ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 26 februarie 2008,

s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

plângerea formulată de petiționarul Ț.C.A. împotriva rezoluției din 22 ianuarie

2008, dată în dosarul nr. 83/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică.

Prin plângerea adresată

parchetului la data de 16 octombrie 2006, petiționarii Ț.C.A., Ț.C. și Ț.A.R.

au solicitat tragerea la răspundere penală a prim-procurorului C.D., de la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 (ulterior având calitatea de

membru al C.S.M.), susținând, în esență, că acesta a dispus soluția de

neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 6759/P/1998, fără a da o

ordonanță, fapt ce a îngrădit posibilitatea persoanelor vătămate de a contesta

soluția sus-menționată.

Ulterior, Ț.C.A. s-a adresat

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, solicitând cercetarea

magistraților M.I. și Z.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art.

249 și 289 C. pen., susținând că, deși au fost desemnați să instrumenteze

plângerea penală formulată împotriva judecătorilor care au soluționat cauzele

civile în care a avut calitatea de reclamant, cei doi procurori „nu au făcut

decât să aprobe fraudele acestora”, referitoare la situația juridică a

imobilului pe care l-a revendicat și nu i-a fost atribuit.

Nemulțumit de soluțiile

adoptate în cauzele referitoare la imobilul sus-menționat, petiționarul a

formulat plângere împotriva fostului director al SC H.N. SA București, Ș.G. și

a altor funcționari din cadrul acestei societăți. În cauză, s-a dispus soluția

de neîncepere a urmăririi penale, de către procurorul E.M., fiind infirmată

ulterior de prim-procurorul G.S. Urmare infirmării, s-a dispus de către

procurorul E.M., aceeași soluție, de neîncepere a urmăririi penale, soluție

confirmată de prim-procurorul C.D.

Prin rezoluția nr. 83/P/2007

din 22 ianuarie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorii C.D, E.M. și G.S. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen. și față de

procurorii I.M. și Z.G. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246

și art. 289 C. pen., reținându-se, în esență, următoarele:

Din evaluarea actelor

premergătoare efectuate în cauză, s-a reținut că nu s-a constatat o conduită

infracțională a procurorilor cu prilejul instrumentării și soluționării

plângerilor penale formulate de petiționar, soluțiile dispuse fiind date cu

respectarea legilor în vigoare, în virtutea atribuțiilor ce le reveneau.

S-a mai reținut, totodată,

că la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 (29 ianuarie 1996), T.V. și

soția sa aveau calitatea de chiriași ai apartamentului în litigiu și vocația de

a solicita cumpărarea acestuia, iar petiționarul și soția acestuia nu au făcut

demersurile legale pentru restituirea în natură sau acordarea unor despăgubiri.

Drept urmare, s-a arătat că

soluțiile emise în urma plângerilor petiționarului sunt corecte, neputându-se

reține că procurorii și-ar fi exercitat în mod abuziv atribuțiile de serviciu

și că au atestat, prin actele lor, împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Pe de altă parte,

pronunțarea unor hotărâri judecătorești sau adoptarea unor soluții de

neurmărire penală sau de netrimitere în judecată, chiar greșite, nu pot antrena

răspunderea penală a judecătorilor și procurorilor, decât în măsura în care

există probe că au fost interesați sau de rea-credință, ceea ce, însă, nu s-a

dovedit în cauză.

Rezoluția de neîncepere a

urmăririi penale a fost ulterior confirmată, prin rezoluția nr. 1265/721/II/2/2008

din 25 februarie 2008 a procurorului șef adjunct al secției de urmărire penală

și criminalistică.

Plângerea petiționarului nu

este fondată.

Din examinarea lucrărilor și

actelor dosarului, rezultă că soluția procurorului este temeinică și legală.

Într-adevăr, așa cum rezultă

din actele premergătoare efectuate în cauză, magistrații procurori și-au

îndeplinit atribuțiile de serviciu în conformitate cu dispozițiile legale, pe

baza actelor de cercetare efectuate, fără a cauza vreo vătămare intereselor

legale ale petiționarului.

Astfel, în mod corect s-a

constatat că plângerile petiționarului nu pot face obiectul unei cercetări

penale, întrucât verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor dispuse de

magistrați judecători se realizează prin intermediul căilor de atac prevăzute

de lege. Criticile petiționarului referitoare la modul de soluționare de către

intimații procurori a plângerilor formulate nu pot fi primite, întrucât

activitatea desfășurată de procuror urmare unei sesizări nu poate constitui

prin ea însăși infracțiunea incriminată de legiuitor, prin textul art. 246 C.

pen. Legalitatea și temeinicia unei soluții dispuse de procuror poate fi supusă

controlului, prin exercitarea căii de atac a plângerii la procurorul ierarhic

superior, iar, apoi, la judecător, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Pe de altă parte, criticile

petiționarului, care au făcut obiectul plângerilor penale și care se referă la

modul de soluționare a cauzei de către magistrații judecători, nu pot constitui

un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistraților sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar.

Persoanele care îndeplinesc

o activitate de jurisdicție în cadrul instanțelor de judecată, își desfășoară activitatea

în temeiul legii, având obligația să-și îndeplinească atribuțiile ce le revin,

prin pronunțarea unor soluții legale și temeinice, în raport de probele

administrate, ce pot fi verificate și desființate prin intermediul căilor

legale de atac.

Desfășurarea activității de

jurisdicție nu poate fi concepută fără independența și autonomia acelora care

realizează sau înfăptuiesc justiția, principiu înscris în Constituție și în

Statutul Magistraților.

Așa fiind, hotărârile

judecătorești nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac,

astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o

infracțiune.

În raport de considerentele

expuse, se constată că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este

temeinică și legală, urmând a fi respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționarul Ț.C.A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E:

Respinge, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționarul T.C.A. împotriva rezoluției din 22 ianuarie

2008 dată în dosarul nr. 83/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, rezoluție pe

care o menține.

Obligă petiționarul la plata

sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 iunie 2008.