ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2055/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional sub nr. 488/1020, reclamanta SC A.C.N. SRL a solicitat obligarea pârâtei A.S. la plata sumei de 136.400 RON cheltuieli de judecată, respectiv suma de 110.000 RON plus TVA aferent de 26.400 RON cheltuieli efectuate în Dosarul de arbitraj nr. 67/2009, cu cheltuielile de judecată aferente. S-a învederat, în motivarea cererii că în dosarul de arbitraj menționat tribunalul arbitral a pronunțat o sentință favorabilă, reclamanta rezervându-și dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Ulterior pronunțării sentinței favorabile, reclamanta a achitat onorariul avocațial datorat avocatului ce a reprezentat interesele societății în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, A.D.S. a invocat necompetența tribunalului arbitral, apreciind că litigiul nu se circumscrie clauzei compromisorii convenite de părți; inadmisibilitatea acțiunii pentru același raționament; pe fondul cauzei s-a solicitat diminuarea onorariului practicat la o sumă rezonabilă, proporțională activității prestate. Prin Sentința arbitrală nr. 60 din 15 martie 2011, tribunalul arbitral a respins excepția de necompetență și inadmisibilitate; a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plată către reclamantă a sumei de 100.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, cu cheltuieli aferente prezentului litigiu în cuantum de 17.249,02 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanța arbitrală a reținut că litigiul își are temeiul în raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă, reglementat de contractul de concesiune nr. x/2002, în care părțile au stipulat clauza arbitrală, faptul că litigiul privind fondul dreptului izvorând din derularea defectuoasă a contractului a fost soluționat prin Sentința arbitrală pronunțată în Dosarul nr. 67/2007, fără ca instanța să se fi pronunțat și asupra cheltuielilor arbitrale. S-a reținut, în considerarea caracterului accesoriu, competența tribunalului arbitral. Pe fondul cauzei, tribunalul arbitral a apreciat, în considerarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și a Regulilor de Procedură Arbitrală aplicabile că pârâta a căzut în pretenții, astfel că datorează cheltuieli de judecată, în limita pretențiilor admise și a implicării relative a apărătorului, care nu a reprezentat pârâta la toate termenele de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare A.D.S. invocând incidența dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. În motivarea acțiunii s-a susținut raportat la art. 274 C. proc. civ. faptul că, în mod greșit tribunalul arbitral a reținut propria competență, în soluționarea unei cereri ce nu avea ca temei o clauză arbitrală. Cea de a doua critică a purtat asupra nelegalității hotărârii pronunțate față de cele cuprinse în sentința arbitrală pronunțată în fondul cauzei, sentința prin care instanța s-a pronunțat inclusiv asupra cheltuielilor de judecată, obligând A.D.S.

la plata sumei de 93.325 RON reprezentând 66.697 RON taxe arbitrale, 24.500 RON onorariu de expert și 2.128 RON alte cheltuieli de judecată, față de acestea acordarea pe cale separată a onorariului de avocat contravenind dispozițiilor legale, cu riscul creării unui precedent judiciar greșit, constând în recunoașterea eficienței juridice a unor contracte de asistență judiciară încheiate ulterior încheierii procesului, acordarea unor cheltuieli de judecată neefectuate în cursul procesului. Prin întâmpinarea formulată la 23 iunie 2011, intimata SC A.C.N. SRL a solicitat respingerea acțiunii în anulare ca nefondată. Prin Sentința comercială nr. 107 din 30 iunie 2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea; a anulat Sentința arbitrală nr. 60 din 15 martie 2011 și rejudecând cauza a respins acțiunea ca inadmisibilă.

A avut în vedere instanța dispozițiile art. 364 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 366 alin. (1) C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 623 din 10 februarie 2012, Înalta Curte de Casație a admis recursul declarat, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că judecarea cererii având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată izvorând dintr-un litigiu ce a făcut obiectul unei proceduri arbitrale, în considerarea principiului accesorium sequitur principalem este de competența aceluiași tribunal arbitral. Casarea s-a dispus în considerarea faptului că, în soluționarea acțiunii în anulare Curtea s-a raportat la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. b) C. proc.

civ., urmând a fi supus analizei și cel de al doilea motiv întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 84 din 3 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea în anulare împotriva Sentinței arbitrale nr. 60 din 15 martie 2011 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în Dosarul nr. 488/2010 în contradictoriu cu SC A.C.N. SRL. Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut în principal că nu sunt întrunite dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. deoarece onorariul de succes astfel convenit nu contravine dispozițiilor Legii nr. 51/1995, fiind negociat de client și avocat și opozabil părții care cade în pretenții, astfel că se circumscrie cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului, cheltuieli ce intră sub incidența dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. Împotriva Sentinței nr. 84 din 3 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs Agenția Domeniilor Statului arătând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv art. 100 din Regulile de procedură arbitrală și art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recurenta mai arată că instanța care a pronunțat decizia recurată a apreciat eronat atunci când a decis că onorariul de succes încalcă dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. având în vedere aspectele particulare ale cauzei. De altfel, chiar tribunalul arbitral a apreciat că este necesară diminuarea cuantumului acestuia, însă reducerea dispusă prin Sentința arbitrală nr. 60/2011 a fost însă una total nesemnificativă și în totală contradicție cu afirmațiile aceluiași tribunal care a reținut aportul minor adus de avocat ales de reclamantă, la succesul de altfel parțial, al acțiunii, ce a constituit obiectul Dosarului nr. 67/2009.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei Înalta Curte reține următoarele: Prin acțiunea în anulare petenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în sensul că a fost obligată la plata unor cheltuieli viitoare în baza unui eventual contract de asistență juridică sau a unor plăți făcute în temeiul acestuia. Este adevărat că prin contractul de asistență juridică din 20 mai 2009 părțile au stabilit că onorariul este în cuantum de 5% din suma admisă de Tribunal, însă această clauză nu încalcă prevederile legale ale art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În cauză onorariul de avocat pentru serviciile prestate în Dosarul nr. 67/2009 își are temeiul în același raport juridic contractual și anume contractul de concesiune din 10 aprilie 2002, soluționare care în Dosarul nr. 67/2009 a privit o parte din cheltuielile arbitrare.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată sunt neîntemeiate, instanța reținând corect că onorariul stabilit în contractul de asistență juridică din 20 mai 2009 se circumscrie în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului, cheltuieli care intră sub incidența dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Așa cum rezultă din dispozițiile legale menționate fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală care cade în pretenții. În cauza de față pârâta (recurenta) a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, culpa procesuală a acesteia reieșind din faptul că prin Sentința arbitrală nr. 12 din 22 ianuarie 2010 a fost admisă în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamantă împotriva sa.

Într-adevăr art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevede că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, însă în prezenta speță cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat au fost acordate în mod corect în condițiile în care pe de o parte, s-a constatat culpa procesuală a pârâtei în litigiul în cauză, iar pe de altă parte față de obiectul cererii cuantumul lor este real și rezonabil. În ceea ce privește critica recurentei referitoare la aplicarea greșită a art. 100 din regulile de procedură arbitrală, Înalta Curte de Casație și Justiție o va înlătura deoarece recurenta nu arată din ce perspectivă hotărârea a fost dată cu încălcarea acestor norme juridice.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului împotriva Sentinței civile nr. 84 din 3 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2013. Procesat de GGC - AS