ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2144/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 decembrie 2014, reclamanta A. S.A. Onești, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilități Publice, a solicitat:

- anularea în tot a Ordinului nr. 153/29.04.2014, emis de Președintele A.N.R.S.C. în data de 09.05.2014, prin care s-a respins eliberarea licenței clasa 3 pentru activitatea de precolectare, colectare și transport a deșeurilor, inclusiv a deșeurilor toxice periculoase din deșeuri menajere, cu excepția celor cu regim special, precum și a răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/06.06.2014, adus la cunoștința reclamantei în data de 10.06.2013, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă nr. 339/14.05.2014, formulată de reclamantă;

- obligarea pârâtei la emiterea ordinului de eliberare a licenței clasa 3 pentru activitatea de precolectare, colectare și transport a deșeurilor, inclusiv a deșeurilor toxice periculoase din deșeuri menajere, cu excepția celor cu regim special în favoarea reclamantei, pentru activitatea de monopol desfășurată de aceasta pe raza municipiului Onești, jud. Bacău;

- în subsidiar, în situația în care se consideră că nu sunt motive pentru anularea Ordinului nr. 153/29.04.2014, reclamanta a solicitat să se constate că desfășoară o activitate care nu este supusă eliberării unei licențe, având în vedere faptul că desfășoară o activitate de monopol, nu desfășoară un serviciu public, ci activități de colectare și transport deșeuri și nici nu este operator în sensul Legii nr. 51/2006, a Legii nr. 101/2006 și a H.G. nr. 745/2007, astfel încât situația sa nu se regăsește decât în cadrul art. 14 alin. (3) din Legea nr. 51/2006, desfășurând o activitate de monopol ca urmare a privatizării.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 03.04.2014, reclamanta a solicitat și suspendarea Ordinului nr. 153/29.04.2014, emis de Președintele A.N.R.S.C. în data de 09.05.2014.

La data de 03.04.2015, reclamanta A. S.A. Onești a depus la dosarul cauzei o cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, însă ulterior, la data de 04.04.2016, reclamanta a renunțat la judecata acestei cereri.

Prin încheierea de ședință din 04.09.2015, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a Ordinului nr. 153/29.04.2014, emis de Președintele A.N.R.S.C. în data de 09.05.2014.

La data de 30.10.2015, reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare prin care a completat motivele de fapt și de drept ale acțiunii .

Prin sentința civilă nr. 1281 din 15 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/06.06.2014 și a respins în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. Onești, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilități Publice.

Totodată, prima instanță a luat act de renunțarea la cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta A. S.A. Onești, în contradictoriu cu chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Împotriva sentinței de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În susținerea recursului, reclamanta a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate:

- prima instanță a respins neîntemeiat motivul de nelegalitate referitor la lipsa motivării actului administrativ, întrucât legea impune ca motivarea actului să fie cuprinsă în corpul actului și nu în anexe;

- prima instanță nu a intrat în analiza fondului, raportându-se la analizarea legalității actului administrativ doar din punctul de vedere al privatizării serviciului public de salubrizare;

- instanța de fond nu a observat precizările la cererea de chemare în judecată, prin care reclamanta a extins motivarea în fapt la cererea de chemare în judecată, astfel încât nu a răspuns acestor argumente și, astfel, hotărârea este nemotivată.

4.1. Intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilități Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond, reiterând, în esență, susținerile formulate pe parcursul litigiului în primă instanță.

4.2. Intimata-chemată în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru declararea tardivă a căii de atac, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 iunie 2018, Înalta Curte a dispus rectificarea citativului, în sensul înlăturării chematei în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului din cadrul procesual subiectiv în recurs, având în vedere că soluția pronunțată în fond prin care s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de chemare în garanție formulată de reclamanta A. S.A. Onești, în contradictoriu cu această parte nu a fost recurată. Consecința a fost păstrarea în recurs, ca părți, a A. S.A., în calitate de recurentă-reclamantă și a Autorității Naționale de Reglementare pentru Servicii Comunitare de Utilități Publice, în calitate de intimată-pârâtă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 17 aprilie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

În susținerea recursului, reclamanta a invocat, drept motive de casare, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte remarcă mai întâi că primul motiv de recurs invocat, și anume art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", nu are incidență în cauză.

În fapt, argumentele expuse în susținerea acestui motiv de recurs se subsumează celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra precizărilor la cererea dedusă judecății și prin care reclamanta a extins motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, astfel încât, nerăspunzând acestor argumente, hotărârea este nemotivată.

Înalta Curte reține, contrar criticilor invocate, că prima instanță a indicat motivele de fapt și de drept pentru care a împărtășit concluzia autorității pârâte, potrivit căreia reclamanta nu a demonstrat îndeplinirea criteriului obligatoriu de acordare a licenței prevăzut de art. 47 lit. d) din Regulamantul privind acordarea licențelor în domeniul serviciilor comunitare de utilități publice, aprobat prin H.G. nr. 745/2007, respectiv că nu deține un contract de delegare a gestiunii a acestei activități în municipiul Onești, atribuit în condițiile legii, considerentele hotărârii explicând, așadar, soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod real probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este neîntemeiată acțiunea cu care a fost învestit.

Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte va reține că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale cuprinse în actul administrativ contestat, precum și apărărilor formulate în cauză, nu reprezintă o necercetare a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în sensul celor susținute în recurs, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii.

În consecință, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat, apreciind că hotărârea de fond este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar judecătorul fondului a respectat obligațiile ce-i reveneau potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pronunțându-se asupra obiectului învestirii sale.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, sentința pronunțată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă reia motivul de nelegalitate referitor la lipsa motivării actului administrativ, pe care îl apreciază ca fiind evident, întrucât legea impune ca motivarea actului să fie cuprinsă în corpul actului și nu în anexe.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control reține că este neîntemeiată critica reclamantei vizând nemotivarea actului administrativ, având în vedere că din examinarea ordinului ce se solicită a fi anulat, rezultă că acesta cuprinde toate temeiurile de fapt și de drept care au fundamentat soluția de respingere a cererii reclamantei de eliberare a licenței, fiind motivat clar și concis, în acord cu exigențele impuse în cazul actelor administrative, motivarea permițând reclamantei să formuleze critici de nelegalitate, iar instanței de judecată să analizeze legalitatea și temeinicia ordinului din perspectiva criticilor formulate.

Astfel, anexa care face parte integrantă din ordin cuprinde motivul respingerii eliberării licenței solicitate de reclamantă [neîndeplinirea de către societate a criteriului obligatoriu prevăzut de art. 47 lit. d) din Regulamantul aprobat prin H.G. nr. 745/2007, întrucât nu deține un contract de delegare a gestiunii respectivei activități în municipiul Onești, atribuit în condițiile legii], iar acest motiv a fost adus la cunoștința reclamantei.

În acest context, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu evidențiază faptul că prima instanță ar fi respins în mod greșit motivul de nelegalitate referitor la lipsa motivării actului administrativ, întrucât ordinul și anexa reprezintă un tot unitar, astfel încât nu este necesar să facem o distincție între cele două, din punct de vedere al efectelor juridice produse.

Instanța de control reține, de asemenea, că este neîntemeiată și critica reclamantei vizând pretinsul refuz nejustificat de eliberare a licenței.

În mod legal prima instanță a reținut că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă prin emiterea Ordinului nr. 153/29.04.2014 nu este un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii ordinului contestat, respectiv art. 29 alin. (4), (5) și (6) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice, precum și art. 22 alin. (2) din Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006, rezultă că societățile comerciale pot desfășura această activitate numai în modalitatea gestiunii delegate, în baza contractului de delegare a serviciului încheiat cu autoritatea administrației publice locale și în baza licenței eliberate de ANRSC.

Aceste dispoziții legale sunt aplicabile recurentei, în calitatea sa de societate reglementată de Legea nr. 31/1990, iar refuzul de eliberare a licenței a fost unul legal, față de neîndeplinirea cerinței obligatorii instituite de art. 47 lit. d) din Regulamentul privind acordarea licențelor în domeniul serviciilor comunitare de utilități publice, aprobat prin H.G. nr. 745/2007, respectiv existența în termen de valabilitate a contractului de delegare a gestiunii, încheiat cu autoritatea administrației publice locale.

Calitatea recurentei de succesoare a S.C. B. S.A. nu îi conferă dreptul la acordarea licenței clasa 3 pentru activitatea de precolectare, colectare și transport al deșeurilor municipale, inclusiv ale deșeurilor toxice periculoase din deșeuri menajere, cu excepția celor cu regim special în municipiul Onești, atât timp cât în sistemul normativ instituit de Legea nr. 51/2006, Legea nr. 101/2006 și H.G. nr. 745/2006, singura modalitate de prestare a serviciului, în cazul societăților comerciale, o constituie gestiunea delegată, iar situația S.C. B. S.A. era aceeași cu a reclamantei, în sensul că nici aceasta nu își desfășura activitatea în modalitatea gestiunii delegate, pe baza unui contract de delegare a gestiunii valabil încheiat cu autoritățile administrației publice locale.

Faptul că, anterior, prin Ordinele ANRSC nr. 01/07.01.2010 și nr. 231/18.04.2011, reclamantei i-a fost acordată licența clasa 3 pentru serviciul public de salubrizare, în condițiile Legii nr. 51/2006 și Legii nr. 101/2006, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât aceste licențe sunt valabile numai în cazul licitațiilor de delegare a serviciului organizate de autoritățile administrației publice locale și numai o perioadă de 12 luni de la eliberare, conform mențiunilor exprese din Anexele la Ordinele ANRSC nr. 01/07.01.2010 și nr. 231/18.04.2011.

În plus, contrar susținerilor recurentei, prima instanță nu a analizat legalitatea actului administrativ doar din punctul de vedere al privatizării serviciului public de salubrizare, ci s-a raportat în mod corect la legislația în vigoare la data emiterii ordinului contestat, respectiv la dispozițiile adoptate în materia serviciilor publice comunitare (Legea nr. 51/2006) și cele privind serviciul de salubrizare a localităților (Legea nr. 101/2006), care au reglementat cadrul normativ general și special în ceea ce privește înființarea, organizarea, gestionarea, exploatarea, finanțarea și controlul funcționării serviciului de salubrizare a localităților.

Situația de monopol și dreptul exclusiv cu privire la activitatea de salubritate invocate de către reclamantă s-au întemeiat pe efectele juridice ale cadrului normativ și ale contractelor încheiate de aceasta și de autoarea acesteia, începând cu anul 1991.

În acest sens, în mod corect prima instanță a reținut că sunt lipsite de relevanță susținerile reclamantei referitoare la serviciul prestat anterior de autoarele sale, din moment ce acesta este guvernat de alte acte normative, în prezent abrogate.

Prin urmare, în contextul legislației existente, serviciile de utilitate publică, astfel cum sunt ele definite de art. 1 din Legea nr. 51/2006, nu mai pot fi desfășurate decât de operatori economici care au licență ANRSC și numai în baza unui contract de delegare a serviciului în gestiune.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că prima instanță, cu aplicarea corectă a dispozițiilor de drept incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei, a confirmat legalitatea actului administrativ atacat, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit că deține un contract de delegare a serviciului în gestiune, atribuit în condițiile legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Societatea A. S.A. Onești, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. Onești împotriva sentinței civile nr. 1281 din 15 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2019.