătirii necesare, astfel că aceștia ar fi trebuit să fie numiți pe posturile vacante.

În schimb, prin Ordinul nr. 246/23.02.2016, s-a procedat realmente la negarea drepturilor obținute de reclamanți.

Deși reprezentanții statului au fost mandatați să voteze împotriva numirii membrilor și a Președintelui Consiliului de Supraveghere, Ordinul nr. 246/23.02.2016 nu arată care este raționamentul pentru care s-a dispus astfel.

În vederea asigurării sistemului dualist de administrare, Consiliul de Supraveghere al FRC, a adoptat Decizia nr. 104/05.11.2015, prin care s-a avizat Nota nr. x/04.11.2015 privind declanșarea procedurii de selecție a unor membri ai Consiliului de Supraveghere al Fondului Român de Contragarantare. Adoptarea acestei decizii era absolut necesară în contextul în care existau două posturi vacante în cadrul Consiliului de Supraveghere al FRC, dar și în considerarea faptului că trei membri ai acestuia fuseseră numiți provizoriu.

În conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (2) și (3) din O.U.G nr. 109/2011 membrii consiliului de supraveghere sunt desemnați de adunarea generală a acționarilor, dispozițiile art. 29 aplicându-se în mod corespunzător și consiliului de supraveghere.

Or, aplicând în mod corespunzător consiliului de supraveghere dispozițiile art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011, se poate observa că membrii consiliului de supraveghere sunt desemnați de adunarea generală a acționarilor, la propunerea consiliului de supraveghere în funcție sau a acționarilor.

Această dispoziție legală statuează, așadar, că membrii consiliului de supraveghere sunt desemnați de adunarea generală a acționarilor fie la propunerea consiliului de supraveghere, fie la propunerea acționarilor.

Legea nu oferă posibilitatea ca, după evaluarea, selectarea candidaților pentru funcțiile de membru în consiliul de supraveghere de către comitetul de nominalizare și înaintarea propunerilor respective adunării generale a acționarilor să nu se aprobe numirea membrilor și a Președintelui Consiliul de Supraveghere.

În raport de dispozițiile art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011, Adunarea Generală a Acționarilor nu putea acționa conform celor dispuse prin Ordinul nr. 246/23.02.2016, avea obligația de a desemna membrii consiliului de supraveghere, respectiv președintele acestuia, neavând un drept de opțiune în acest sens.

Procedându-se în sensul celor dispuse prin Ordinul nr. 246/23.02.2016, au fost încălcate dispozițiile art. 13 lit. a) și art. 21 alin. (3) din actul constitutiv, precum și cele ale art. 31 din O.U.G nr. 109/2011.

De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 21 alin. (1) din Actul constitutiv al Fondului Român de Contragarantare S.A. și art. 27 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice.

Or, faptul că prin Ordinul nr. 246/23.02.2016 s-a dispus ca reprezentanții Statului Român să voteze împotriva numirii unor noi membri ai Consiliului de Supraveghere al FRC, în condițiile în care la data de 1 martie 2016 au încetat mandatele a 5 dintre cei 7 membri ai Consiliului de Supraveghere constituie o manifestare ilegală a pârâtului, astfel că acest act administrativ se impune a fi anulat.

În cauză devine incident cazul de nulitate absolută referitor la frauda la lege, prevăzut de art. 1237 din C. civ., ca noțiune inclusă în cea de cauză ilicită.

Fraudarea legii s-a produs prin emiterea ordinului a cărei constatare a nulității o solicită reclamanții, fapt juridic care este în conformitate cu legea, însă, în realitate, scopul pentru care acest ordin a fost adoptat era acela de a se evita numirea reclamanților pe posturile vacante în cadrul Consiliului de Supraveghere.

Prin urmare, s-a evitat numirea reclamanților printr-un procedeu legal, respectiv emiterea unui ordin, prin care s-a dispus mandatarea unor persoane pentru a vota împotriva numirii pe posturile respective, cu toate că, în mod normal și legal, reclamanții ar fi trebuit să beneficieze de drepturile obținute în urma declarării ca fiind admiși.

Acest aspect se încadrează în ipoteza de nulitate prevăzută de art. 1238 alin. (2) din C. civ., care prevede sancțiunea nulității absolute pentru situația în care actul juridic este întocmit având o cauză ilicită.

Or, în speță, așa cum s-a menționat, cauza (motivul) pentru care a fost emis Ordinul nr. 246/2016 a fost aceea de a se evita numirea reclamanților în cadrul Consiliului de Supraveghere, lucru ce contravine rezultatului procedurii de selecție și evaluare.

C. Apărarea intimaților

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă F. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, care a fost respinsă de Înalta Curte, la termenul de dezbateri, pentru argumentele arătate în practicaua hotărârii. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

D. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 28 septembrie 2022 s-a fixat termen la data de 3 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Sunt nefondate criticile prin care recurentul reclamă aplicarea greșită a normelor juridice care reglementează nulitatea absolută, din perspectiva soluției date asupra excepției lipsei de interes, aspecte care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că nulitatea este o sancțiune civilă care intervine atunci când au fost încălcate normele imperative ale legii, diferența între nulitatea absolută și cea relativă fiind dată de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală nesocotită.

Deși nulitatea absolută este de ordine publică și, în principiu, poate fi invocată de orice persoană interesată, în cauză, astfel cum a reținut și instanța de apel, calitatea de reclamant se suprapune peste cerința existenței unui interes.

Interesul pe care îl afirmă recurentul nu este unul general, ci un interes individual, așadar, circumscris normelor subordonate raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, chiar dacă nemulțumirile recurentului vizează contractul de mandat, prin prisma dispozițiilor art. 1246 și art. 216 din C. civ., nulitatea absolută invocată și interesul legitim susținut de recurent trebuie să se raporteze la particularitățile raportului juridic existent între acesta și emitentul actului contestat.

Identificarea interesului nu se poate realiza din simpla lecturare a actului atacat, cum greșit consideră recurentul, ci din complexul de raporturi juridice, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun.

Prin ordinul contestat, calificat ca fiind un mandat, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de emitent, și-a exercitat un drept decurgând din calitatea de reprezentant al statului român în exercițiul tuturor drepturilor ce îi revin acestuia din urmă, în calitate de asociat la Fondul Român de Contragarantare S.A.

Așadar, efectele specifice acestui contract civil se produc doar asupra părților contractante, nu și față de recurent, care este terț, iar în raport cu această calitate ordinul îi este opozabil, motiv pentru care, trebuie să-l respecte și să-i suporte efectele, ca fapt juridic.

Dispozițiile cuprinse în Ordinul nr. 246/2016 au fost duse la îndeplinire în cadrul Adunării Generale a Acționarilor Fondului Român de Contragarantare S.A. din 23 februarie 2016 de către cei doi mandatari, care și-au exprimat votul în acord cu mandatul încredințat de mandant, astfel că, la momentul promovării acțiunii, contractul de mandat încetase, iar o eventuală nulitate a ordinului ar prezenta interes doar dacă s-ar finaliza cu repunerea părților în situația anterioară, ceea ce în cazul de față este imposibil de realizat, având în vedere conținutul concret al mandatului. Astfel, manifestarea de voință a mandantului într-un anume sens și dreptul de vot al mandatarilor odată exprimate nu mai pot fi supuse restituirii, context în care eficiența practică a constatării nulității Ordinului M.F.P. nr. 246/23.02.2016 este inexistentă.

Recurentul a mai invocat, ca motiv de nulitate a actului contestat, nelegalitatea măsurilor ce urmau a fi executate de mandatari din perspectiva încălcării unor dispoziții ale actului constitutiv al Fondului Român de Contragarantare S.A. (art. 13 lit. a), art. 21 alin. (1) și (3), dar și ale O.U.G. nr. 109/2011 (art. 27 și art. 31), însă aceste aspecte nu privesc condițiile de validitate ale contractului în general și, cu atât mai puțin, ale contractului de mandat, ci efectele produse de Ordinul nr. 246/2016, concretizate prin adoptarea Hotărârii A.G.A. a Fondului Român de Contragarantare S.A., în cadrul căreia mandatarii și-au îndeplinit mandatul acordat. De aceea, se constată că nici din această perspectivă constatarea nulității ordinului contestat nu aduce vreun beneficiu recurentului care, în realitate, urmărește anularea hotărârii adunării generale a acționarilor prin care s-au adoptat toate punctele cuprinse în Ordinul nr. 246/2016.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de prim control judiciar, că deciziile asupra chestiunilor prejudiciabile pentru recurent nu s-au realizat prin Ordinul nr. 246/2016, care a fost contestat prin cererea introductivă de instanță, ci prin Hotărârea A.G.A. nr. 56 din 23 februarie 2016 a Fondului Român de Contragarantare S.A.

Prin urmare, drepturile reclamantului nu au fost lezate prin acest ordin, ci prin adoptarea hotărârii adunării generale a acționarilor menționate anterior, fiind, așadar, evident că anularea actului contestat nu aduce recurentului niciun folos practic.

Interesul recurentului nu poate fi reținut nici din perspectiva caracterului accesoriu al Hotărârii A.G.A. nr. 56 din 23 februarie 2016 în raport cu Ordinul M.F.P. nr. 246/2016, deoarece lipsirea de efecte a hotărârii adunării generale a acționarilor, scop urmărit în realitate, nu se poate realiza decât în condițiile specifice Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, între cele două acte juridice neexistând relația de accesorietate invocată de recurent, fiecare act având un regim juridic distinct.

Întrucât recurentul nu justifică un interes legitim în demersul său judiciar privind constatarea nulității ordinului atacat, rezultă că sancțiunea nulității nu produce efectele menționate de acesta, iar reclamantul nu obține niciun folos practic în urma anulării ordinului contestat.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi primit, deoarece respingerea apelului formulat de apelanții-reclamanți a fost un efect al admiterii apelului promovat de Ministerul Finanțelor, cu consecința admiterii excepției lipsei de interes.

Fiind formulate două cereri de apel cu obiect diferit, una dintre ele vizând soluția instanței de judecată asupra excepțiilor invocate în cauză, iar a doua soluția privind fondul cauzei, instanța de apel a procedat la soluționarea, cu prioritate, a primului apel menționat, cel formulat de Ministerul Finanțelor.

Soluția dispusă prin hotărârea recurată este legală, întrucât, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel în considerentele deciziei, în eventualitatea admiterii apelului, cu consecința admiterii uneia dintre excepțiile invocate, fiind evident că devine inutilă cercetarea soluției dispuse asupra fondului, astfel cum prevede art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, instanța de apel nu avea obligativitatea motivării soluției de respingere a apelului formulat de către apelanții-reclamanți.

Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o analiză exactă a raporturilor juridice deduse judecății, sub aspectul folosului practic al recurentului în ceea ce privește anularea Ordinului M.F.P. nr. 246/23.02.2016.

Examinând cele două excepții susținute ca motiv de apel de către apelantul Ministerul Finanțelor, Curtea de Apel București a arătat că, în fapt, prioritară este analiza excepției lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii civile deduse judecății, întrucât, pe de-o parte, motivarea excepției lipsei calității procesual active a reclamanților a fost reprezentată, în esență, tot de o lipsă de interes a acestora în ceea ce privește constatarea nulității Ordinului nr. 246/23.02.2016, din moment de apelantul-pârât a menționat faptul că reclamanții nu au suferit nicio vătămare prin emiterea ordinului menționat, iar pe de altă parte, pentru motivul că eventuala lipsă a calității lor procesual active apare mai dificil de argumentat, în condițiile în care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a ordinului respectiv.

Or, este cunoscut faptul că orice persoană poate solicita constatarea nulității absolute a unui act juridic, cu condiția ca această persoană să justifice un interes legitim. Așadar, condiția esențială a interesului în promovarea acțiunii introductive ar urma să fie examinată cu prioritate chiar și din perspectiva unei analize subsidiare a excepției lipsei calității procesual active.

Cu privire la acest motiv de apel subsumat analizei condiției interesului exercitării cererii de chemare în judecată de către apelanții-reclamanți, Curtea de Apel București a reținut că în mod temeinic a fost argumentat de către Ministerul Finanțelor faptul că aceștia nu sunt vătămați în niciun fel în drepturile și interesele lor procesuale prin emiterea Ordinului nr. 246/23.02.2016, din moment ce acesta concretizează raporturi juridice specifice contractului de mandat, raporturi create între mandantul Ministerul Finanțelor și mandatarii, salariați ai săi, pentru exercitarea de către aceștia din urmă a dreptului de vot pe care Ministerul Finanțelor îl are, în calitate de autoritate tutelară, în adunarea generală a acționarilor Fondului Român de Contragarantare S.A.

Astfel, s-a arătat că Ordinul nr. 246/23.02.2016 concretizează raporturi juridice specifice structurii interne funcțional-organizatorice a apelantului Ministerul Finanțelor, context în care simpla intenție cu privire la modalitatea de exercitare a dreptului de vot nu poate nici profita, nici vătăma interesele altor persoane, în afara părților raportului juridic de mandat respectiv.

Ceea ce, eventual, poate vătăma drepturile și interesele altor persoane este rezultatul votului astfel exprimat, și anume hotărârea adoptată de organismul colegial în cadrul căruia a fost exprimat votul (sau și votul) a cărui împuternicire de exercițiu se solicită a fi anulată.

O astfel de hotărâre nu formează, însă, obiect de analiză în cadrul procedurii judiciare.

Rezumând cele mai sus expuse, Curtea de Apel București a concluzionat în sensul că apelanții-reclamanți nu au învederat un folos practic, determinat, pentru anularea Ordinului nr. 246/23.02.2016, aspect ce se verifică inclusiv în cadrul unei acțiuni, precum cea dedusă judecății, având ca obiect constatarea nulității absolute a unei manifestări interne de voință a apelantului-pârât Ministerul Finanțelor.

Înalta Curte constată că recurentul C. nu invocă niciun text de lege din dreptul substanțial presupus a fi încălcat sau interpretat în mod eronat de instanța de apel, ci doar se rezumă la a prezenta argumente care, în opinia acestuia, ar justifica interesul formulării cererii de chemare în judecată, fără a răspunde însă argumentului esențial invocat de Curtea de Apel București. Totodată, Înalta Curte va înlătura și criticile care privesc aspecte de fond ce vizează actul contestat, câtă vreme cererea de chemare în judecată nu a fost analizată pe fond, ci respinsă pentru lipsa interesului reclamanților în formularea acțiunii, excepție care împiedică analizarea fondului cauzei.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant C. împotriva deciziei civile nr. 475 din 16 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant C. împotriva deciziei civile nr. 475 din 16 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2022.