ÎCCJ, Decizia nr. 126/2020

Acțiunea disciplinară Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2016, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Legea nr. 303/2004") pârâtului A., judecător în cadrul Judecătoriei Constanța, cu privire la săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) și art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004.

Hotărârea pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii Prin Hotărârea nr. 6J din 28 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară a admis în parte acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului A. - judecător în cadrul Judecătoriei Constanța, sancțiunea disciplinară constând în suspendarea din funcție pe o perioadă de 3 luni, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din aceeași lege. Totodată, instanța disciplinară a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, instanța disciplinară a reținut, în esență, că faptele pârâtului judecător, astfel cum au fost redate în acțiunea disciplinară cu referire la atitudinea adoptată pe parcursul desfășurării ședinței de judecată din 8 iulie 2016 și cum rezultă din ansamblul probelor administrate, întrunesc elementele constitutive impuse de textul legal menționat pentru atragerea răspunderii disciplinare. Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, instanța de disciplină a reținut, în esență, că, raportat la particularitățile speței, nu se poate stabili existența unei nesocotiri, sub forma gravei neglijențe, a normelor de drept procesual, în condițiile în care titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul de interpretare și aplicare a unor norme de drept de către magistrat și, implicit, raționamentul logico-juridic al acestuia, aspecte care nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare, putând fi cenzurate doar în cadrul căilor de atac expres prevăzute de lege. La individualizarea sancțiunii, s-au avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, consecințele faptelor săvârșite de magistrat. Sub aspectul gravității deosebite a faptei, s-a reținut ca fiind relevantă împrejurarea că atitudinea manifestată de pârât în ședința de judecată a ajuns la cunoștința publicului, fiind intens mediatizată în presa locală și națională și atrăgând un cert prejudiciu de imagine, credibilitate și reputație.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii menționate la pct. 2, a declarat recurs pârâtul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Chiar dacă nu în mod explicit, recurentul a criticat soluția dată acțiunii disciplinare exclusiv cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, învederând, în esență, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. Cu referire punctuală la situația factuală reținută din această perspectivă în hotărâre, respectiv, la particularitățile concrete ale cauzei penale examinate și la modul în care a condus dezbaterile în acea cauză în ședința de judecată din 8 iulie 2014, autorul recursului a susținut legalitatea măsurilor pe care le-a dispus în dosar și a arătat, în esență, că, atât prin întreaga sa atitudine, cât și prin măsurile dispuse, nu a făcut altceva decât să respecte dispozițiile procedurale incidente. Consideră recurentul că instanța de disciplină s-a subrogat în atribuțiile judecătorului de caz și a redat sau a interpretat în mod incorect comportamentul său, fără a indica probele în dovedirea faptei sau a vinovăției și dispozițiile legale încălcate și fără a avea în vedere și atitudinea procesuală a celorlalți participanți la actul de justiție. Magistratul a menționat că, în speța penală de referință, a existat, într-adevăr, o stare de tensiune a părților, care, însă, nu-i poate fi imputată, cum nu i se poate reproșa nici lipsa de sensibilitate, deoarece judecătorul cauzei trebuie să soluționeze cauza imparțial și detașat de aspectele emoționale ale pricinii. Tot astfel, s-a arătat că a existat și o provocare a sa la manifestările reproșate, generată de înverșunarea avocaților părților împotriva sa. Cât privește dialogul pe care l-a avut cu părțile și cu avocații, apreciază că acesta s-a impus pentru respectarea principiului contradictorialității și s-a realizat în limitele procedurale și regulamentare. Recurentul apreciază că, în mod greșit, s-a stabilit existența urmărilor prejudiciabile ale faptei imputate, în condițiile în care, pe de o parte, nu s-a dovedit, în opinia sa, existența unei atitudini defăimătoare în ședință și nici în afara acesteia (discuțiile fiind purtate în mod public, în sală), iar, pe de altă parte, minorii nu au fost prezenți la dezbateri. S-a mai susținut prin recurs că instanța nu a analizat și nu a acordat semnificația cuvenită nici procesului-verbal întocmit de inspectorii judiciari la data de 22 iulie 2016, cu ocazia verificărilor directe efectuate la sediul Judecătoriei Constanța, invocat în apărare, în care s-a consemnat faptul că "președintele completului de judecată a condus ședința de judecată într-o manieră echilibrată, calmă și echidistantă" și că "în cauzele apelate anterior dosarului nr. x/2014, dezbaterile s-au desfășurat fără a se remarca incidente". În concluzie, recurentul a solicitat "interpretarea cu bună credință" a dispozițiilor legale în baza cărora a fost sancționat, admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa.

Hotărârea pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Decizia nr. 333 din 11 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 6J din 28 martie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016. În motivarea hotărârii, instanța de recurs a reținut considerentele arătate în continuare. Primul motiv de recurs, invocat generic, vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția instanței de disciplină, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Aspectele expuse de recurent nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii. Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările recurentului, s-a reținut că hotărârea atacată respectă atât prevederile art. 425 din C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la: descrierea faptelor, încadrarea juridică a acestora, temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtului judecător, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia. Susținerea recurentului, în sensul că nu au fost indicate dispozițiile legale încălcate, este lipsită de fundament, întrucât, în cuprinsul hotărârii atacate, s-a reținut în mod explicit că atitudinea și comportamentul magistratului contravin dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 90 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, art. 5 alin. (2) lit. d) și e) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, art. 14 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și nu corespund nici Avizului nr. x din 19 noiembrie 2002 emis de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni și nici Declarației privind etica judiciară de la Londra din 2010. Chiar și eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și argumentele pentru care acestea au fost înlăturate ca neconcludente, expunerea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente. De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât, nu este incident nici cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea. Și în ceea ce privește criticile expuse, chiar dacă nu în mod explicit, prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, din interpretarea literală, sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, art. 4 din Legea nr. 303/2004 și art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, s-a reținut că modelarea statutului disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligației de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, responsabilitatea în menținerea imaginii justiției și a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională. În speță, i se impută recurentului atitudinea inadecvată caracterului solemn al ședinței de judecată și comportamentul nepotrivit pe care le-a manifestat în ședință publică, la două termene, în timp ce judeca o cauză penală. Cu just temei, pe baza materialul probator administrat, instanța de disciplină a dedus existența laturii obiective a abaterii în discuție, fiind demonstrat fără dubiu că, în timpul soluționării dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Constanța, recurentul judecător a avut un comportament inadecvat față de persoanele vătămate și față de avocații acestora, făcând aprecieri nepotrivite și înțelegând să își impună punctul de vedere prin inițierea unui dialog fără relevanță juridică, perceput ca un veritabil interogatoriu, cu fiecare dintre părțile civile prezente (părinți ai minorilor), insistând cu privire la aducerea minorilor în fața instanței, fără să manifeste grijă și considerație față de sentimentele acestora, fapt ce a fost de natură a induce dubiul cu privire la preocuparea magistratului de a asigura respectarea intereselor minorilor sub aspectul unei audieri care să nu-i afecteze emoțional. Din această perspectivă și având în vedere că, relativ la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a două raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, acțiunea disciplinară a fost respinsă, se vor înlătura, ca lipsite de relevanță, mențiunile recurentului privind preocuparea pentru respectarea dispozițiilor procedurale, aspect ce nu a fost analizat sau contestat, fapta ce a condus la sancționarea sa constând în nerespectarea obligațiilor de a manifesta calm, răbdare, politețe și imparțialitate față de justițiabili, martori, avocați și alte persoane, în timpul exercitării atribuțiilor profesionale, precum și de a se abține de la orice comportament, act sau manifestare, de natură să altereze încrederea în imparțialitatea sa. Dat fiind că toate criticile formulate vizează exclusiv abaterea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, semnificativ pentru soluționarea recursului pendinte nu este dacă măsurile dispuse de judecător au fost sau nu legale, ci dacă atitudinea și comportamentul domnului judecător au corespuns standardelor profesionale. Nu se poate reține, în sensul propus de autorul recursului, că judecătorul ar fi fost provocat de către avocații părților și că discuția respectivă s-ar fi impus în context procedural, pentru asigurarea solemnității ședinței de judecată, deoarece, așa cum s-a expus, nu se reproșează magistratului demersul procedural în sine, care, în situația în care ar fi fost exercitat într-o manieră indiscutabilă de calm, răbdare, politețe, rezervă și imparțialitate, nu putea constitui element material al unei abateri disciplinare. Nu are semnificația acordată de autorul recursului nici procesul-verbal întocmit de inspectorii judiciari la data de 22 iulie 2016, cu ocazia verificărilor directe efectuate la sediul Judecătoriei Constanța, în care s-a consemnat într-un anume context că "președintele completului de judecată a condus ședința de judecată într-o manieră echilibrată, calmă și echidistantă" și că "în cauzele apelate anterior dosarului nr. x/2014, dezbaterile s-au desfășurat fără a se remarca incidente, pentru că aceste aspecte excedează obiectul cenzurii în speță, acțiunea disciplinară vizând atitudinea și comportamentul judecătorului manifestate în timpul dezbaterilor de la termenul din 8 iulie 2016. Ca atare, se impune a se considera că fapta în discuție, sub aspectul laturii obiective, întrunește cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat. Nici în privința existenței laturii subiective, concluzia instanței disciplinare nu este criticabilă, secția pentru judecători deducând în mod corect, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, existența intenției indirecte, întrucât atitudinea psihică a judecătorului a fost aceea de a fi prevăzut și acceptat rezultatele faptelor sale, chiar dacă nu le-a urmărit. Ca atare, și în ceea ce privește latura subiectivă, se constată că secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut corect vinovăția recurentului pârât, redarea exactă a conținutului dialogului judecătorului cu părțile dovedind existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară. Consecința imediată și directă a acestei conduite, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii și a respectului față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii și prestigiului justiției, ca sistem și serviciu public. Aprecierile personale ale judecătorului recurent, cu privire la lipsa urmărilor imediate ale conduitei sale, sunt, pe de o parte, în contradicție cu opiniile exprimate atât de către participanții la actul de justiție, cât și de către mass-media, replicile și comportamentul magistratului fiind prezentate și dezbătute public. Pe de altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a judecătorului derivă din exigența de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective și nu pe baza evaluărilor personale. Conținutul articolului "Dosarul grădinița groazei", de exemplu, apărut pe site-ul www.x.ro în data de 11 iulie 2016 confirmă nu numai starea de fapt corect reținută de instanța de disciplină, dar și îndoielile create cu privire la probitatea judecătorului, la lipsa de părtinire a acestuia, precum și deteriorarea imaginii justiției, a încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat și de eficiența sistemului judiciar. Aspectele ce vizează aprecierile pozitive ale activității profesionale a recurentului A., în susținerea cărora s-au depus înscrisuri, nu pot înlătura caracterul culpabil al faptei ce-i este imputată. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, susținerile recurentului-pârât nu pot atrage aplicarea unei sancțiuni mai puțin aspre. În contextul examinat, se constată că, la individualizarea sancțiunii, s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, precum și principiul proporționalității și gradualității, dându-se o corectă valență caracterului grav al faptei, în raport cu care, aspectele pozitive privitoare la propria carieră profesională nu pot să-l îndreptățească pe recurentul-pârât la aplicarea unei sancțiuni mai ușoare. Cu pregătirea profesională meritorie pe care o invocă, magistratul în cauză ar fi trebuit să cunoască și să respecte obligațiile legale și deontologice care incumbă statutului de judecător. Se constată, așadar, pe de o parte, că faptele reproșate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just și cu bună-credință, a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat iar, pe de altă parte, că sancțiunea a fost judicios aplicată.

Cererea de revizuire Împotriva deciziei menționate la pct. 4, recurentul A. a formulat cerere de revizuire invocând motivul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. În esență, revizuentul arată că, prin Decizia nr. 17/2020, Curtea Constituțională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, invocată de A. în dosarul nr. x/2017. Pentru a pronunța această soluție, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile respective au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva acelorași critici, iar, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile respective sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară, cu motivarea că "recursul (prevăzut la art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004) nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (...) - cale de atac soluționată de către o instanță judecătorească, anume Înalta Curte de Casație și Justiție, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare". În concluzie, raportat la decizia Curții Constituționale, revizuentul solicită admiterea revizuirii și, în rejudecare, să fie admis recursul și, pe fond, să fie respinsă acțiunea disciplinară. În susținerea recursului, revizuentul susține că intimata Inspecția Judiciară nu a făcu dovada faptelor imputate, sens în care solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei cu înregistrarea audio din ședința de judecată din 8 iulie 2016, a probei testimoniale și interogatoriul intimatei. Argumentează revizuentul că dialogul cu părțile civile, menționat în Nota nr. x/2016 a Inspecției Judiciare, nu a existat, iar acest fapt poate fi dovedi numai cu înregistrarea audio-video. Neexistând înregistrarea video, revizuentul solicită înregistrarea audio a ședinței de judecată din 8 iunie 2016. Revizuentul solicită administrarea probei testimoniale pentru a se face dovada că faptele ce îi sunt imputate nu sunt veridice. În acest sens, solicită audierea martorilor: B., reprezentantul Ministerului Public în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Constanta, prezent la termenul în care s-a încuviințat audierea minorilor, putând relata și despre comportamentul judecătorului în timpul ședințelor de judecată; C., avocatul inculpatelor, care poate relata cu privire la comportamentul judecătorului în timpul ședințelor de judecată; D., avocatul părților civile. Totodată, se solicită și proba cu interogatoriul intimatei.

Apărările intimatei Inspecția Judiciară Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat hotărârea instanței disciplinar atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, interpretând dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în sensul stabilit de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 381/2018. În subsidiar, se solicită respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată, precum și respingerea cererilor de probatorii solicitate. II. Considerentele Înaltei Curți 1. Asupra excepției inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de intimata Inspecția Judiciară Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de intimată, prin întâmpinare, Înalta Curte reține că este neîntemeiată. Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.: "Art. 509 - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: 11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții." În prezenta cauză, se constată că, în dosarul nr. x/2017, în care a fost pronunțată decizia ce formează obiectul cererii de revizuire, recurentul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) și (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 26 mai 2020, Curtea Constituțională a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, excepție ridicată de A. în dosarul nr. x/2017. Pentru a pronunța această soluție, Curtea Constituțională a reținut că "Dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 potrivit cărora hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară se pot ataca cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție - au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva criticilor invocate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018, Curtea admițând excepția de neconstituționalitate și constatând că dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară". Curtea Constituțională a evidențiat faptul că, deși excepția de neconstituționalitate este respinsă, ca devenită inadmisibilă - în acord cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și având în vedere Decizia nr. 381/2018 - Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 poate constitui motiv al unei cereri de revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., raportat la incidența în speță a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, pct. 34). În prezența considerentelor menționate, având în vedere dispozițiile art. 513 alin. (3) teza întâi din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este admisibilă cererea de revizuire, urmând a fi respinsă excepția inadmisibilității invocate de intimata Inspecția Judiciară. 2. Asupra cererii de revizuire Analizând cererea de revizuire formulată de revizuentul A., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia, pentru argumentele expuse în continuare. În esență, criticile din cererea de revizuire sunt întemeiate pe considerentele de la pct. 31 - 34 din Decizia Curții Constituționale nr. 17 din 21 ianuarie 2020 și de la pct. 24, 25 și 30 din Decizia Curții Constituționale nr. 381 din 31 mai 2018, prin care s-a reținut că "recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 [devenit, după republicare, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004] [...] nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, având rolul unei instanțe de judecată) - cale de atac soluționată de către o instanță judecătorească, anume Înalta Curte de Casație și Justiție, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare. Acesta este și sensul art. 134 alin. (3) din Constituție [...]. Astfel, întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanță judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor și procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanțiile dreptului de acces la instanță și al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, acesta fiind și sensul art. 134 alin. (3) din Constituție. În măsura în care acest "recurs", prevăzut de dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., aceste dispoziții sunt neconstituționale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziția unui magistrat sancționat disciplinar, în fața unei instanțe, așa cum impun dispozițiile art. 134 alin. (3) din Constituție, și jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului." Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 fundamentează o eventuală soluție de admitere a cererii de revizuire numai în măsura în care se constată că decizia a cărei revizuire este în dezacord cu soluția și considerentele Curții Constituționale. Cu alte cuvinte, soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate nu determină în mod automat admiterea cererii de revizuire și schimbarea în tot sau în parte a hotărârii atacate. În speță, prin raportare la soluția și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 381 din 31 mai 2018, analizând hotărârea a cărei revizuire se cere, se constată că Decizia nr. 333 din 11 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017, respectă argumentele avute în vedere de Curtea Constituțională în sensul constituționalității dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Esența raționamentului Curții Constituționale vizează constituționalitatea dispozițiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în sensul că "recursul" exercitat împotriva hotărârii secției Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară este necesar să reprezinte "o veritabilă cale de atac devolutivă [...], prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare". În circumstanțele cauzei, se reține că Decizia nr. 333 din 11 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017, răspunde cerințelor impuse de Curtea Constituțională. Din simpla lecturare a deciziei atacate, se constată că Înalta Curte, învestită fiind cu recursul exercitat în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, nu s-a limitat la o analiză a legalității, ci a analizat inclusiv temeinicia hotărârii instanței disciplinare, sub aspectul situației de fapt reținute prin prisma probatoriului administrat. Este relevant faptul că, pe baza materialului probator administrat, Înalta Curte a analizat existența elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare imputate magistratului cercetat, fiind supuse examinării apărările formulate de magistrat cu privire la situația de fapt analizată din perspectiva dispozițiilor art. 99 lit. c) și art. 99 lit. t) teza a două raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. În același sens, este de observat faptul că instanța de recurs a analizat și a răspuns în concret apărărilor formulate de magistrat cu privire la latura obiectivă, latura subiectivă a abaterii și individualizarea sancțiunii disciplinare, inclusiv apărărilor punctuale referitoare la procesul-verbal întocmit de inspectorii judiciari la 22 iulie 2016, cu ocazia verificărilor directe efectuate la sediul Judecătoriei Constanța ori la articolul "Dosarul grădinița groazei" apărut pe site-ul www.x.ro la 11 iulie 2016. Totodată, se cuvine a fi observat și faptul că, în recurs, recurentul nu a solicitat încuviințarea unor mijloace de probă suplimentare față de cele administrate în faza cercetării disciplinare și în faza administrativ-jurisdicțională. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că susținerile din revizuire întemeiate pe Decizia Curții Constituționale nr. 17 din 21 ianuarie 2020 cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 381 din 31 mai 2018, sub aspectul caracterului devolutiv al recursului ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, nu fundamentează soluția de admitere a cererii de revizuire în contextul în care, pentru argumentele expuse anterior, din analiza deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă că recursul exercitat de A. în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a constituit o cale de atac efectivă, devolutivă, în cadrul căreia au fost asigurate recurentului toate garanțiile dreptului de acces la instanță și dreptului la un proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 333 din 11 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017.