ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7980/2008

Asupra recursului

civil de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

P

rin sentința civilă nr. 325 din 19

februarie 2008, Tribunalul București, secția a

IV

a civilă,

a respins excepția lipsei calității procesule pasive și a respins cererea

formulată de reclamantul P.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei

și Finanțelor.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat

acordarea sumei ce constituie dobânzile aferente compensațiilor bănești

acordate prin aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, în cuantum de

1.421.451,84 Ron.

Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate

procesuală pasivă, pentru că fondurile necesare aplicării Legii nr. 9/1998

privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în

proprietatea statului bulgar se asigură din sumele prevăzute în bugetul acestui

minister, potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 507/2003.

Legea nr. 9/1998 este o lege specială,

derogatorie, care menționează în art. 11 că orice altă cerere prin care se

solicită alte despăgubiri în afara celor acordate trebuie respinsă ca urmare a

faptului că nu se pot acorda compensații la compensații.

Reclamantul a primit compensațiile solicitate,

iar cererea ce face obiectul dosarului ar reprezenta o dublă plată a

prejudiciului, ceea ce este imposibil.

A mai reținut tribunalul, că în cazul în care

reclamantul ar fi fost nemulțumit de cuantumul despăgubirilor fixate, avea

posibilitatea, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 9/1989, să formuleze

contestație la Comisia Centrală, care putea fi atacată la Secția de contencios

administrativ a tribunalului, potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998.

Prin decizia nr. 362 A din 15 mai 2008,

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Curtea de apel a constatat că prima

instanță a aplicat dispozițiile Legii nr. 9/1998, ale tratatului încheiat între

România și Bulgaria, cât și dispozițiile art. 1088- 1589 C. civ. și principiul

disponibilității în procesul civil.

Legea nr. 9/1998 are caracter special și

este derogatorie de la dispozițiile Codului civil. Legea este ulterioară

acordului dintre cele două state, scopul avut în vedere de legiuitor fiind

acela de reparare a prejudiciilor cauzate de nerespectarea termenilor

acordului, astfel că dreptul reclamantului de a solicita aceste despăgubiri se

naște de la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor legii speciale.

Acest raționament este confirmat și prin

intrarea în vigoare a Legii nr. 348/2006 pentru stabilirea unui nou termen

pentru cetățenii români care nu au beneficiat de prevederile Legii nr. 9/1998.

Curtea de apel a constatat că tribunalul a

reținut în mod corect că prin art. 7 și art. 8 din Legea nr. 9/1998 se

reglementează și posibilitatea ca cel nemulțumit de modalitatea în care

comisiile înființate în vederea aplicării legii să poată beneficia de

examinarea soluției de către un tribunal, pe calea contestației, dar și

împrejurarea ca, prin hotărâre a guvernului, să se poată eșalona acordarea

compensațiilor și să fie actualizate.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs reclamantul.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 4,

6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că atât instanța de fond, cât

și cea de apel au interpretat în mod eronat petitul acțiunii, deoarece nu a

solicitat compensații la compensații, ci contravaloarea lipsei de folosință

pentru despăgubirile acordate sub forma unor compensații și actualizarea

despăgubirilor primite.

Legea nr. 9/1998 reglementează numai

acordarea valorii actuale a acestor bunuri, nesoluționând și valoarea lipsei de

folosință și pentru că acest prejudiciu nu putea fi cerut comisiei de aplicare

a legii, petentul nu putea face contestație.

A mai arătat recurentul, că instanțele

au apreciat în mod eronat că despăgubirile stabilite și acordate globalizează

și lipsa de folosință pentru bunurile abandonate, fiind astfel îndeplinite

exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Din analiza art. 2 din Legea nr. 9/1998 și art.

7 din Normele de aplicare ale legii, se constată că nu sunt prevăzute criterii

pentru acordarea lipsei de folosință asupra bunurilor abandonate.

A mai arătat recurentul, că instanțele au încălcat

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, pentru că, deși a fost lipsit

de bunurile sale mai mult de 50 de ani, nu i se dă dreptul la valoarea de

circulație a bunurilor și la lipsa de folosință.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu sunt fondate,

pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul a solicitat dobânzile aferente compensațiilor bănești acordate prin

aplicarea Legii nr. 9/1998, în cuantum de 1.421.451,84 lei. A arătat că a

beneficiat de compensații pentru bunurile abandonate de autorul său în Bulgaria

ca o consecință a Tratatului de la Craiova din 1940, dar că, la acordarea

compensațiilor, nu au fost avute în vedere și dobânzile aferente, cu începere

de la data de 7 august 1946.

Cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 1088 alin. (1), art. 1089, art. 1589 C. civ. și art. 10 din

Legea nr. 9/1998.

Se constată, așadar, că atât temeiul

juridic indicat de reclamant cât și situația de fapt prezentată îl încadrează

pe reclamant în categoria persoanelor care pot beneficia de dispozițiile Legii

nr. 9/1998, republicată, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2)

din lege, cetățenii români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre

România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940 au dreptul la

compensații.

Așa cum în mod corect au arătat instanța de

fond și cea de apel, Legea nr. 9/1998, republicată este o lege specială și are

caracter derogatoriu de la dreptul comun.

Aceasta înseamnă că nu se pot acorda

compensații pentru bunuri abandonate pe teritoriul statului bulgar decât în

condițiile și respectând procedura reglementată de legea specială.

Reclamantul a urmat procedura prevăzută de

această lege, iar prin hotărârile nr. 3172 și 3173 din 24 noiembrie 2005, emise

de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validate

prin ordinele nr. 6442 și 6441 din 6 decembrie 2005 ale Șefului Cancelariei

Primului Ministru, s-au acordat reclamantului și Miluței Șerban compensații

bănești în cuantum de 415.835,67 lei noi și 57.981,61 lei noi pentru bunurile trecute

în proprietatea statului bulgar, ce au aparținut autorilor lor.

Faptul că prin Tratatul de la Craiova s-ar fi

stabilit anumite compensații de care autorul reclamantului nu a beneficiat nu

este de natură a acorda reclamantului alte drepturi decât cele prevăzute de

Legea nr. 9/1998, republicată, din moment ce condiția acordării de despăgubiri

în baza acestei legi este tocmai aceea de a nu fi primit anterior despăgubiri

sau de a ti primit doar parțial aceste despăgubiri.

Or, drepturile de care poate beneficia o

persoană aflată în situația vizată de lege sunt strict reglementate în art. 2

alin. (1) din lege, printre aceste drepturi neregăsindu-se nici dobânzile, nici

valoarea lipsei de folosință.

Așadar, reclamantul nu poate beneficia

decât de compensațiile prevăzute de legea specială, iar în situația în care ar

fi fost nemulțumit de cuantumul și natura despăgubirilor acordate de comisia

specială, se putea adresa instanței de judecată în condițiile art. 7 alin. (4)

din Legea nr. 9/1998.

Nefondată este și critica recurentului

referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Potrivit acestui text de lege, nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Pentru a putea beneficia de garanțiile oferite

de acest text, este, însă, necesar ca persoana ce-1 invocă să dețină un bun în

sensul Convenției.

In cauză, reclamantul nu este titularul

unui drept de proprietate asupra bunului imobil, ci a declanșat un demers

judiciar prin care tindea să obțină despăgubiri.

Reclamantul nu are nici o speranță

legitimă de a obține un bun, pentru că dreptul la compensații este strict

reglementat de art. 2 alin. (1) din lege, iar drepturile pretinse prin acțiune

nu sunt menționate de legea specială.

Jurisprudența CEDO este constantă în sensul că

ea nu impune statelor semnatare ale Convenției obligația generală de restituire

a bunurilor preluate înainte de ratificarea acestui instrument internațional.

Principiile stabilite în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție lasă marjă de apreciere în ceea ce privește natura și întinderea

măsurilor reparatorii acordate, dar o lege de reparație adoptată după

ratificarea Convenției, naște în patrimoniul celui vizat un drept de

proprietate, protejat de garanțiile textului în discuție.

Or, reclamantul nu se poate prevala de

un bun în sensul Convenției, atâta timp cât legea specială de reparație nu i-1

acordă.

Fată de cele arătate, recursul declarat

de reclamant se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul P.D.

împotriva deciziei nr. 362A din 15 mai 2008 a Curții de Apel București, secția

a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 decembrie 2008.