ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 26 februarie 2008, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, plângerea formulată de petiționarul Ț.C.A. împotriva rezoluției din 22 ianuarie 2008, dată în dosarul nr. 83/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică. Prin plângerea adresată parchetului la data de 16 octombrie 2006, petiționarii Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R. au solicitat tragerea la răspundere penală a prim-procurorului C.D., de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 (ulterior având calitatea de membru al C.S.M.), susținând, în esență, că acesta a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 6759/P/1998, fără a da o ordonanță, fapt ce a îngrădit posibilitatea persoanelor vătămate de a contesta soluția sus-menționată.

Ulterior, Ț.C.A. s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul București, solicitând cercetarea magistraților M.I. și Z.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 249 și 289 C. pen., susținând că, deși au fost desemnați să instrumenteze plângerea penală formulată împotriva judecătorilor care au soluționat cauzele civile în care a avut calitatea de reclamant, cei doi procurori „nu au făcut decât să aprobe fraudele acestora”, referitoare la situația juridică a imobilului pe care l-a revendicat și nu i-a fost atribuit. Nemulțumit de soluțiile adoptate în cauzele referitoare la imobilul sus-menționat, petiționarul a formulat plângere împotriva fostului director al SC H.N. SA București, Ș.G.

și a altor funcționari din cadrul acestei societăți. În cauză, s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale, de către procurorul E.M., fiind infirmată ulterior de prim-procurorul G.S. Urmare infirmării, s-a dispus de către procurorul E.M., aceeași soluție, de neîncepere a urmăririi penale, soluție confirmată de prim-procurorul C.D. Prin rezoluția nr. 83/P/2007 din 22 ianuarie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorii C.D, E.M. și G.S. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen. și față de procurorii I.M. și Z.G.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 289 C. pen., reținându-se, în esență, următoarele: Din evaluarea actelor premergătoare efectuate în cauză, s-a reținut că nu s-a constatat o conduită infracțională a procurorilor cu prilejul instrumentării și soluționării plângerilor penale formulate de petiționar, soluțiile dispuse fiind date cu respectarea legilor în vigoare, în virtutea atribuțiilor ce le reveneau. S-a mai reținut, totodată, că la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 (29 ianuarie 1996), T.V. și soția sa aveau calitatea de chiriași ai apartamentului în litigiu și vocația de a solicita cumpărarea acestuia, iar petiționarul și soția acestuia nu au făcut demersurile legale pentru restituirea în natură sau acordarea unor despăgubiri.

Drept urmare, s-a arătat că soluțiile emise în urma plângerilor petiționarului sunt corecte, neputându-se reține că procurorii și-ar fi exercitat în mod abuziv atribuțiile de serviciu și că au atestat, prin actele lor, împrejurări necorespunzătoare adevărului. Pe de altă parte, pronunțarea unor hotărâri judecătorești sau adoptarea unor soluții de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată, chiar greșite, nu pot antrena răspunderea penală a judecătorilor și procurorilor, decât în măsura în care există probe că au fost interesați sau de rea-credință, ceea ce, însă, nu s-a dovedit în cauză. Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost ulterior confirmată, prin rezoluția nr. 1265/721/II/2/2008 din 25 februarie 2008 a procurorului șef adjunct al secției de urmărire penală și criminalistică.

Plângerea petiționarului nu este fondată. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că soluția procurorului este temeinică și legală. Într-adevăr, așa cum rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, magistrații procurori și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în conformitate cu dispozițiile legale, pe baza actelor de cercetare efectuate, fără a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiționarului. Astfel, în mod corect s-a constatat că plângerile petiționarului nu pot face obiectul unei cercetări penale, întrucât verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor dispuse de magistrați judecători se realizează prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Criticile petiționarului referitoare la modul de soluționare de către intimații procurori a plângerilor formulate nu pot fi primite, întrucât activitatea desfășurată de procuror urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăși infracțiunea incriminată de legiuitor, prin textul art. 246 C. pen. Legalitatea și temeinicia unei soluții dispuse de procuror poate fi supusă controlului, prin exercitarea căii de atac a plângerii la procurorul ierarhic superior, iar, apoi, la judecător, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. Pe de altă parte, criticile petiționarului, care au făcut obiectul plângerilor penale și care se referă la modul de soluționare a cauzei de către magistrații judecători, nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistraților sub aspectul săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar.

Persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție în cadrul instanțelor de judecată, își desfășoară activitatea în temeiul legii, având obligația să-și îndeplinească atribuțiile ce le revin, prin pronunțarea unor soluții legale și temeinice, în raport de probele administrate, ce pot fi verificate și desființate prin intermediul căilor legale de atac. Desfășurarea activității de jurisdicție nu poate fi concepută fără independența și autonomia acelora care realizează sau înfăptuiesc justiția, principiu înscris în Constituție și în Statutul Magistraților. Așa fiind, hotărârile judecătorești nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o infracțiune.

În raport de considerentele expuse, se constată că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este temeinică și legală, urmând a fi respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul Ț.C.A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E: Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul T.C.A. împotriva rezoluției din 22 ianuarie 2008 dată în dosarul nr. 83/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, rezoluție pe care o menține. Obligă petiționarul la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 19 iunie 2008.