ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1923/2019

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 535 din 25 mai 2018, Tribunalul Botoșani, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților, reținând, în esență, că defunctul și-a asumat riscul producerii accidentului, acesta acceptând voluntar și în deplină cunoștință de cauză să încredințeze vehiculul către făptuitorul E. și să călătorească în mașină cu acesta, deși cunoștea faptul că acesta nu posedă permis de circulație și că se află sub influența băuturilor alcoolice. Prima instanță a mai reținut că victima D. a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (3) C. pen., constând în încredințarea unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care știe că se află în una dintre situațiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub influența alcoolului ori a unor substanțe psihoactive. Vinovăția penală a celui care a condus autoturismul nu este suficientă prin ea însăși să înlăture vinovăția penală și pe cea morală exclusivă a făptuitorului D., care a acceptat riscul propriului sfârșit.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B.. Prin Decizia civilă nr. 279 din 20 septembrie 2018 Curtea de apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți. În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, deoarece, în mod corect s-a reținut culpa determinantă a defunctului D., întrucât, dacă acesta nu ar fi comis infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (3) C. pen., în prezent cele două victime ar fi fost în viață. Concluzia la care a ajuns instanța de apel a fost aceea că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, așa încât nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1371 alin. (1) și respectiv, art. 1349, art. 1357 și următoarele C. civ.

Motivele de recurs Împotriva Deciziei nr. 279 din 20 septembrie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenții au arătat următoarele: - Hotărârea atacată are o motivare efectivă de numai două paragrafe. Este o motivare de formă, care nu convinge părțile prin argumente. Este reluată, în sinteză, poziția greșită a instanței de fond, care a făcut abstracție de faptul material al defunctului E. de a se fi aflat la volan și de a fi scăpat efectiv autovehiculul de sub control, fapt fără de care niciun rezultat fizic nu era posibil. Motivarea instanței de apel este străină de natura cauzei. Instanța reține că între fapta culpabilă a defunctului E., care, fără a avea permis și aflat puternic sub influența băuturilor alcoolice, a scăpat mașina de sub control și decesul aceluiași E. și al victimei D., nu există nicio legătură de cauzalitate. Cu alte cuvinte, numai D. ar fi provocat accidentul, prin simplul fapt al încredințării autovehiculului, chiar dacă el nu era la volan, ceea ce este absurd. Instanța de apel nu motivează că ar lipsi vinovăția lui E., ca element esențial al răspunderii, ceea ce ar completa logic așa zisa argumentare de fapt, ci invocă lipsa unui alt element al răspunderii civile, legătura de cauzalitate, care, de fapt, subzistă, dincolo de orice îndoială. Motivul de drept material invocat de instanța de apel, legat de lipsa existenței raportului de cauzalitate, este contradictoriu cu elementele concluziei la care a ajuns instanța de apel, cu privire la așa zisa inexistență a vinovăției. Motivele sunt și străine de pricină, întrucât din niciun element de fapt nu rezultă inexistența legăturii de cauzalitate între impactul provocat în mod direct de E. și rezultatul vătămător, constând în moartea lui D. - Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normei de drept material privind lipsa raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și în ceea ce privește vinovăția sub forma culpei autorului direct al accidentului, E.. Acesta, chiar dacă se afla sub influența băuturilor alcoolice, trebuia și putea să prevadă rezultatul vătămător al conduitei sale, cu atât mai mult cu cât nici nu deținea permis de conducere, iar între acțiunea, conduita sa și prejudiciu (moartea lui D.) există, conform probelor dosarului penal, o legătură evidentă de cauzalitate. Instanțele de fond și de apel puteau cel mult să rețină o culpă concurentă a victimei directe D.

Procedura în fața instanței de recurs Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 5 decembrie 2018, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 4 filtru. Prin Rezoluția completului din 13 decembrie 2018, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, după efectuarea procedurii de comunicare, prevăzută de art. 493 alin. (2) C. proc. civ. La data de 18 ianuarie 2019, în termenul legal, intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin poșta electronică, solicitând, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, prin raportare la dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, dar și urmare a faptului că motivele invocate privesc aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nu de nelegalitate; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin fax la data de 4 februarie 2019, în termenul legal, recurenții-reclamanți au susținut că recursul este admisibil, în raport de Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, prin care a fost constatată neconstituționalitatea sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului formulat de recurenții-reclamanți A. și B., prin care s-a opinat în sensul că recursul a fost formulat în termenul legal, îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele de recurs pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din actul normativ menționat. Prin Încheierea din 13 iunie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul și a stabilit termen de judecată pe fond, cu citarea părților, la data de 3 octombrie 2019, apreciind că recursul este admisibil și criticile formulate se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei recurate în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte are în vedere următoarele: Prima critică a recurenților, în cadrul cărei se susține că motivarea instanței de apel este insuficientă, contradictorie și străină de natura cauzei, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme în dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă nesocotirea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă considerentele pe baza cărora instanța a ajuns la concluzia din dispozitiv. Examinând această critică, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Textul legal evocat instituie obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, ceea ce presupune expunerea raționamentului logico-juridic, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, care a fundamentat soluția pronunțată. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. În speță, instanța de apel a reținut, pe baza concluziilor cercetărilor penale, finalizate prin referatul IPJ Botoșani - Serviciul Rutier din 4 septembrie 2017 și Ordonanța de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Săveni din 21 noiembrie 2017, că, în ziua de 29 iulie 2016, în jurul orelor 9:30, numitul D., a plecat la volanul autoturismului x, proprietatea bunicului său, din localitatea de domiciliu către orașul Săveni, fiind însoțit de martora F. Ajunși în orașul Săveni, a parcat autoturismul în apropierea parcului din centrul orașului. Aici s-a întâlnit cu numitul E., care se afla sub influența băuturilor alcoolice și la insistențele acestuia, au plecat doar ei doi spre localitatea Ungureni pentru a proba autoturismul sus-menționat. În jurul orelor 20:40, numitul E., care nu poseda permis de conducere, în timp ce conducea autoturismul marca x, cu nr. x, autoturism încredințat spre a-l conduce de către D., pe DN 29, pe direcția Ungureni - Săveni, datorită vitezei de deplasare și pe fondul consumului de băuturi alcoolice (2,00g%) la efectuarea unei curbe la stânga pe un sector de drum în pantă, a pierdut controlul asupra direcției de deplasare, a intrat în derapaj, a părăsit partea carosabilă spre dreapta, lovindu-se de un copac, după care s-a răsturnat pe cupolă oprindu-se pe partea carosabilă, cei doi ocupanți rămânând încarcerați în autoturism. În urma accidentului, conducătorul autoturismului, E. și pasagerul din dreapta față, D., au fost declarați decedați pe loc. Ambele instanțe au reținut că, dacă defunctul D. nu ar fi comis infracțiunea prevăzută de art. 335 alin. (3) C. pen., constând în încredințarea autoturismului unei persoane care nu poseda permis de conducere și aflată într-o vădită stare de ebrietate, rezultatul tragic nu s-ar fi produs. În consecință, s-a apreciat că, în speță, culpa pentru decesul lui D. îi aparține lui însuși, în mod exclusiv și că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită imputată conducătorului autoturismului și prejudiciul invocat de reclamanți. Instanța de apel, reluând întocmai argumentele primei instanțe, nu a răspuns motivelor de apel prin care reclamanții au arătat că nu se poate confunda conceptul de vină morală cu cel de vinovăție civilă, iar faptul că victima D. a încredințat vehiculul făptuitorului E. putea conduce, cel mult, la reținerea unei culpe concurente a victimei directe. S-a mai arătat în motivele de apel că imprudența victimei ar putea fi avută în vedere la cuantificarea daunelor ce se vor acorda, în sensul diminuării despăgubirilor proporțional cu procentul de culpă concurentă ce va fi stabilit, în urma aprecierii probelor, însă nu se poate pune problema stabilirii unei culpe exclusive în sarcina lui D.. Instanța de apel nu a răspuns motivat acestor critici și nu a arătat de ce a înlăturat în totalitate vinovăția persoanei care se afla la volanul autoturismului în momentul producerii accidentului. Prima instanță a reținut că vinovăția penală a celui care a condus autoturismul nu este suficientă prin ea însăși să înlăture vinovăția penală și pe cea morală exclusivă a făptuitorului D., care a acceptat riscul propriului sfârșit, iar instanța de apel a reluat același raționament, introducând în motivare sintagma de "culpă determinantă" a făptuitorului D. Această motivare este, pe de o parte, insuficientă, pentru că analizează elementele răspunderii delictuale exclusiv din perspectiva faptei săvârșite de D., fără a se pronunța deloc în ceea ce privește fapta autorului accidentului, aflat la volanul autoturismului. De asemenea, motivarea este contradictorie, deoarece, deși se reține o vinovăție a celui care a condus autoturismul, instanțele omit să o valorifice în planul răspunderii delictuale pentru moartea victimei D., concluzionând în mod contradictoriu că doar acesta din urmă ar avea o culpă pentru rezultatul produs. Mai reține instanța de apel că nu există raport de cauzalitate între fapta conducătorului autoturismului și moartea victimei D., însă nu arată care ar fi cauza de excludere a existenței raportului de cauzalitate (cazul fortuit, forța majoră ori fapta victimei sau a unei terțe persoane) și nu analizează pricina din punctul de vedere al încadrării în drept a vreuneia dintre aceste cauze. Atunci când se pune problema unui complex de condiții și cauze care au concurat la producerea prejudiciului, instanța trebuie să facă distincția între cauza principală și condițiile cauzale care au făcut posibilă acțiunea cauzei principale, iar recunoașterea eficienței cauzale a fiecăruia dintre elementele complexului cauzal poate determina o împărțire a responsabilității între autorii diferitelor fapte care au contribuit efectiv, direct sau indirect, nemijlocit sau mediat la producerea prejudiciului a cărui reparare se solicită. Judecătorul trebuie să deceleze, pe bază de probe, care sunt cauzele principale și secundare, interne și externe, concurente ori asociate, precum și condițiile care au asigurat ori facilitat acțiunea cauzelor. Simpla referire la dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. (care au în vedere ipoteza pluralității de cauze care au provocat prejudiciul), neînsoțită de un raționament logico-juridic din care să reiasă modul în care instanța a ajuns la concluzia că singura cauză care a condus la moartea celor doi a fost încredințarea de către D. a autovehiculului spre a fi condus de E., nu echivalează cu o motivare în drept a deciziei pronunțate. Faptul că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele de drept pentru care s-au înlăturat criticile din apel, relevante pentru soluționarea cauzei, precum și existența unor considerente contradictorii, împiedică efectuarea controlului de legalitate de către instanța de recurs sub aspectul caracterului fondat al respectivelor critici (reluate de recurenți și în această fază procesuală, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ceea ce atrage casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Așadar, reținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, urmând ca, în rejudecare, să fie avute în vedere criticile din apel, reiterate în recurs, referitoare la vinovăția autorului direct al accidentului, E. și existența raportului de cauzalitate dintre fapta săvârșită de acesta și prejudiciu.