ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra plângerii de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La 13 ianuarie 2012, D.R.P., procuror la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui, a adresat conducerii Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție două sesizări, în cuprinsul cărora

a învederat comiterea către procurorul S.F., a infracțiunilor prev. de art. 246

C. pen., art. 289 alin. (1) C. pen. și art. 291 C. pen. și, de către procurorul

B.E.S., a infracțiunilor prev. de art. 260 alin. (1) C. pen. și art. 246 C.

pen., arătându-se că aceștia au săvârșit infracțiunile în perioada în care au

îndeplinit funcția de prim-procuror al Parchetelor de pe lângă Judecătoria

Vaslui și Tribunalul Vaslui.

Prin adresa din 20

ianuarie 2012, secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cele două sesizări

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, care le-a înregistrat la nr.

33/P/2012.

Prin referatul nr.

33/P/2012 din 7 februarie 2012, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Iași a înaintat cauza Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, pentru a se aprecia asupra necesității preluării

dosarului, în condițiile art. 209 alin. (4

1

) C. proc. pen., cu

scopul de a se asigura buna administrare a actului de justiție, cu respectarea

criteriilor de imparțialitate în efectuarea cercetărilor, în condițiile în care

persoanele împotriva cărora au fost formulate sesizările îndeplineau funcții de

conducere, în cadrul Parchetelor de pe lângă Judecătoria Vaslui și de pe lângă

Tribunalul Iași.

Prin Rezoluția nr.

124/C2/2012 din 1 martie 2012, procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în baza art. 209 alin. (4

1

)

C. proc. pen., ca secția de urmărire penală și criminalistică, din cadrul

acestui parchet, să preia Dosarul nr. 33/P/2012 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Iași, în vederea efectuării urmăririi penale.

S-a înregistrat

astfel, în evidențele Secției mai sus arătate, la 12 martie 2012, Dosarul nr.

164/P/2012.

Ulterior, la 9

aprilie 2012, D.R.P. a formulat o nouă sesizare, în cuprinsul căreia a

solicitat ca cercetările să fie extinse față de I.G., procuror la Parchetul de

pe lângă Tribunalul Vaslui, și față de I.I., procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Iași, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.

246 C. pen.

Prin Rezoluția nr.

164/P/2012 din 29 mai 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, având în vedere

prevederile art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus

neînceperea urmăririi penale față de magistrații S.F. - prim-procuror delegat

la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui, B.E.S. - prim-procuror la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, I.G. - procuror la Parchetul de pe

lângă Tribunalul Vaslui și I.I. - procuror general la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Iași, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 și art.

260 alin. (1) din C. pen., întrucât faptele nu au fost comise.

S-a mai reținut că în

raport de actele premergătoare efectuate a rezultat că magistrații reclamați

și-au exercitat în mod corect atribuțiile de serviciu și în deplin acord cu

respectarea dispozițiilor legale în materie.

Împotriva soluției

procurorului, petenta s-a adresat cu plângere procurorului șef al secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, care prin Rezoluția nr. 2019/11/2/2012 din 9

iulie 2012, a dispus :

- Admiterea, în parte

a plângerii formulate de către D.R.P. împotriva Rezoluției nr. 164/P/2012 din

29 mai 2012 dispusă de secția de urmărire penală și criminalistică a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul cu

același număr;

- Infirmarea parțială

a Rezoluției nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012, în sensul celor arătate în

expozitivul prezentei rezoluții, cu privire la omisiunea referitoare la

infracțiunile prev. de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., săvârșite de către

S.F. și la infracțiunea prev. de art. 246 C. pen., săvârșită de către B.E.S.,

cu menținerea celorlalte dispoziții ale rezoluției criticate;

- Neînceperea

urmăririi penale față de S.F., pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 289

C. pen. și art. 291 C. pen. și față de B.E.S., pentru comiterea infracțiunii

prev. de art. 246 C. pen.

În esență,

procurorul-șef al secției de urmărire penală și criminalistică a reținut că din

conținutul Rezoluției nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012, rezultă că procurorul a

omis să se pronunțe în legătură cu infracțiunile prevăzute de art. 289 C. pen.

și art. 291 C. pen., sesizate împotriva prim-procurorului S.F., și în legătură

cu infracțiunea prev. de art. 246 C. pen., sesizată împotriva prim-procurorului

B.E.S.

Din acest punct de

vedere, plângerea petiționarei, întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc.

pen., a fost apreciată ca fiind fondată și admisă în parte. Cum probatoriul

cauzei a fost complet, cu ocazia controlului au fost avute în vedere și supuse

analizei și faptele despre care petiționara a învederat că nu s-a ținut seama,

la soluționarea cauzei, la 29 mai 2012.

Cât privește susținerile

D.R.P., potrivit cu care subzistă vinovăția persoanelor împotriva cărora a

formulat plângerile, s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece,

examinând probatoriul cauzei, nu au rezultat date, indicii și dovezi, care să

demonstreze că procurorii S.F., B.E.S., I.G. și I.I. au comis infracțiunile

arătate de către petiționară.

S-a menționat că

procurorii arătați au întocmit actele imputate de către petiționară în

exercitarea atribuțiilor lor de serviciu, conferite de normele legale în

vigoare, așa cum sunt ele statuate în conținutul Regulamentului de ordine

interioară a parchetelor și în cuprinsul Legilor nr. 304/2004 și nr. 303/2004.

Totodată, s-a

subliniat că, pentru existența oricărei infracțiuni sunt necesare cele trei

trăsături esențiale, întrunite cumulativ, și anume: fapta ce prezintă pericol

social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de lege. Această din urmă trăsătură

decurge din principiul fundamental al legalității încriminării în dreptul

penal, consacrat prin dispozițiile art. 2 C. pen., conform cu care legea

prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică și măsurile

care pot fi luate în cazul săvârșirii acestor fapte.

Din analiza

plângerilor petiționarei, a rezultat că aceasta este nemulțumită, atât de modul

de soluționare a acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa, cât și de modul

în care procurorii ierarhic superiori au analizat, interpretat și evaluat

activitatea sa profesională.

Prin prisma celor

arătate, s-a apreciat că actele întocmite de procurori împotriva cărora au fost

formulate plângerile, nu pot fi considerate elementele constitutive ale unor

infracțiuni, pentru a atrage răspunderea penală a autorilor lor, deoarece

actele magistraților, îndeplinite în exercitarea profesiei lor, nu se

circumscriu noțiunii de fapte periculoase pentru ordinea socială, pe care

legiuitorul le-a prevăzut în legile penale și pe care le-a sancționat pentru a

preveni săvârșirea lor, conform principiului legalității încriminării.

Mai mult, în absența

unor dovezi care să confirme acțiunile sau omisiunile făptuitorilor, în

exercitarea activităților de serviciu, deci a faptelor care să se circumscrie

conținutul material al infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 289

C. pen., art. 291 C. pen. și art. 260 alin. (1) C. pen., nu s-a putut proceda

la efectuarea urmăririi penale, care să aibă ca obiect verificarea

înscrisurilor, declarațiilor și a altor dovezi, care au fost examinate și

cenzurate în cadrul exercitării de către Consiliul Superior al Magistraturii a

acțiunii disciplinare față de petiționară. A interpreta în sens contrar cele

menționate, ar însemna a adăuga la lege, ceea ce nu este permis, și a uza de o

altă cale de atac, prin care hotărârea Comisiei de disciplină să fie reformată.

Cât privește

susținerea petiționarei, în legătură cu faptul că nu a avut posibilitatea de a

formula o cerere de probatorii, aceasta s-a apreciat ca fiind neîntemeiată,

deoarece legea nu condiționează, și procurorul cu atât mai puțin, posibilitatea

formulării unei astfel de cereri, astfel încât D.R.P. a avut posibilitatea, în

mod neîngrădit, în tot cursul actelor premergătoare începerii urmăririi penale,

să întocmească și să depună la dosar o cerere de administrare a unor dovezi.

Prin Rezoluția nr.

1836/C/2012 din 23 august 2012, procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 278 alin. (2) C. proc.

pen. a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulată de numita

D.R.P., împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale față de S.F.,

pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen.

și față de B.E.S. pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen.,

soluție dispusă prin Rezoluția nr. 2019/11 - 2/2012 din data de 09 iulie 2012 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, reținându-se, în esență, că din actele premergătoare

începerii urmăririi penale care au fost administrate în cauză și prin care s-au

verificat susținerile petentei, a reieșit că infracțiunile invocate în plângere

nu au fost săvârșite în materialitatea lor.

În conformitate cu

disp. art. 278 C. proc. pen., petenta P.D.R. a formulat plângere la Înalta

Curte de Casație și Justiție, iar la data de 4 decembrie 2012, a fost înregistrat

pe rolul Secției penale sub nr. 713/45/2012, plângerea formulată de aceasta

împotriva Rezoluției nr. 164/P/2012 din 29 mai 2012 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică.

În susținerea

plângerii, petenta a precizat că în cauză este vorba de doua încălcări ale

legii, solicitând desființarea rezoluției și trimiterea cauzei la procuror în

vederea începerii urmăririi penale cu administrarea de probe pentru verificarea

realității susținerilor din plângerile sale și, totodată, a apreciat că sunt

aspecte de procedură ce ar impune reevaluarea probelor.

Astfel, prima

rezoluție a fost semnată de Procurorul General adj. al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a fost întocmită de Procurorul

General, arătând că rezoluția dată de un procuror este un act judiciar care se

exercită în nume propriu și numai pentru procurorii care lipsesc în situații

determinate de lege pot fi semnate de alți procurori în condițiile legii, considerând,

pe cale de consecință, că rezoluția trebuia dată de Procurorul General, iar în

situația de față, acesta fie a dat-o prim-adjunctul său și nu avea voie, fie a

semnat-o prim-adjunctul său fără a avea abilitatea de a semna în locul

Procurorului General.

A mai arătat că s-a

stabilit dacă există sau nu una din faptele pe care le-a reclamat, șeful

secției s-a substituit procurorului de caz, iar potrivit disp. art. 277 C.

proc. pen. se verifică măsurile și actele îndeplinite de procuror care le-a

luat sau îndeplinit, ori aici este vorba de omisiunea îndeplinirii actelor,

ajungându-se la o omisiune a ierarhiei.

Astfel, prima

rezoluție a fost semnată de Procurorul General Adjunct al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a fost întocmită de Procurorul

General, arătând că rezoluția dată de un procuror este un act judiciar care se

exercită în nume propriu și numai pentru procurorii care lipsesc în situații

determinate de lege pot fi semnate de alți procurori în condițiile legii, considerând,

pe cale de consecință, că rezoluția trebuia dată de Procurorul General, iar în

situația de față, acesta fie a dat-o prim-adjunctului său și nu avea voie, fie

a semnat-o prim-adjunctul său fără a avea abilitatea de a semna în locul

Procurorului General.

A mai arătat că s-a

stabilit dacă exista sau nu una din faptele reclamat, șeful secției s-a

substituit procurorului de caz, iar potrivit disp. art. 277 C. proc. pen., se

verifică măsurile și actele îndeplinite de procuror care le-a luat sau

îndeplinit, ori aici este vorba de omisiunea îndeplinirii actelor, ajungându-se

la o omisiune a ierarhiei.

Astfel, a apreciat că

soluția era de retrimitere a dosarului la procurorul de caz pentru a se

pronunța și pentru acea faptă, indiferent de ce se întâmpla la celelalte două.

A mai reiterat faptul

că rezoluția a fost semnată de prim-adjunctul procurorului general, fiind

încălcate disp. art. 203 C. proc. pen., în raport cu care rezoluția trebuie

semnată de cel ce o întocmește, în cauză aceasta fiind întocmită de procurorul

general al României și, ca atare, trebuia semnată tot de acesta.

De asemenea, a

susținut că exista anumite suspiciuni legate și de comunicarea atașată

rezoluției în cauză, aceasta din urmă fiind comunicată de la secția de urmărire

penală și criminalistică, cu același număr ca și rezoluția, dar fără a fi

ștampilată, existând astfel suspiciuni că rezoluția dispusă în cauză nu este

întocmită de procurorul general al României.

Totodată, a precizat

că pe fondul chestiunii, în realitate, nu s-au făcut cercetări, arătând că

declarațiile din dosar au fost trimise pe fax, acestea constituind probe în

opinia celor 3 procurori, iar declarația doamnei B.E., în cadrul procedurii

disciplinare, nu poate fi verificată, supunând atenției faptul ca probatoriul,

în majoritate - 90% -, este alcătuit din acte care sunt depuse de către ea, iar

cel administrat este reprezentat din 2 declarații ale procurorilor S.F. și

B.E., prin fax, apreciind astfel că sunt încălcate disp. art. 71 și art. 72 C.

proc. pen., precizând că acești procurori nu au fost ascultați, așa încât se

naște întrebarea de unde știau ce fapte li se impută și ce anume să răspundă.

A concluzionat,

arătând că s-a dispus o măsură pe baza acelor probe, dar nu se poate verifica

concordanta conținutului lor cu realitatea, precizând că s-a refuzat

verificarea aspectelor invocate și că în această cauză se puteau da mai multe

soluții.

În concluziile scrise

depuse la dosar a susținut că:

I. Rezoluția cu nr.

1836/C/2012 din data de 23 august 2012 este nelegală și netemeinică pentru

următoarele considerente:

- nu este semnată,

conf. art. 203 C. proc. pen. de către cel care a întocmit-o, semnătura fiind

data "pentru" Procurorul General la României;

- pornind de la

premisa că semnătura de pe această rezoluție, ar aparține prim-adjunctului

procurorului general, se constată că acesta nu avea atributul judiciar de a se

pronunța asupra plângerii împotriva Rezoluției nr. 2019/II/2/2012 din 9 iulie

2012, deoarece nu era ocupantul uneia din funcțiile la care face referire art. 278

alin. (2) C. proc. pen.;

- au fost încălcate

prevederile art. 8 lit. a) din Regulamentul de organizare al parchetelor ce

prevăd că prim-adjunctul exercită atribuțiile procurorului general în lipsa

acestuia în nume propriu și nu pentru acesta;

- nu a infirmat

soluția de neînceperea urmăririi penale dată de către procurorul șef de secție,

cu privire la infracțiunile prev. de art. 246 C. pen. (comisă de prim-procuror

B.E.S.) și de art. 289 alin. (1) C. pen. și art. 291 C. pen. (comise de

procuror S.F.);

- potrivit art. 48

lit. d) C. proc. pen. se impunea ca procurorul șef Secție de urmărire penală și

criminalistică să se fi abținut în a da soluția respectivă deoarece a

participat la conferința de presă din data de 8 martie 2011 alături de

procurorul general I.I. și procurorul G.B., conferință ce face obiectul uneia

din plângerile penale;

- din punct de vedere

substanțial soluția este greșită întrucât nu este motivată, s-a apreciat în mod

greșit că s-au verificat susținerile sale, s-a reținut greșit faptul că verificările

au fost efectuate cu ocazia cercetării sale disciplinare, nu a supus analizei

și nu s-a pronunțat asupra motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate

în plângerea formulată împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale cu

nr. 2019/II/2/2012 din 9 iulie 2012 și s-a omis a se pronunța cu privire la

cererea de administrare de probe depusă;

- semnatarul

rezoluției a acceptat să nu se efectueze verificări absolut necesare pe care ea

le solicitase expres.

II. Rezoluția nr.

2019/II/2/2012 din 9 iulie 2012 este nelegală și netemeinică deoarece:

- contrar disp. art.

275 - 278 C. proc. pen. s-a făcut o adăugare nepermisă la lege, în sensul că

procurorul ierarhic superior a dispus neînceperea urmăririi penale printr-o

rezoluție de soluționare a unei plângeri formulate împotriva soluției de

neîncepere a urmăririi cu nr. 164/P/2012;

- au fost încălcate

disp. art. 202 C. proc. pen.;

- s-a indus în mod

eronat raționamentul că numai după începerea urmăririi penale organul de

urmărire penală este obligat să procedeze la efectuarea de verificări cu

privire la aspectele sesizate în plângere;

- au fost încălcate

disp. art. 71 - 72 C. proc. pen.;

- au fost încălcate

disp. art. 6 alin. (1), 2 C. proc. pen.;

- s-a apreciat în mod

eronat că susținerile sale precum că subzista vinovăția magistraților

respectivi sunt neîntemeiate;

- s-a reținut în mod

eronat că a fost sancționată disciplinar pentru că la data de 20 octombrie 2010

a refuzat să se pronunțe asupra propunerii de arestare preventive formulată în

Dosarul nr. 3492/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui;

- s-a apreciat în mod

eronat că "actele magistraților îndeplinite în exercitarea profesiei lor

nu se circumscriu noțiunii de fapte periculoase pentru ordinea socială".

III. Rezoluția cu nr.

164/P/20

I

2 este nelegală și netemeinică deoarece:

- nu au fost

respectate disp. art. 202 C. proc. pen.;

- fără a se efectua

verificări s-a consemnat doar faptul că cele menționate de magistratul S.F.

exprimă realitatea "fiind confirmate de Inspecția Judiciară din cadrul

CSM" în cursul cercetării disciplinare.

În concluzie, s-a

solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea

cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.

Plângerea este

nefondată.

Analizând rezoluțiile

atacate prin prisma motivelor invocate în plângerea adresată instanței, Înalta

Curte constată că acestea nu vizează nelegalitatea și netemeinicia rezoluțiilor

dispuse în cauză, ci sunt critici ale modului în care procurorii au

instrumentat plângerile petentei.

De asemenea, în

aceeași succesiune logico-juridică, verificând susținerea petentei vizând

nelegalitatea și netemeinicia Rezoluției cu nr. 1836/C/2012 din data de 23

august 2012 întrucât nu este semnată, conf. art. 203 C. proc. pen. de către cel

care a întocmit-o, semnătura fiind dată "pentru" Procurorul General

la României, Înalta Curte constată că aceasta nu are suport probator, în raport

de răspunsul primit de la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Cabinetul Primului Adjunct al Procurorului

General, aflat la fila 57 din prezenta cauză în care se comunică "faptul

că Rezoluția nr. 1836/C/2012 din 28 august 2012 a fost semnată de domnul M.I.,

la acea dată îndeplinind funcția de prim-adjunct al Procurorului General".

Înalta Curte constată

că este nefondată și afirmația în raport de care potrivit art. 48 lit. d) C.

proc. pen. se impunea ca procurorul șef, secție urmărire penală și

criminalistică să se fi abținut în a da soluția respectivă deoarece a

participat la conferința de presă din data de 8 martie 2011 alături de

procurorul general I.I. și procurorul G.B., conferința ce face obiectul uneia

din plângerile penale.

Astfel, potrivit

dispozițiilor legale invocate, participarea la o conferință nu face parte din motivele

de incompatibilitate expres și limitativ prev. de disp. art. 48 C. proc. pen.,

iar o conferință de presă nu poate forma obiectul unei plângeri penale.

Totodată, verificând

rezoluțiile atacate prin prisma motivelor invocate în plângerile inițiale adresate

parchetului, Înalta Curte constată că acestea au fost analizate în cele trei

soluții dispuse, motivate amplu și temeinic.

Posibilitatea

formulării unor plângeri potrivit disp. art. 278 C. proc. pen., reprezintă un

drept procedural al petentei, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui

control asupra legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate și nici nu

poate conduce la reformarea soluțiilor.

Simpla nemulțumire a

petentei față de modalitatea de rezolvare a unei situații în care a fost implicată,

faptul că nu este de acord cu soluțiile adoptate și reinterpretează

împrejurările cunoscute, în funcție de propriile interese, nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a intimaților, activitatea acestora fără a

se situa în afara legii penale și fără a putea conduce la concluzia întrunirii

elementelor constitutive ale infracțiunilor pe care petenta le-a indicat în

plângere.

Totodată, potrivit

disp. art. 62 C. proc. pen. "în vederea aflării adevărului, organul de

urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub

toate aspectele, pe bază de probe."

În aceeași ordine de

idei, disp. art. 63 C. proc. pen. arată că "probele nu au valoare mai

dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire

penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor

administrate, în scopul aflării adevărului".

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că, potrivit disp. art. 64 alin. (2) din Legea

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, este de

esența principiului independenței procurorului dreptul acestuia de a planifica

ancheta penală, de a dispune asupra succesiunii administrării probelor, a

importanței și semnificației materialului probator, toate actele sale fiind

supuse controlului judecătoresc.

Interpretarea și

evaluarea probelor administrate sunt atributele magistraților, care se află în

afara raportului juridic dedus judecății și înfăptuiesc justiția în numele

legii, fiind independenți față de părți, iar hotărârile pe care le pronunță pot

fi atacate ori îndreptate doar prin căile prevăzute de lege.

De asemenea, un

magistrat nu poate fi tras la răspundere civilă, disciplinară sau penală decât

în condițiile legii și în nici un caz pentru opiniile juridice exprimate, ori

pentru soluțiile pronunțate cu ocazia rezolvării unor cauze.

De altfel, petenta a

avut posibilitatea formulării cererilor și apărărilor pe care le-a apreciat a

fi necesare, în fața instanței de judecată, în căile de atac prevăzute de lege,

lucru de care aceasta a și uzat, fiindu-i astfel respectate toate drepturile

procesuale.

Ca atare, față de

cele arătate, se constată că soluțiile dispuse în cauză sunt legale și

temeinice, fără a se impune desființarea lor.

Așa fiind, în temeiul

art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petenta P.D.R. împotriva Rezoluției nr.

164/P/2012 din 29 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică pe care o va menține.

Potrivit disp. art.

192 alin. (2) C. proc. pen., petenta va fi obligată la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petenta P.D.R. împotriva Rezoluției nr.

164/P/2012 din data de 29 mai 2012 dispusă în dosarul al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică.

Menține rezoluția

atacată.

Obligă petenta la

plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 iunie 2013.

Procesat

de GGC - NN