ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2019

Obiectul cauzei. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Botoșani la data de 06.05.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta SC B. SA - Voluntari, cu citarea în calitate de intervenient forțat a numitului C. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să plătească reclamantului suma de 8.000 RON cu titlu de daune materiale, suma de 500.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale și penalități de 0,2% pe zi din sumele solicitate, calculate de la expirarea termenului de trei luni de la data depunerii cererii de despăgubire (16.03.2015) și până la plata efectivă a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin Sentința nr. 936 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA - București, SC B. SA - Sucursala Botoșani și intervenientul forțat C.; a obligat pârâta SC "B." SA - Voluntari să plătească reclamantului A., suma de 8.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale, la cursul de schimb BNR de la data producerii accidentului. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantului și penalități de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 16.06.2015 și până la data plății efective a despăgubirilor. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâta SC B. SA.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Prin Decizia nr. 150 din 3 mai 2018, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a respins apelul formulat de A. împotriva Sentinței civile nr. 936 din 22 decembrie 2016 a Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SA - Sucursala Botoșani, și intervenientul forțat C. A admis apelul formulat de SC B. SA, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat sentința atacată, în sensul că a redus daunele morale de la 300.000 euro la 100.000 euro și daunele materiale de la 8.000 RON la 4868,14 RON și a dispus ca penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi întârziere aferente daunelor morale să se achite de la data comunicării deciziei către societatea de asigurare. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței atacate, intimatul A. fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată către SC B. în cuantum de 4.132,50 RON.

Motive de recurs Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susținut incidența prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, formulând, în esență, următoarele critici: Instanța de apel a lipsit de efecte norma juridică prevăzută de dispozițiile art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011. Astfel, recurentul susține că, în mod eronat, s-a reținut prin hotărârea pronunțată de tribunal că asigurătorul trebuie să fie obligat să plătească daunele stabilite de către instanță, atât timp cât textul legal invocat obliga asigurătorul să soluționeze cererea reclamantului de despăgubire astfel cum a fost formulată, fără a mai intra în cercetarea fondului, sens în care se impuneau a fi acordate daunele pretinse de reclamant. Recurentul critică decizia atacată și în ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere, arătând că instanța de apel a apreciat, eronat, incidența în speță a art. 36 alin. (5) teza finală din Ordinul CSA nr. 14/2011. Instanța de apel a diminuat cuantumul despăgubirii în mod nejustificat, întrucât asigurătorul nu a comunicat respingerea cererii reclamantului, în tot sau în parte și nici nu a solicitat documente suplimentare pentru completarea dosarului de daună. A solicitat admiterea recursului, acordarea sumelor solicitate în acțiunea introductivă și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta-intimată SC B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

Procedura derulată în recurs Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la data de 9 octombrie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 150 din 3 mai 2018 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, fixând termen de judecată la 7 martie 2019 cu citarea părților, în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu preliminar, trebuie menționat că susținerile recurentului privind nelegalitatea hotărârii instanței de fond, precum și cele care vizează situația de fapt reținută în cauză nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, dat fiind limitele impuse de art. 483 alin. (1) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Examinând, însă, dezvoltarea criticilor inserate în cererea de recurs, Înalta Curte va constata, în ceea ce privește încadrarea în drept a motivelor de recurs formulate, că aspectele invocate de reclamant sunt susceptibile a fi încadrate în cazul de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât se referă la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor înscrise în art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011. Examinând hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra admisibilității în principiu și limita impusă de criticile din cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constată că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele care succed: În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului eronat de soluționare a capătului de cerere referitor la plata penalităților de întârziere. Astfel, recurentul - reclamant a pretins aplicarea eronată de către Curtea de Apel a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în sensul că asigurătorul RCA plătește despăgubirea stabilită de către instanța de judecată și nu a celor apreciate de către reclamant, deoarece instanța de judecată este cea în măsura să aprecieze corect despăgubirea ce i se cuvine părții vătămate/părții civile în baza tuturor probelor administrate în cauză. Contrar susținerilor recurentului referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept substanțial, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că instanța de apel a apreciat corect că situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Astfel, conform art. 36 din Ordinul menționat, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă. Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească. În ceea ce privește critica relativ la momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, susținerea reclamantului potrivit căreia pârâta trebuie obligată la plata penalităților de întârziere acordării de la data depunerii cererii de despăgubire, respectiv data de 16.03.2015, nu poate fi primită pentru considerentele deja expuse. Mai mult, demersurile reclamantului în privința deschiderii dosarului de daune la asigurător fără anexarea tuturor înscrisurilor justificative necesare determinării și cuantificării despăgubirilor, nu satisfac exigențele impuse de art. 36 referitoare la condițiile privind procedura de stabilire și cuantificare a daunelor. Sub aspectul regimului juridic, penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile înscrise în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, au un pronunțat caracter sancționator aferent refuzului la plată, însă sancțiunea plații unor penalități de întârziere nu poate fi aplicată, decât numai dacă exista o culpa în întârzierea plații despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil. Or, în speță, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicționale pendinte, ca efect al probatoriului administrat de reclamant, astfel încât, se reține a fi corectă statuarea instanței de apel relativ la determinarea momentului de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere în sensul că acestea pot fi acordate doar de la data la care hotărârea instanței de apel a fost comunicată pârâtei și până la data plății efective. În consecință, pentru considerentele sus arătate, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 488 pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 150 din 3 mai 2018 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă.