ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6524/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/09.11.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța.

Prin Sentința nr. 101/CA din 3 mai 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta Societatea A. SRL, cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală.

3.1. Recursul reclamantei

Reclamanta A. SRL a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea cu reținere și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cât privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Din analiza considerentelor rezultă, mai întâi, că judecătorul fondului a găsit corecte argumentele din cererea introductivă referitoare la nedemonstrarea pericolului ca debitoarea să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Judecătorul fondului a reținut că, în speță, nu este incident un astfel de caz excepțional și că nu au fost indicate acte frauduloase pretins săvârșite de către reclamantă, de natură a fundamenta concluzia existenței pericolului, la care se referă art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În continuare, însă, argumentele primei instanțe sunt de natură a sublinia caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, în finalul considerentelor, instanța trimite la prevederile alin. (7) al art. 213, în baza căruia constată că măsurile asigurătorii au încetat de drept. Recurenta-reclamantă subliniază că această chestiune - încetarea de drept a măsurilor asigurătorii - nu a fost pusă în discuția părților și, dacă s-ar reține o astfel de încetare de drept, soluția nu ar putea fi aceea de respingere pe fond a cererii de chemare în judecată, ci ca lipsită de interes.

Deci, și din această perspectivă, hotărârea atacată apare ca fiind fundamentată pe o motivare contradictorie, cu atât mai mult cu cât, mai întâi au fost analizate cerințele art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, pentru ca, în final, instanța să se refere la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, în condițiile alin. (7) al aceluiași articol de lege.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Măsurile asigurătorii nu se dispun în toate cazurile în care se efectuează controlul fiscal, ci numai în cazuri de excepție, concretizate în existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Drept urmare, măsura este justificată de existența unui pericol ca debitorul să săvârșească una dintre cele trei acțiuni la care s-a făcut referire în precedent și ea se dispune cu prudență, numai în cazuri grave.

Datorită caracterului său excepțional, măsura trebuie justificată temeinic și concret de către organul fiscal, pericolul nefiind prezumat și nici eventual. Acțiunile pe care organul fiscal le apreciază că ar determina instituirea măsurilor asigurătorii trebuie să fie apte a periclita sau îngreuna colectarea într-un mod considerabil și, deci, să producă un rezultat concret, revenind organului fiscal să dovedească de ce presupusele acțiuni identificate pot atinge rezultatul prevăzut de lege.

Astfel, revenea judecătorului fondului obligația ca, într-o interpretare corectă a prevederilor art. 213 alin. (2), să verifice dacă cerințele acestui text de lege se regăsesc sau nu în cazul concret dedus judecății.

Or, emitentul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii s-a rezumat la indicarea textului legal și la referirea la împrejurări de fapt care nu au nicio legătură cu cerințele instituie de lege pentru a se dispune măsurile asigurătorii. Organul emitent nu a indicat fapte și împrejurări concrete care i-au format convingerea că există pericolul real ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească averea, astfel încât să fie periclitată sau îngreunată considerabil colectarea creanțelor bugetare eventuale și viitoare și nici nu a indicat care ar fi dovezile pe care s-ar fi fundamentat formarea unei asemenea convingeri.

Instanța nu a observat că organul fiscal nu a indicat acțiunea reclamantei care ar justifica existența pericolului și nu a arătat, ea însăși, care ar fi acțiunea pe care a reținut-o în sarcina reclamantei. Mai mult, nu a făcut nicio apreciere proprie asupra pretinsei îndepliniri a cerințelor impuse de textul de lege.

În concluzie, instanța, în mod greșit, nu a reținut neconformarea emitentului deciziei obligației legale de a da actului o motivare în fapt și nici nu a observat că, într-o aplicare corectă a textului menționat la cazul concret dedus judecății, cerințele sale nu sunt îndeplinite.

Decizia atacată se fundamentează pe o pretinsă nerealitate/nelegalitate a operațiunilor efectuate de o altă persoană juridică, fără să fie invocată existența unei conivențe frauduloase, la care să fi participat recurenta-reclamantă.

3.2. Recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală

Pârâta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, pe fond, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Trimițând la conținutul reglementării cuprinse în art. 213 și 214 din Legea nr. 207/2015 privind Codul procedură fiscală, pârâta arată că revine organului fiscal competența de a ridica măsurile asigurătorii, în cazul încetării motivelor pentru care au fost dispuse. Astfel, instanța nu numai că și-a depășit puterile cu care a fost învestită prin lege, dar și a interpretat și aplicat în mod eronat normele legale în vigoare, atât când a apreciat că au încetat de drept măsurile asigurătorii, dar și când a considerat că se poate subroga organului de control, constatând încetarea efectelor deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Hotărârea este criticată nu numai pentru că instanța s-a autoînvestit cu soluționarea unui capăt de cerere, dar și pentru că nu a pus în discuția părților această chestiune. Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, iar nu constatarea încetării măsurii. Prin urmare, instanța a completat obiectul cererii cu încălcarea normelor de procedură privind limitele judecății, care sunt stabilite de reclamant, potrivit principiului disponibilității.

Instanța a încălcat și normele de procedură referitoare la obligația pe care o avea de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept pe care s-a întemeiat.

Dacă aplicabilitatea alin. (7) al art. 213 ar fi fost pusă în discuție, pârâta ar fi fost în măsură să arate că sunt incidente prevederile art. 213 alin. (8) din C. proc. fisc. , fiind sesizate organele de urmărire penală, situație în care măsurile asigurătorii încetează de drept numai la data la care sunt luate măsuri asigurătorii de către organele de urmărire penală.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări față de recursurile declarate.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 18.12.2019.

În etapa procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri, conform părții introductive a prezentei hotărâri.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Susținerile recurentei-reclamante, conform cărora hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și nu analizează argumentul de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii prin care s-a invocat nemotivarea actului, sunt întemeiate.

Astfel, după reproducerea prevederilor art. 213 alin. (2) și (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a conținutului deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii supuse controlului judiciar, instanța de fond reține că, "la o analiză sumară a constatărilor organului fiscal, se observă că ceea ce se sancționează nu este comportamentul fiscal al societății reclamante, ci caracterul inadecvat al comportamentului fiscal al furnizorilor acesteia". Două paragrafe mai departe, însă, reține că faptele constatate de organul de control sunt de o asemenea gravitate încât pericolul vizat de textul de lege care permite instituirea măsurilor asigurătorii este intrinsec, rezultând din însuși modul în care contribuabilul a tratat din punct de vedere fiscal și contabil operațiunile care au făcut obiectul controlului.

Motivarea contradictorie este evidentă și, mai mult decât atât, argumentele care sunt în sensul dispozitivului hotărârii, prin care cererea reclamantei a fost respinsă, sunt neaplicate și lipsite de substanță, instanța neexaminând problemele care i-au fost deduse spre analiză prin cererea introductivă. Din această perspectivă, se reține încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, așa cum arată recurenta prin criticile subsumate cazului de nelegalitate anterior menționat, instanța de fond, prin considerentele finale ale sentinței recurate, a excedat obiectului și limitelor procesului, stabilite prin cererea introductivă și apărările părților, cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin aceste ultime considerente s-a reținut că autoritatea pârâtă nu a făcut dovada emiterii titlului de creanță în termenul de 6 luni de la data deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și nici dovada că acest termen a fost prelungit printr-o decizie motivată, aspecte în raport de care prima instanță a constatat că măsurile asigurătorii au încetat de drept. Or, prin cererea introductivă nu s-a cerut constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, iar pe parcursul judecății părțile nu au invocat excepții sau apărări care să fie întemeiate pe dispozițiile alin. (7) al art. 213 din C. proc. fisc. .

De asemenea, așa cum ambele recurente au arătat, și după cum rezultă și din actele și lucrările dosarului de fond, prima instanță nu a pus în discuția părților chestiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, asupra căreia pare să se fi sesizat din oficiu, încălcând și principiul contradictorialității instituit de art. 14 din C. proc. civ.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în susținerea acestuia recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 213 alin. (7) coroborat cu art. 214 alin. (1) din C. proc. fisc. , măsurile asigurătorii dispuse se ridică prin decizie motivată emisă de organul fiscal, în calitate de creditor fiscal. Pârâta apreciază că instanța de fond, constatând intervenită încetarea de drept a măsurii asigurătorii, s-a subrogat organului de control, cu depășirea atribuțiilor autorității judecătorești.

De jure, analiza intervenirii încetării de drept a măsurilor asigurătorii în conformitate cu prevederile art. 213 alin. (7) din C. proc. fisc. nu excede atribuțiilor instanței de contencios administrativ. Împrejurarea că, potrivit art. 213 alin. (7) coroborat cu art. 214 alin. (1) din C. proc. fisc. , organul fiscal are competența de a emite decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii nu împiedică exercitarea controlului judiciar în contencios administrativ asupra încetării de drept a măsurilor asigurătorii.

Însă, așa cum s-a reținut în precedent, instanța de fond nu a fost învestită în cauza de față cu problema de drept anterior menționată.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite ambele recursuri și va casa sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanta Societatea A. SRL și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală, împotriva Sentinței nr. 101/CA din 3 mai 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 decembrie 2019.

GGC - GV