ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3738/2013

Asupra recursurilor de față; În baza acteor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 383 din 18 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în baza art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005 și art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., infracțiunea de evaziune fiscală, faptă din data de 8 februarie 2009 a fost condamnat inculpatul G.G., la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. Conform art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei. Potrivit art. 82 C. pen. termenul de încercare s-a format din cuantumul pedepsei aplicate prin hotărâre, la care s-a adăugat un interval de timp stabilit la 2 ani, fiind în final de 3 ani și 10 luni.

În temeiul dispozițiilor art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. și art. 84 C. pen. privind efectele revocării suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare, precum și în caz de neexecutare cu rea credință a obligațiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare. Conform art. 14-15 C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 346 alin. (1). C. proc. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 1003 C. civ. a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., D.G.F.P.

Prahova. S-a ridicat sechestrul asigurător luat prin încheierea de ședință din data de 2 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, asupra bunului imobil situat în orașul F.T., sat M., județul Prahova, bun aflat în evidențele fiscale pe numele inculpatului, până la concurența sumei de 21.710 RON, în favoarea A.N.A.F.-D.G.F.P. Prahova, dispunându-se restituirea bunului către inculpat. După rămânerea definitivă a sentinței, s-a dispus comunicarea la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Câmpina a unei copii de pe dispozitivul sentinței pentru a se efectua mențiunile prevăzute de lege.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că prin rechizitoriul nr. 3786/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.G., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea ca în data de 8 februarie 2009 a înstrăinat autovehiculul proprietatea sa, marca Y1 sechestrat de organele fiscale în vederea recuperării sumei de 20.870 RON reprezentând TVA și impozit pe profit datorate de inculpat în solidar cu SC R.P.C. SRL. În motivarea rechizitoriului s-a arătat că pentru stabilirea situației de fapt reținută în sarcina inculpatului în faza de urmărire penală s-au administrat ca mijloace de probă: plângerea A.N.A.F.-D.G.F.P.

Prahova, adresa din 3 aprilie 2009 a A.F.P. comuna B., județul Prahova, procesul-verbal de sechestru pentru bunuri mobile din 29 octombrie 2007 al A.F.P. comuna B., județul Prahova și anexa, declarația inculpatului dată în fața organelor fiscale, contract de vânzare-cumpărare pentru vehicul folosit ta data de 8 februarie 2000, sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina, sentința nr. 718/2007 a Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, fișa de cazier judiciar a inculpatului. Inculpatul a precizat că solicită aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. privind judecata cauzei pe baza recunoașterii vinovăției. Inculpatul a fost ascultat în condițiile prevăzute de art. 320 1 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc.

pen. acesta precizând personal, că recunoaște săvârșirea faptei reținută în sarcina sa prin actul de sesizare a instanței, în modalitatea descrisa în rechizitoriul parchetului își însușește în întregime probatoriile administrate în faza de urmărire penală pe care le cunoaște și pe baza cărora solicită să fie judecat, că nu solicită administrarea altor probatorii cu excepția înscrisurilor în circumstanțierea personală a acestuia. Instanța de fond a pus în discuția părților admisibilitatea cererii inculpatului de a se judeca potrivit dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. și constatând că nu există nici un impediment, a admis cererea de a judecare potrivit dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen.

Examinând probele administrate în faza de urmărire penală așa cum prevăd dispozițiile art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen. precum și declarata inculpatului dată în fața instanței de judecată în condițiile art. 320 1 C. proc. pen., instanța de fond a reținut vinovăția inculpatului în comiterea faptelor reținute în sarcina sa prin actul de sesizare al instanței, precum și următoarea situație de fapt: La data de 8 februarie 2009 inculpatul a vândut autovehiculul sau aflat sub sechestru legal aplicat de organele, fiscale pentru recuperarea obligațiilor fiscale. Din probele administrate în cauză a rezultat că organele fiscale, respectiv A.F.P. a comunei B., au instituit sechestru pe bunuri mobile ale inculpatului în vederea recuperării obligațiilor fiscale în cuantum de 21.170 RON, datorate de SC R.P.C.

SRL Filipeștii de Pădure (asociat și administrator inculpatul) în solidar cu inculpatul. În data de 25 octombrie 2010 organele fiscale au instituit sechestru pe autovehiculul proprietatea inculpatului, marca Y1, potrivit procesului-verbal de sechestru pentru bunurile mobile înregistrat din 29 octombrie 2007. În baza acestui proces-verbal bunul a fost lăsat în custodia inculpătului, fiind indisponibilizat cât timp durează executarea silită. S-a reținut că în cauza prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina, inculpatul, în calitatea sa de administrator al SC R.P.C. SRL a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994, fiind obligat, în solidar cu SC R.P.C.

SRL la plata prejudiciului creat prin infracțiunea de evaziune fiscală, în sumă de 20.870 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit. Sentința a rămas definitivă prin decizia penală nr. 502 din 10 iunie 2005 a Tribunalului Prahova, instanțele penale obligându-l pe inculpat în solidar cu SC R.P.C. SRL F.T., la plata obligațiunilor fiscale datorate, reprezentând TVA și impozit pe profit. Ulterior, deoarece obligațiile fiscale nu au fost achitate, iar societatea a intrat în procedura de faliment, organele fiscale au instituit sechestru asupra bunului mobil din averea inculpatului. La data de 8 februarie 2009 inculpatul, deși cunoștea că bunul, autovehiculul așa cum a fost descris mai sus, este sechestrat în vederea recuperării obligațiilor fiscale conform contractului de vânzare-cumpărare l-a înstrăinat numitului F.A.A., pentru suma de 4.800 euro, din suma obținută inculpatul nu a achitat obligațiile fiscale ci și-a cumpărat un alt vehicul.

Potrivit chitanțelor depuse la dosar, inculpatul a achitat suma de 1.000 RON pentru acoperirea sumelor datorate bugetului consolidat al statului. Astfel în raport de cele ce preced, tribunalul a considerat că în drept, fapta inculpatului, care la data de 8 februarie 2009 a înstrăinat autovehiculul proprietatea sa, marca Y1, sechestrat de organele fiscale în vederea recuperării sumei de 20.870 RON reprezentând TVA și impozit pe profit datorate de inculpat în solidar cu SC R.P.C. SRL, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005.

Din fișa de cazier judiciar a inculpatului a rezultat că acesta a suferit o condamnare, tot pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 11 din Legea nr. 87/1994, pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina, definitivă la data de 10 iunie 2005 prin decizia penală nr. 502/2005 a Tribunalului Prahova, a cărei executare a fost suspendată condiționat potrivit art. 81 C. pen., pentru această pedeapsă intervenind reabilitarea de drept, potrivit art. 86 C. pen., astfel încât, în baza art. 38 alin. (2) C. pen. această pedeapsă, s-a apreciat că nu atrage starea de recidivă. În raport de criteriile arătate și făcând în cauză aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. instanța de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de lege redus cu ⅓, într-un cuantum apt spre a atinge scopul preventiv educativ al pedepsei. În temeiul textelor de lege indicate, instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii. În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. Conform art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei. Potrivit art. 82 C. pen. termenul de încercare a fost compus din cuantumul pedepsei aplicate prin hotărâre, la care s-a adăugat un interval de timp stabilit de lege de 2 ani, fiind în final de 3 ani și 10 luni.

În temeiul dispozițiilor art. 359 C. proc. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. și art. 84 C. pen. privind efectele revocării suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare, precum și în caz de neexecutare cu rea credință a obligațiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare. În baza dispozițiilor art. 14-15 C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 346 alin. (1) C. proc. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 1003 C. civ.

a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F.-D.G.F.P. Prahova Totodată a fost ridicat sechestrul asigurător luat prin încheierea de ședință din data de 2 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, asupra bunului imobil situat în orașul F.T., sat M.J., județul Prahova, bun aflat în evidențele fiscale pe numele inculpatului, până la concurența sumei de 21.710 RON, în favoarea A.N.A.F.-D.G.F.P. Prahova și s-a dispus restituirea bunului către inculpat. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Prahova. În motivarea apelului procurorul a invocat două motive de apel și anume: nereținerea stării de recidivă postcondamnatorie și greșita ridicare a sechestrului asigurător instituit în cursul judecății.

Dezvoltând motivele de apel, procurorul a susținut că inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin decizia penală nr. 502 din 10 iunie 2005 a Tribunalului Prahova la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru evaziune fiscală, pedeapsă ce a fost suspendată condiționat conform art. 81, art. 82 C. pen., pe un termen de încercare de 4 ani. Acest termen s-ar fi împlinit la 5 iulie 2009, dar între timp inculpatul a săvârșit infracțiunea reținută prin hotărârea atacată ceea ce impune reținerea dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen. și revocarea suspendării executării pedepsei. În ceea ce privește sechestrul asigurător instituit pentru recuperarea prejudiciului în sumă de 20.870 RON, prima instanță, în mod greșit a dispus ridicarea acestei măsuri, deoarece inculpatul nu a achitat în totalitate această sumă ci doar o parte, respectiv suma de 6.880 RON, rămânând o diferență de 14.830 RON.

În motivarea apelului, partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Prahova a criticat hotărârea atacată pentru omisiunea instanței de a obliga inculpatul la plata sumei cu care s-a constituit parte civilă, respectiv de 21.170 RON plus accesoriile și penalitățile până la plata efectivă a debitului. Examinând hotărârea atacată în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile invocate de apelanți, dar și din oficiu, conform art. 371 C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele: În ceea ce privește situația de fapt, Curtea a observat că aceasta a fost corect stabilită de prima instanță și nici nu este criticată de către apelanți. Mai mult decât atât inculpatul a uzat de procedura simplificată prevăzută de art. 320 1 C. proc.

pen., recunoscând fapta imputată prin rechizitoriu și nesolicitând administrarea altor probe. Verificând actele și lucrările dosarului de urmărire penală, instanța de apel a constatat într-adevăr că la data de 8 februarie 2009 inculpatul G.G. a vândut autoturismul marca Y1, asupra căruia era instituit de organele fiscale un sechestru pentru recuperarea unui prejudiciu adus bugetului de stat, tot prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală și pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina. Fapta inculpatului, s-a reținut că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la individualizarea pedepsei s-a observat, că în mod judicios tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 72 C. pen., cu consecința unei pedepse de 1 an și 10 luni închisoare. În legătură cu prima critică a procurorului, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată. Inculpatul G.G. a fost condamnat anterior prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina, definitivă la 6 iulie 2005, la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executări pe un termen de încercare de 4 ani (hotărârea rămânând definitivă prin nerecurarea deciziei penale nr. 502 din 10 iunie 2005 a Tribunalului Prahova prin care s-a soluționat apelul procurorului). Săvârșind infracțiunea dedusă judecății la data de 8 februarie 2009 și decsoperită în termenul de încercare al pedepsei anterioare, care ar fi expirat la data de 6 iulie 2009, în mod greșit prima instanță a considerat că inculpatul este reabilitat de drept, prin împlinirea termenului de încercare.

Contrar, celor reținute de instanța de fond, s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 83 C. pen., deoarece infracțiunea comisă ulterior este în termenul de încercare de 4 ani, stabilit prin hotărârea anterioară de condamnare. De asemenea inculpatul a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., datorită condamnări anterioare la pedeapsa de 2 ani închisoare prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina. Referitor la cea de-a doua critică a procurorului, de asemenea Curtea a constatat că aceasta este întemeiată întrucât, potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2005 în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută prin prezenta lege, luarea măsurii asigurătorii este obligatorie.

Cum inculpatul a comis infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. g) din legea menționată, iar aceasta nu face nici o diferență între infracțiunile comise și obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii a sechestrului, Curtea a apreciat că în mod greșit prima instanță a dispus ridicarea sechestrului instituit anterior în faza judecații. În legătură cu apelul părții civile A.N.A.F., Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a respins acțiunea civilă pentru suma de 20.870 RON. Instanța de apel a apreciat că partea civilă nu poate obține două hotărâri judecătorești (titluri executorii) în baza cărora să-și recupereze suma solicitată, cu titlu de prejudiciu provenit din aceeași cauză (infracțiune în speța de față).

În acest sens, s-a constatat că prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina inculpatul a fost obligat la plata sumei de 20.870 RON, în solidar cu SC R.P.C. SRL, reprezentând TVA și impozit pe profit, hotărâre care a fost pusă în executare de A.N.A.F. prin instituirea sechestrului asupra autoturismului marca Y1 pe care ulterior inculpatul l-a vândut și a fost trimis în judecată în cauza de față. Deci, suma de 20.870 RON reprezintă prejudiciul cauzat și stabilit printr-o sentință anterioară de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de evaziune fiscală (care constituie și primul termen al recidivei postcondamnatorii, așa cum s-a arătat) și care poate fi în continuare pusă în executare de către A.N.A.F.

Prin fapta dedusă judecății, inculpatul nu a cauzat în mod direct un prejudiciu părții civile, ci a creat o stare de pericol pentru organul fiscal care a instituit măsura sechestrului, în vederea recuperării unei pagube produse prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. În aceste condiții, Curtea a considerat că obligarea din nou a inculpatului la plata aceleiași sume la care a fost obligat și prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina nu se justifică, motiv pentru care apelul părții civile apare ca nefondat și a fost respins ca atare. Față de aceste considerente și neconstatând alte motive de nelegalitate și/sau netemeinicie, Curtea, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., a admis apelul procurorului, a desființat în parte hotărârea apelată și rejudecând, a reținut în sarcina inculpatului dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., iar în baza art. 83 C. pen. a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina, urmând ca inculpatul să execute această pedeapsă la care s-a adăugat pedeapsa aplicată prin sentința atacată, rezultând în final o pedeapsă de 3 ani și 10 luni închisoare. S-au înlăturat din hotărârea apelată dispozițiile art. 81, art. 82 și art. 71 alin. (5) C. pen., deoarece față de starea de recidivă menționată, nu se poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, art. 83 C. pen.

stabilind că este obligatorie revocarea acesteia în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni. De asemenea, s-a înlăturat din hotărârea apelată dispoziția privind ridicarea măsurii sechestrului asigurător întrucât, această măsură este obligatorie conform art. 11 din Legea nr. 241/2005. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate. În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul părții civile. Împotriva deciziei penale mai sus menționate, au declarat recurs, partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Prahova și inculpatul G.G. Partea civilă a invocat cazul de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. - Prin motivele de recurs, partea civilă a solicitat în esență, obligarea inculpatului la plata sumei cu care s-a constituit parte civilă, respectiv, suma de 21.170 RON plus accesoriile și penalitățile până la plata efectivă a debitului.

- Recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. Prin motivele de recurs, recurentul inculpat a solicitat în esență, casarea deciziei recurate și menținerea sentinței instanței de fond; Examinând recursurile declarate prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385 9 din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385 9 C. proc. pen. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., se iau în considerare din oficiu. În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 22 martie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege, referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării, vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de recurenta parte civilă, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute în art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, că recurenta parte civilă și-a motivat recursul la data de 2 aprilie 2013 (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 16 octombrie 2013), respectându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. În speța de față, instanța de control judiciar, apreciază însă, că aceste critici formulate de recurenta parte civilă nu sunt fondate întrucât, din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că, prin sentința penală nr. 144/2005 a Judecătoriei Câmpina, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 20.870 RON, în solidar cu SC R.P.C.

SRL, reprezentând TVA și impozit pe profit, hotărâre care a fost pusă în executare de A.N.A.F. prin instituirea sechestrului asupra autoturismului marca Y1 pe care ulterior inculpatul l-a vândut și cu privire la care a fost trimis în judecată în prezenta cauză, prin fapta dedusă judecății, inculpatul nu a cauzat în mod direct un prejudiciu părții civile, ci a creat o stare de pericol pentru organul fiscal care a instituit măsura sechestrului, în vederea recuperării unei pagube produse prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Așadar, suma de 20.870 RON reprezintă prejudiciul cauzat și stabilit printr-o sentință anterioară de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de evaziune fiscală și care poate fi în continuare pusă în executare de către A.N.A.F., cum în mod correct a stabilit și instanța de apel.

În recursul inculpatului, în ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat, așa cum s-a arătat și anterior, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute în art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, că recurentul inculpat și-a motivat recursul la data de 21 noiembrie 2013, (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 16 octombrie 2013), nerespectându-și, astfel, obligația ce-i revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc.

pen. Ca urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte de Casație și Justiție, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 (care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurent acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute în art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Drept urmare, constatând că nu sunt incidente și alte cazuri de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art. 385 15 pct. 1 Iit.

b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Prahova și inculpatul G.G. împotriva deciziei penale nr. 58 din 22 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 noiembrie 2013.