ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

a. Prin Sentința penală nr. 2002 din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Arad, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 336 alin. (2) C. pen. a fost stabilită în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive.

În temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. a fost amânată aplicarea pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare stabilită în sarcina inculpatului, pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, stabilit în condițiile art. 84 C. pen.

În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Arad, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 86 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. c) - e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probațiune Arad.

În baza art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen. s-a impus inculpatului, pe perioada termenului de supraveghere, obligația de a nu conduce autovehicule.

În baza art. 83 alin. (4) C. pen. inculpatul a fost atenționat să adopte o conduită corespunzătoare pe viitor.

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor impuse, precum și ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere, prevăzute de art. 88 C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata către stat a sumei de 1.300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, sub aspectul situației de fapt, în esență, că la data de 16 martie 2019, în jurul orei 22:22, inculpatul A. a condus pe autostrada A1 - km. 542, bretea aeroport Arad, autoturismul marca x cu nr. înmatriculare x, fiind oprit de organele de poliție pentru efectuarea unui control de rutină. Cu această ocazie, inculpatul a fost testat cu un aparat marca x - drug test - care a ieșit pozitiv la poziția 35 - cocaină, ulterior prelevându-se probe biologice de sânge și de urină a căror analiză toxicologică a evidențiat prezența substanței benzoilecgonină, metabolit al cocainei - 226 ng/ml în sânge și, respectiv, 12605 ng/ml în urină.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., solicitând achitarea sa, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., cu argumentarea că, la momentul opririi sale de către organele de poliție, nu îi era afectată capacitatea de a conduce autovehicule, neaflându-se, prin urmare, sub influența substanțelor psihoactive depistate în organismul său.

b. Prin Decizia penală nr. 269/A din 28 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 2002 din 18 noiembrie 2019 pronunțată de Judecătoria Arad, dispunându-se obligarea apelantului-inculpat la plata de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, însușindu-și situația de fapt reținută de prima instanță, instanța de apel a înlăturat apărările inculpatului cu argumentarea că, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din C. pen., nu este necesar un nivel minim al concentrației de substanțe psihoactive, ci doar conducerea unui vehicul ulterior consumului unor astfel de substanțe.

*****

Împotriva Deciziei penale nr. 269/A din 28 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală a declarat recurs în casație inculpatul A.

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a arătat că, deși este real că la momentul depistării de către organele de poliție avea în sânge substanța benzoilecgonină, el nu se afla, însă, sub influența acestei substanțe, aspect confirmat prin procesul-verbal de control medical emis de Spitalul Județean Arad sub nr. x din 16 martie 2019, în cuprinsul căruia s-a evidențiat că: "Urmare a efectuării examinării medicale, solicitată de poliția rutieră, nu s-au constatat elemente clinice sugestive consecutive consumului recent de băuturi alcoolice sau de substanțe psihoactive"

Recurentul inculpat a arătat că prima instanță a reținut echivalența dintre prezența în sânge a substanțelor psihoactive și aflarea conducătorului auto sub influența acestor substanțe și a omis complet a avea în vedere constatările procesului-verbal anterior menționat, împrejurare care atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. proc. pen.

O concluzie similară a formulat și instanța de apel, care a reținut săvârșirea infracțiunii imputate întrucât inculpatul ar fi condus autoturismul sub influența substanțelor psihoactive, concluzie nesusținută, însă, de buletinul de analiză toxicologică nr. x, de vreme ce acest din urmă înscris a atestat, într-adevăr, prezența în probele biologice a substanței interzise, însă nu și efectul cerut de lege pentru ca fapta să fie incriminată. În acest ultim sens, recurentul a arătat că instanțele de fond și de apel nu au avut în vedere Procesul-verbal nr. x din 16 martie 2019 emis de Spitalul Județean Arad, instanța de control judiciar făcând trimitere la nivelul minim sau maxim de concentrație din corp a substanței psihoactive, aspect care nu are legătură cu apărările inculpatului.

S-a opinat că instanța de apel a evitat, astfel, să răspundă criticilor apărării, constând, în esență, în aceea că, prin dispozițiile art. 336 alin. (2) din C. pen., legiuitorul nu a incriminat fapta de a conduce autovehicule ulterior consumului de substanțe psihoactive, de vreme ce norma de incriminare nu se referă la "prezența substanțelor psihoactive în corp", ci fapta de a conduce autovehicule în situația în care substanțele psihoactive ingerate produc efectul scontat asupra conducătorului auto, adică acesta din urmă se află "sub influența substanțelor psihoactive".

Altfel spus, norma de incriminare sancționează clar conducătorul auto aflat sub influența substanțelor psihoactive (adică acela al cărui comportament este modificat de substanță și care are, astfel, diminuată capacitatea de a manevra vehicule), iar nu conducătorul auto care are în sânge (poate de 2 - 3 luni) urme de substanță psihoactivă.

Recurentul inculpat a mai arătat că "drogul este o substanță solidă, lichidă sau gazoasă, a cărei folosință se transformă în obicei și care afectează direct creierul și sistemul nervos, schimbă sentimentele, dispoziția și gândirea, percepția și/sau starea de conștientă, modificând imaginea asupra realității înconjurătoare."(Roland Doron, Francois Parot, 2006. Dicționar de psihologie. București, Ed. Humanitas). "Consumul de cocaină acționează în principal pe eliberarea de dopamină, serotonină și noradrenalidă, producând o alertare generală a organismului, nu doar din punct de vedere psihic, ci și fizic. Crește ritmul respirației, consumi mai multă energie, ești mai activ ca metabolism. Psihic, ești mai alert, mai activ, îți dă un soi de încredere și un feeling de putere, crește stima de sine foarte mult, îți scad și inhibițiile. High-ul ține sub o oră per administrare."(Studiu Agenția Națională Antidrog).

În acest context, afirmând că influența substanței psihoactive cerută de art. 336 alin. (2) din C. pen. durează o oră, apărarea a arătat că în cauză nu s-a făcut dovada că inculpatul a consumat substanța interzisă în cele 60 de minute anterioare opririi sale în trafic, pentru ca, măcar la nivel teoretic, să se probeze că acesta se afla în termenul țintă de o oră în care drogul își produce efectul și în care, implicit, consumatorul se afla sub influența substanței psihoactive. Deopotrivă, nu s-a făcut dovada (prin înscris medical/martori/înregistrări, etc.) că, la momentul opririi în trafic, inculpatul avea diminuată capacitatea de a conduce autovehicule.

În schimb, s-a demonstrat că inculpatul nu prezenta urme ale influenței drogurilor, având toate funcțiile cognitive neafectate, elemente care fundamentează concluzia că acesta nu se afla sub influența drogului și, prin urmare, capacitatea sa de a manevra vehicule nu era diminuată.

Or, incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive este determinată de efectul nociv al respectivelor substanțe, ținând cont de faptul că ele produc tulburări în atitudinea și comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacității de a manevra vehiculul pe drumurile publice, în condiții de siguranță pentru toți participanții la trafic. În consecință, scopul incriminării faptei este dat de înlăturarea pericolului generat de diminuarea capacității conducătorului auto de a manevra vehiculul.

Prin urmare, s-a apreciat că de vreme ce norma de incriminare prevede expres că există infracțiune doar dacă conducătorul auto se află sub influența substanței psihoactive (constând în diminuarea capacității de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiții de siguranță), iar nu și în lipsa acestei influențe, fapta reținută în sarcina recurentului și pentru care a fost condamnat definitiv nu este prevăzută de legea penală.

În considerarea argumentelor invocate, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale recurate și a sentinței pronunțată în primă instanță, iar pe fond, achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 24 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, respectiv 2 octombrie 2020, deși legal citat, recurentul inculpat nu s-a prezentat, concluziile formulate de Ministerul Public cu privire la calea extraordinară de atac fiind detaliat redate în încheierea de dezbateri de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta decizie.

*****

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în norma de procedură penală sus-menționată, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează exclusiv la starea de fapt reținută, cu titlu definitiv, în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că la data de 16.03.2019, în jurul orelor 22:22, inculpatul A. a condus pe autostrada A1-km. 542, autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, deși se afla sub influența unei substanțe psihoactive, respectiv, benzoilecgonină - metabolit al cocainei -, substanță depistată în probele biologice de sânge și de urină prelevate de la inculpat, în concentrații de 226 ng/ml și, respectiv, 12605 ng/ml.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a susținut, în esență, că ipoteza normei de incriminare regăsite în cuprinsul art. 336 alin. (2) C. pen. este aceea a conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influența substanțelor psihoactive, adică o persoană a cărei capacitate de a manevra vehicule este real afectată și diminuată ca efect al consumului de substanțe interzise. Conducerea de vehicule de către o persoană care a consumat substanțe psihoactive, dar ale cărei funcții cognitive nu au fost modificate ca efect al acestui consum, nu se circumscrie, în opinia recurentului, faptei incriminate de prevederile art. 336 alin. (2) C. pen.

Criticile recurentului inculpat A. sunt nefondate.

Potrivit art. 336 alin. (2) C. pen., se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă persoana aflată sub influența unor substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere.

C. pen. nu definește înțelesul sintagmei "aflată sub influența", regăsită în norma de incriminare, ceea ce înseamnă că expresiei supuse analizei i se atribuie sensul regăsit în vorbirea curentă, în care substantivul "influență" desemnează, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, acțiunea exercitată asupra unui lucru sau asupra unei ființe, putând duce la schimbarea lor; înrâurire.

Prin "substanțe psihoactive" se înțelege totalitatea substanțelor care pot produce efecte psihoactive, adică modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și comportamentale ori crearea unei stări de dependență fizică sau psihică. Termenul "substanțe psihoactive" desemnează o sferă largă de substanțe susceptibile să producă astfel de consecințe, în această categorie fiind incluse atât substanțele stupefiante și psihotrope, astfel cum sunt expres definite de art. 2 lit. c), d) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cât și celelalte substanțe cu efecte psihoactive, indiferent dacă ele fac parte din categoria celor aflate sub control național, în sensul art. 2 lit. d1) din Legea nr. 339/2005 sau a celor supuse cadrului legal prevăzut de Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare.

Proprietățile substanțelor sau amestecurilor de substanțe din categoriile sus-menționate și efectele nocive ale consumului lor asupra sistemului nervos central, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice ori ale comportamentului consumatorului, reprezintă elemente cu caracter obiectiv, fundamentate din punct de vedere medical și acceptate unanim la nivel internațional și național.

În considerarea acestor particularități și a riscurilor pe care consumul de substanțe psihoactive le poate avea asupra sănătății publice, substanțele stupefiante și psihotrope au făcut obiectul convențiilor adoptate de Organizația Națiunilor Unite la care România a aderat, respectiv, Convenția unică asupra substanțelor stupefiante din 1961, Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și, respectiv, Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988, termenii și expresiile regăsite în aceste instrumente juridice fiind preluate și în legislația internă, menționată în precedent.

Regimul juridic al substanțelor și amestecurilor psihotrope și stupefiante, precum și al celorlalte substanțe susceptibile să producă efecte psihoactive este supus astfel, în prezent, unor reglementări restrictive, operațiunile cu substanțe din prima categorie fiind în principiu interzise, cu excepția cazurilor în care ele prezintă interes în medicină (în condițiile prevăzute de Legea nr. 339/2005), iar cele cu substanțe din categoria ultimă fiind supuse unor condiții stricte de autorizare și desfășurare, prevăzute expres de Legea nr. 194/2011.

În contextul normativ astfel configurat, se poate concluziona că legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanță cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfășurarea în siguranță a unor activități care prezintă un grad ridicat de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, și cazul conducerii unui vehicul pe drumurile publice. Consumul de substanțe stupefiante, psihotrope sau a altor substanțe psihoactive produce întotdeauna modificări fizice, psihice și comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în considerarea cărora operațiunile având ca obiect astfel de substanțe sunt total sau preponderent restricționate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că o persoană se află sub influența substanțelor psihoactive, în sensul dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul său au fost introduse - prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod - substanțe susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de substanță consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârșirii acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii analizate. În mod asemănător, persoana care a consumat astfel de substanțe se află sub influența lor chiar și atunci când modificările aduse funcțiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau ușor identificabile.

Aceasta deoarece rațiunea incriminării este aceea a protejării siguranței circulației pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiționată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influența unor substanțe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanțelor psihoactive.

Starea de pericol pentru relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice ia naștere ca urmare a simplei acțiuni de conducere a vehiculului de către o persoană care a consumat substanțe cu efect psihoactiv, deoarece funcțiile cognitive, inclusiv atenția și capacitatea de reacție ale conducătorului auto, sunt inevitabil afectate de consumul de substanțe psihoactive, chiar și atunci când înrâurirea respectivelor substanțe nu se obiectivează în modificări comportamentale neechivoce, ușor perceptibile.

Aceasta înseamnă că, indiferent de concentrația de substanță identificată în probele biologice sau de eventualele modificări psiho-fizice efectiv prezentate de autorul faptei, acțiunea de a conduce un vehicul de către persoana în organismul căreia sunt prezente substanțe psihoactive creează o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de art. 336 alin. (2) C. pen. și justifică astfel sancționarea faptei prin mijloace penale.

Concluzia astfel formulată este susținută și de interpretarea gramaticală și logico-sistematică a normei care incriminează infracțiunea reținută în sarcina recurentului, care evidențiază opțiunea legiuitorului de a nu restrânge sfera de aplicare a normei penale printr-o eventuală condiționare a caracterului penal al faptei de existența unor cerințe obiective suplimentare, cum ar fi constatarea, concomitent prezenței substanței interzise în organism, și a unor anume modificări fizice, psihice sau comportamentale.

În raport de o atare opțiune a legiuitorului, Înalta Curte concluzionează că acțiunea inculpatului A. de a conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, ulterior consumului unei substanțe stupefiante, metabolit al cocainei, realizează cerințele de conținut tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen., chiar dacă recurentul nu a prezentat și modificări vizibile - fiziologice sau de comportament - la momentul constatării săvârșirii activității ilicite.

În cauza de față, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că, premergător conducerii vehiculului, recurentul inculpat A. a consumat droguri, probele biologice recoltate un interval 45 de minute de la momentul depistării sale în trafic evidențiind prezența unei substanțe stupefiante, respectiv, benzoilecgonină - metabolit al cocainei.

Fără a contesta relevanța penală a acestei constatări, recurentul inculpat a apreciat că ea nu este suficientă pentru realizarea conținutului tipic al infracțiunii, de vreme ce examenul clinic realizat la data de 16.03.2019, cu ocazia prelevării probelor biologice, atestă că funcțiile sale cognitive erau neafectate de prezența drogului, iar capacitatea sa de a conduce vehicule nu era diminuată.

Distinct de aspectele factuale pe care aceste susțineri le aduc în discuție (și anume efectele concret produse în cazul recurentului de consumul de droguri), ce nu pot fi cenzurate în actualul cadru procesual, Înalta Curte constată că poziția apărării reflectă o interpretare esențial restrictivă a normei care incriminează infracțiunea de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, interpretare care nesocotește atât forma, cât și rațiunea incriminării. Susținerile recurentului se grefează, practic, pe ipoteza că o persoană care a consumat substanțe psihoactive, prezente în organismul său, nu s-ar afla sub influența acestora dacă respectiva persoană nu ar manifesta și tulburări psihice sau comportamentale.

Or, așa cum s-a argumentat în precedent, consumul substanțelor stupefiante este susceptibil, prin el însuși, a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, rezultând, pe cale de consecință, că simpla introducere în organism a unor droguri de mare risc generează modificări ale sistemului nervos central și are înrâurire asupra funcțiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influența substanțelor psihoactive.

Conducerea unui vehicul de către persoana care a consumat un drog de mare risc generează în mod direct o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite de lege, stare a cărei existență nu este influențată nici de intervalul de timp scurs între momentul consumului și cel al acțiunii specifice verbum regens și nici de rezultatul examenului clinic efectuat în condițiile prevăzute de Ordinul nr. 1512/2013. Aceste ultime elemente probatorii invocate de inculpatul A. sunt irelevante sub aspectul realizării cerințelor de tipicitate ale infracțiunii analizate, de vreme ce simpla prezență a drogului în organismul unui conducător auto este susceptibilă a afecta funcțiile sale cognitive și îl plasează sub influența substanței respective, imprimând, astfel, caracter penal conducerii unui vehicul pe drumurile publice în această stare.

De altfel, în același sens s-a statuat și în jurisprudența constantă a Curții Constituționale, reflectată atât în Decizia nr. 101 din 28 februarie 2019, invocată în decizia recurată, cât și în Decizia nr. 138 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 10 iulie 2017), prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. pen.. În considerentele acestei ultime decizii, instanța de contencios constituțional a reținut, printre altele, că "pentru constatarea consumului de substanțe psihoactive, ca și cerință esențială specifică acestei infracțiuni, este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existența acestor substanțe în corpul conducătorului vehiculului. (...) având în vedere sfera largă a produselor susceptibile a avea efecte psihoactive, așa cum reiese aceasta din legislația specială mai sus menționată, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentrației de substanțe psihoactive ca și cerință esențială cu privire la elementul material al infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive (...) . Așa fiind, legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta în orice situație de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanțe psihoactive (...) -n.r".

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile recurentului inculpat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 269/A din data de 28 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 269/A din data de 28 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2020.

Procesat de GGC - LM