ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1754/2016

Decizia nr. 1754/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC A. SA, societate în insolvență, conform Încheierii nr. 59 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, reprezentată prin administrator judiciar B. a chemat în judecată pârâta SC C. SA pentru ca prin hotărârea judecătorească să se dispună obligarea acesteia la plata pretențiilor bănești reprezentate de 1.962.500 euro, echivalent în lei la data plății, contravaloarea estimată a prejudiciului suferit ca urmare a abuzului de drept săvârșit de către acționarul majoritar al pârâtei împotriva intereselor reclamantei precum și a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

La data de 23 octombrie 2013 reprezentând și ultimul termen de judecată, odată cu închiderea dezbaterilor, reclamanta reprezentată de administratorul judiciar B. prin concluziile scrise depuse la dosar și-a precizat valoarea pretențiilor solicitate, în sensul diminuării acestora la suma de 6.165.670 lei și 532.672,85 euro, echivalent în lei la data plății, prejudiciu stabilit conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Prin sentința civilă nr. 2987 din 6 noiembrie 2013 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantă prin administrator judiciar SC D. SPRL, astfel cum a fost modificată, a admis, în parte, cererea societății pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând reclamanta la plata sumei de 11.436.63 lei cheltuieli de judecată (din care 10.000 lei onorariul apărătorului ales, diminuat de la 148.900,13 lei și 1.436,63 lei cheltuieli de deplasare) în favoarea pârâtei.

În pronunțarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, că,

exercitând dreptul de a ataca în justiție hotărâri pe care le-a apreciat drept păgubitoare pentru interesul patrimonial al societății și al acționarilor acesteia, SC C. SA nu a deturnat de la finalitatea sa exercițiul acestui drept, astfel încât nu se poate reține existența unui delict civil, săvârșit în condițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 în contra intereselor comune ale acționarilor.

Lipsind o faptă contrară legii, care să fi fost săvârșită cu vinovăție, dar și rezultatul păgubitor pentru reclamantă, s-a apreciat că acțiunea în despăgubiri a reclamantei a fost apreciată nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A. SA prin administrator special F.

La data de 27 februarie 2014 apelanta-pârâtă SC C. SA a depus la dosar întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al debitoarei pentru promovarea căii de atac și cerere de aderare la apelul formulat de apelanta reclamantă împotriva aceleiași sentințe, prin care a solicitat instanței modificarea în parte a sentinței atacată sub aspectul obligării apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul în prima instanță, în cuantum total de 153.486,76 lei, din care 148.900,13 lei reprezentând onorariu avocațial, 3.150 lei onorariu expert parte, 1.436,63 lei reprezentând cheltuieli de deplasare, conform documentelor justificative depuse în fața primei instanțe, la ultimul termen de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 248 din 15 mai 2014 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesual active.

A respins apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SA prin administrator special SC E. SA - prin administrator judiciar SC D. SPRL, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesual activă.

În baza art. 293 C. proc. civ. a constatat aderarea la apel formulată de apelanta-pârâtă SC C. SA ca rămasă fără efect.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că, urmare a pronunțării încheierii nr. 59 din 24 ianuarie 2011 de către Tribunalul Constanța, secția II-a civilă, prin care s-a dispus intrarea reclamantei în insolvență și numirea administratorului judiciar B., activitatea debitorului SC A. SA a fost coordonată de către administratorul judiciar astfel numit.

Instanța a avut în vedere că, d

upă deschiderea procedurii de insolventă și ridicarea dreptului de administrare, încetează dreptul societății debitoare de a-și conduce activitatea, de a-și administra bunurile și de a dispune de ele, administrarea societății trecând de la administratorii statutari la administratorul judiciar, așa încât reprezentarea societății revine administratorului judiciar, fiind astfel persoana care are dreptul să semneze actele emise de către societatea debitoare.

Astfel, s-a reținut, de la data deschiderii procedurii dreptul de administrare se ridică debitorului de regulă, ceea ce înseamnă ca reprezentarea debitorului trece asupra practicianului în insolvență desemnat de judecătorul sindic, iar conform art. 3 pct. 30 din Legea nr. 85/2006, mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special, mandatul administratorului

special limitându-se la reprezentarea intereselor acționarilor/asociaților de la data ridicării dreptului de administrare, încetarea mandatului impunând obligația predării gestiunii, conform art. 18 din Legea nr. 85/2006.

Urmare a respingerii apelului formulat de SC A. SA prin administrator special F. pentru lipsă calitate procesual pasivă, respingere care nu a implicat cercetarea fondului, în temeiul dispozițiilor art. 293 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865 aderarea la apel formulată de intimata SC C. SA a fost considerată ca rămasă fără efecte.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în cadrul termenului legal reclamanta SC A. SA, societate în insolvență, reprezentată de administrator special F., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurată și trimiterea cauzei pentru soluționarea, pe fond a apelului.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel deși a pus în discuția părților excepția lipsei calității de reprezentant, s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesual active, care nu a fost niciodată pusă în discuția părților.

Prin Decizia nr. 161 din 22 ianuarie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității cererii de recurs invocată de către intimata-pârâtă SC C. SA și admițând recursul a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele:

Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, având în vedere că argumentele prezentate în susținerea acesteia, implică analizarea motivelor de recurs formulate de către administratorul special al societății reclamante.

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că recursul este fondat, față de faptul că, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta SC A. SA, societate în insolvență potrivit Încheierii nr. 59 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța, reprezentată de administrator judiciar B.

S-a constatat că, în contextul procesual sus arătat, instanța de apel a invocat excepția privind lipsa calității de reprezentant a administratorului special de a promova și susține calea de atac a apelului, însă analiza considerentelor și soluția pronunțată de instanță au vizat o altă excepție, și anume cea a lipsei calității procesual active.

În consecință, Înalta Curte a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității, instanța de apel urmând a analiza calitatea administratorului special de a reprezenta societatea reclamantă-titular al dreptului, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost promovată de reprezentantul legal al societății a cărei capacitate procesuală de exercițiu este restrânsă, cu luarea în considerare a efectului dilatoriu al sancțiunii, în situația în care nu se justifică calitatea de reprezentant.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 378 din 25 iunie 2015, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

A fost respinse ca nefondate apelul principal și aderarea la apel declarat de apelanta-reclamantă SC A. SA prin administrator special F., împotriva sentinței civile nr. 2987 din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. x/118/2012, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SA Brașov și intimata-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar SC D. SPRL.

În esență, s-a reținut că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu nu este îndeplinit deoarece din punct de vedere juridic retragerea intimatei-pârâte din asocierea apelantei-reclamante nu poate crea nici un prejudiciu real și concret acesteia, în condițiile în care intimata-pârâtă este un acționar minoritar cu 8,88 % din capitalul social al apelantei-reclamante, astfel încât procentul de aproximativ 90% al celorlalți asociați duce la adoptarea de hotărâri valide privind bunul mers al societății, acest procent majoritar asigurând asociaților cvorumul necesar atât pentru convocarea ședințelor adunărilor generale cât și pentru adoptarea unor hotărâri care să exprime voința reală a societății.

S-a considerat că cerințele legale vizând existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate nu sunt îndeplinite nici din perspectiva contractului de împrumut din 23 iulie 2008 întrucât garantarea acestui împrumut s-a realizat efectiv cu indicarea la pct. 9 din contract a unui număr de trei ipoteci de prim rang asupra a trei terenuri, a dreptului de garanție reală mobiliară asupra conturilor curente al împrumutatului deschise la împrumutător asupra tuturor sumelor, bilet la ordin „în alb”, cesiune de creanțe de prim rang în favoarea băncii a tuturor creanțelor prezente și viitoare ale împrumutatului împotriva chiriașilor prezenți și viitori din contractele de închiriere, vânzare-cumpărare, antecontracte, scrisori de garanție personale emise de garanții SC G. SRL și SC H. SA în favoarea băncii, existența acestui contract presupunând respectarea întocmai a principiului „pacta sunt servanda” și nu modificarea lui unilaterală; pentru modificarea unilaterală din partea Băncii, împrumutatul are la dispoziție calea despăgubirii în temeiul răspunderii contractuale.

Așadar, s-a apreciat, cauza determinantă a modificării clauzelor contractuale privind tragerea sumelor de bani din împrumutul acordat apelantei reclamante nu este atitudinea acționarului minoritar privind demersurile judiciare împotriva unor hotărâri Adunării Generale a Acționarilor, ci criza financiară care a dus în mod direct la instabilitatea imobiliară, instabilitate care a afectat estimările Băncii de rambursare a creditului, situație ce se regăsește și în cazul antecontractelor de vânzare-cumpărare care sunt contemporane situației de criză financiară și datate 15 decembrie 2008, 5 și 28 noiembrie 2008.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SA solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei pronunțate de către instanța de apel și a sentinței pronunțate de către instanța de fond, iar urmare rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată, respectiv obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 6,165.670 lei și a sumei de 532,672,85 euro echivalent lei la data plații - sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit de către recurentă ca urmare a abuzului de drept săvârșit de către acționarul minoritar SC C. SA împotriva intereselor SC A. SA, prejudiciu stabilit conform raportului de expertiză contabilă întocmit în prezenta cauză și exonerarea recurentei de la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând, în esență, faptul că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au respins în mod neîntemeiat acțiunea și au considerat că intimata-pârâtă nu poate fi considerată răspunzătoare de prejudiciul suferit de către SC A. SA, cu toate că între SC A. SA și SC I. SA a fost încheiat acordul de împrumut din 23 iulie 2008, valoarea totală a acordului fiind de 2.800.000 euro și contractul de împrumut din 23 iulie 2008, valoarea totală a acestuia fiind de 720.000 lei, aprobat și de către SC C. SA.

În susținerea acestei critici recurenta-reclamantă aduce următoarea argumentație:

La data de 12 iunie 2009 a fost încheiat actul adițional și la data de 28 decembrie 2009 actul adițional la contractul de împrumut din 23 iulie 2008.

La data de 23 iulie 2009 fost încheiat actul adițional la contractul de împrumut din 23 iulie 2008.

SC I. SA a comunicat recurentei prin adresa din 16 octombrie 2008, faptul ca urmare declanșării litigiilor din 2008, în care recurenta are calitatea de pârâtă și SC C. SA calitatea de reclamantă, având ca obiect „anulare” și „suspendare executare” Hotărâri ale Adunării Generale a Executivului Acționarilor nr. 4 și nr. 5 din 4 iulie 2008, banca a decis sistarea derulării acordurilor de împrumut din 23 iulie 2008.

Cu toate că în adresa din 16 octombrie 2008, depusă în fața instanței de fond, (fila 121, dosar fond, vol. II), înscris în care banca finanțatoare a menționat foarte clar motivul sistării finanțării, respectiv declanșarea litigiilor din 2008, instanțele au reținut următoarele:

Consideră recurenta că, în mod eronat, ambele instanțe au reținut că

nu există o legătură de cauzalitate între formularea acțiunilor judiciare de către SC C. SA și sistarea finanțării investiției derulate de societatea recurentă în condițiile în care

decizia bănicii de sistare

a plăților s-a întemeiat pe dispozițiile art. 12 pct. 1 lit. d) din contract coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 lit. e) și art. 13 din acordul de împrumut din 23 iulie 2008 și art. 11 din acordul de împrumut din 23 iulie 2008, astfel că decizia băncii a fost întemeiată pe dispozițiile contractuale, dispoziții care aveau în vedere atât litigiile prezente, cât și cele viitoare. Cu toate acestea, se arată, pe de o parte, instanța de fond motivează soluția pe faptul că la momentul încheierii acordurilor de împrumut nu existau litigii, neavând nicio relevanță în opinia acesteia declanșarea ulterioară a litigiilor, deși textul contractual menționa foarte clar atât litigiile prezente, cât și cele viitoare, iar instanța de apel dă o altă interpretare acestei acțiuni a băncii, considerând-o o măsură abuzivă, fără a aduce însă vreun argument în ceea ce privește înlăturarea celor invocate de recurentă.

Apreciază recurenta că instanța de apel are în vedere considerente contradictorii, în sensul că pe de o parte, aceasta a avut în vedere decizia băncii de sistare a finanțării datorită declanșării litigiilor - chiar considerând abuzivă această măsură - însă în următorul paragraf, aceasta a reținut faptul că „cauza determinantă a modificării clauzelor contractuale privind tragerea sumelor de bani din împrumutul acordat apelantei-reclamante nu este atitudinea acționarului minoritar privind demersurile judiciare împotriva unor hotărâri Adunării Generale a Acționarilor, ci criza financiară (…), împrejurare față de care consideră că nu se poate reține faptul că nu există o legătură de cauzalitate între formularea acțiunilor judiciare formulate de către SC C. SA și sistarea finanțării investiției, cum în mod eronat și nefondat a reținut atât instanța de fond, cât și instanța

de apel.

În ceea ce privește prejudiciul suferit recurenta

precizează că acesta a fost identificat și cuantificat și prin raportul de expertiză contabilă întocmit în fața instanței de fond și care se compune din

:

Consideră recurenta că instanța de apel a avut în vedere doar prejudiciul cauzat urmare a neperfectării antecontractelor de vânzare-cumpărare, iar argumentele reținute de către aceasta în ceea ce privește lipsa creării unui prejudiciu în patrimoniul recurentei, datorită faptului că nu s-a încasat avansul, sunt total lipsite de temei în condițiile în care prin raportul de expertiză s-a stabilit în mod cert care ar fi fost profitul pe care recurenta ar fi urmat să-l realizeze în cazul încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare, încasarea sau neîncasarea unui avans neavând nicio importanță în ceea ce privește determinarea profitului ce urma a fi realizat.

În ceea ce privește abuzul de drept săvârșit de către intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă arată faptul că instanța de apel nu a făcut referire la acest aspect în considerentele deciziei, iar instanța de fond a reținut că nu poate fi reținut în sarcina intimatei-pârâte abuzul de drept, în condițiile în care intimata-pârâtă și-a exercitat drepturile cu rea-credință, prin deturnarea acestora de la scopul economic și social în vederea cărora a fost recunoscut și, respectiv, prin încălcarea drepturilor recurentei, astfel încât aceasta nu mai poate beneficia de protecție juridică.

În acest sens recurenta-reclamantă face trimitere la jurisprudența în materia abuzului de drept.

Intimata-pârâtă SC C. SA Brașov a formulat concluzii scrise prin care a invocat în principal excepțiile lipsei calității de reprezentant a administratorului special al recurentei pe cea a netimbrării recursului și pe cea a nulității recursului, soluționate la termenul de astăzi, aspect consemnat în practicaua acestei decizii.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Demersul judiciar inițiat de recurenta-reclamantă a fost întemeiat pe dispozițiile art. 1357 C. civ. și a vizat exercitarea pretins abuzivă de către intimata-pârâtă a dreptului de a ataca în justiție Hotărârile Adunării Generale a Executivului Acționarilor din 4 iulie 2008 în contextul manifestării de voință a intimatei de a se retrage din societate pentru ca ulterior să-și revoce declarația de retragere.

Așadar, instanțele au avut a se pronunța dacă intimata-pârâtă, în exercitarea dreptului său de retragere din societate a procedat în mod abuziv, de natură a provoca recurentei-reclamante un prejudiciu real, din perspectiva condițiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită proprie.

Condițiile atragerii răspunderii civile reglementate de art. 1357 C. civ. au fost examinate din două perspective distincte invocate de recurenta-reclamantă, ca forme de manifestare a abuzului de drept: prima vizând retragerea intimatei-pârâte din societate, respectiv revocarea declarației de retragere iar cea de-a doua raportându-se la contractul de împrumut din 23 iulie 2008.

În prima secțiune de analiză se reține că existența prejudiciului și raportul de cauzalitate au fost corect examinate, cu interpretarea și aplicarea judicioasă a art. 136

1

și a art. 134 din Legea nr. 31/1999 privind societățile comerciale.

Astfel, declarația de retragere a intimatei a fost motivată de adoptarea Hotărârii Adunării Generale a Executivului Acționarilor SC A. SA nr. 1/2008 prin care acționarii ce determinau aproximativ 90% din capitalul social au votat în sensul schimbării obiectului de activitate al societății, în timp ce intimata-pârâtă ce deținea 8,88% din capitalul social a votat împotrivă.

În aceste condiții instanța de apel a reținut în mod corect că retragerea pârâtei, respectând cerințele prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, nu a fost de natură a crea un prejudiciu real și concret recurentei.

Declarația intimatei, de revocare a intenției de retragere din societate, a fost determinată de nerespectarea de către recurentă a condițiilor de retragere din perspectiva prețului stabilit pentru pachetul de acțiuni, demersul intimatei înscriindu-se astfel în contextul firesc al protecției drepturilor și intereselor sale legitime, de conservare a propriului patrimoniu, acest fapt neputând fi considerat ilicit, de natură a crea vreun prejudiciu recurentei.

Se reține așadar că, sub aspectul analizat, hotărârea recurată este legală față de faptul că exercitarea drepturilor prin care acționarul SC C. SA s-a manifestat în sensul retragerii din societate și ulterior a făcut o declarație de revocare a retragerii s-a realizat din rațiuni de oportunitate, justificate de calitatea intimatei-pârâte de societate de investiții, în spiritul art. 136

1

din Legea nr. 31/1990 potrivit căruia acționarii trebuie să își exercite drepturile cu bună credință, cu respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari, ceea ce ar impune examinarea unei eventuale răspunderi a intimatei exclusiv în contextul oferit de reglementările dreptului societar.

În cea de-a doua secțiune de analiză, instanța de apel a examinat în mod pertinent efectele contractului de împrumut din 23 iulie 2008 din perspectiva îndeplinirii condițiilor necesare și suficiente pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

Aceasta întrucât prin considerente necontradictorii instanța de apel a statuat în mod corect în raport de probatoriul administrat, cu privire la decizia intimatei de sistare a finanțării asupra crizei financiare ca și cauză determinantă a modificării clauzelor contractuale privind tragerea sumelor de bani din împrumutul acordat recurentei, demersul astfel inițiat de intimată înscriindu-se în același context legal, configurat de art. 136

1

din Legea nr. 31/1990.

Aserțiunea potrivit căreia instanța de apel a avut în vedere doar prejudiciul cauzat urmare nerespectării antecontractelor de vânzare-cumpărare nu poate fi primită întrucât astfel cum rezultă dintr-o simplă lecturare a deciziei, acest aspect a fost analizat în contextul juridic global determinat de cauza sistării finanțării anterioară încheierii antecontractelor și în considerarea nedovedirii de către recurentă a beneficiului nerealizat, respectiv avansurile stipulate în antecontracte la momentul semnării acestora.

Așadar, condiția existenței prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu a fost corect analizată de instanță și din această perspectivă, considerentele aduse în susținere fiind pertinente și necontradictorii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin lichidator judiciar SC D. SPRL filiala București împotriva Deciziei civile nr. 378 din 25 iunie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 octombrie 2016.