ÎCCJ, Decizia nr. 128/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară, cu nr. x/J/2017, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A. - judecător în cadrul Curții de Apel Constanța, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004.

Hotărârea instanței de disciplină

Prin Hotărârea nr. 5J din 14 martie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, în majoritate, a admis în parte acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A. - judecător în cadrul Curții de Apel Constanța și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, a aplicat sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 5% pe o perioadă de 2 luni, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din același act normativ. Totodată, a respins acțiunea disciplinară pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, a reținut, în esență, că în data de 14 martie 2017 a fost publicat pe site-ul www.x.ro articolul semnat de domnul judecător A., intitulat:

"Ordinea de zi: în căutarea prestigiului pierdut", în care a analizat conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 68 din 27 februarie 2017.

Reținând condițiile prevăzute de lege pentru existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul laturii obiective, împrejurarea că obiectul acestei abateri disciplinare îl constituie faptele care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori prestigiului justiției, precum și obligațiile magistraților prevăzute de art. 90 din Legea nr. 303/2004, art. 17 din Codul deontologic, pct. 1.2 din Principiile de bază ale independenței justiției (Principiile O.N.U.), art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei, instanța de disciplină a apreciat că, pentru a constata existența laturii obiective a acestei abateri disciplinare, trebuie să se poată reține că pârâtul judecător, în exercitarea funcției sau în afara exercitării acesteia, a încălcat standardele de conduită universal acceptate de comunitatea în care trăiește, s-a implicat în activități care prejudiciază reputația instanțelor judecătorești sau a sistemului judiciar în ansamblul său ori prin conduita sa a adus atingere valorilor sociale și morale unanim acceptate.

Deși dreptul la liberă exprimare este garantat atât constituțional, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o persoană care îndeplinește o funcție publică a acceptat anumite restricții ale exercițiului libertății de exprimare, restricții care sunt inerente însăși acestei funcții (Hotărârea din 3 mai 1988, dată în cauza Morissens contra Belgia).

Magistrații trebuie să-și exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligația de imparțialitate de care sunt ținuți trebuie să satisfacă exigențele serviciului public căruia îi asigură funcționalitatea. Așadar, dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită, și anume dreptul cetățeanului la o justiție independentă, echidistantă față de politic, echilibrată și verticală.

Statutul de magistrat nu îl privează pe domnul judecător A. de dreptul la liberă exprimare, însă acest drept trebuie exercitat în limitele obligației de rezervă impuse magistraților, tocmai în considerarea statutului lor. Obligația de rezervă a magistraților presupune, prin însăși natura sa, moderație și reținere în ceea ce privește prezentarea opiniilor de către magistrat. Cu toate acestea, această obligație devine subsidiară doar atunci când democrația este în pericol.

În cauza dată, domnul judecător avea dreptul să își prezinte propria părere în legătură cu o serie de evenimente care ar fi putut influența activitatea sistemului judiciar. Cu toate acestea, maniera concretă în care au fost făcute unele afirmații a fost de natură a rupe justul echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare (inclusiv al magistraților), pe de o parte, și nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătorești și drepturile altor persoane, pe de altă parte, cu atât mai mult cu cât niciun element nu tinde să arate că, în împrejurările date, acest mod de exprimare constituia pentru domnul judecător unica modalitate de a pune în valoare informațiile pe care înțelegea să le prezinte.

Conduita acestuia, materializată în expunerea, în spațiul public virtual, a unei opinii personale, mai exact publicarea pe un site juridic a unui articol în cuprinsul căruia s-a exprimat de o manieră neprincipială, de natură a pune la îndoială profilul moral și integritatea judecătorilor Curții Constituționale, contravine obligației de rezervă impuse magistraților în exercitarea libertății de exprimare, în considerarea statutului lor.

Deși exprimarea unor critici în sine este permisă tocmai în considerarea libertății de exprimare și cu expunerea unor argumente rezonabile, bazate pe aspecte concrete, factuale, totuși, în cauza de față, a fost depășită și această limită.

Astfel, în cuprinsul opiniei exprimate public, au fost folosite anumite expresii și construcții lingvistice cu scopul neechivoc de a induce ideea că judecătorii Curții Constituționale reprezintă un instrument al unor interese de grup. Modul concret de exprimare a fost de natură a afecta dreptul la imagine, onoare și reputație al persoanelor vizate, respectiv judecătorii Curții Constituționale, sugerându-se faptul că aceștia nu respectă legea, fiind subordonați unor interese politice.

De asemenea, modalitatea în care domnul judecător a înțeles să își exprime opinia a fost de natură a induce, fără dovezi, o percepție a unei conspirații împotriva statului de drept, care ar fi fost posibilă cu ajutorul Curții Constituționale, acreditând ideea unei fraude legislative Expresiile folosite de domnul judecător A. în cuprinsul postării, prin semnificația dată de contextul în care au fost făcute, au susținut poziția publică clară și neechivocă exprimată de acesta, relativ la evenimentele în desfășurare la acel moment.

De asemenea, afirmațiile domnului judecător nu reprezintă judecăți de valoare, ci reprezintă simple alegații denigratoare, nesusținute de argumente pertinente, care pun în discuție probitatea profesională și morală a judecătorilor Curții Constituționale, din perspectiva soluției pronunțate cu privire la conflictul juridic de natură constituțională între Guvernul României și un organ judiciar, respectiv Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Postarea acestui articol pe un site juridic îndeplinește exigența juridică privind "caracterul public" întrucât, pe de o parte, acest site este destinat accesului publicului larg și, pe de altă parte, articolul a fost publicat cu intenția de a fi adus la cunoștința persoanelor care accesau site-ul.

Caracterul public al faptei imputate rezultă și din consecințele efective și directe ale publicării articolului menționat, în condițiile în care articolul a fost preluat în mass-media.

Mai mult, manifestarea publică a domnului judecător a generat reacții negative la nivelul instanței, aspect ce reiese și din declarațiile martorilor audiați pe parcursul cercetării disciplinare.

Apărarea pârâtului în sensul că nu a publicat articolul în calitate de judecător, ci de persoană privată, nu înlătură răspunderea disciplinară, în condițiile în care un magistrat trebuie să dea dovadă de moderație și prudență în exprimarea propriilor opinii atât în exercitarea funcției, cât și în viața privată, tocmai pentru a nu crea o percepție publică negativă în privința imparțialității, independenței și prestigiului sistemului judiciar.

Domnul judecător nu s-a limitat la prezentarea unor aspecte concrete relativ la modul în care funcționează sistemul judiciar, ci a făcut aprecieri pur subiective, acuzatoare, ce au pus la îndoială competența profesională și integritatea judecătorilor Curții Constituționale.

Astfel, prin modalitatea concretă în care pârâtul judecător a înțeles să se raporteze la contextul pronunțării Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017 a Curții Constituționale, a fost încălcat echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertății de exprimare, pe de o parte, și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate în art. 10 parag. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Mai mult decât atât, prezentarea propriei opinii ar fi putut fi făcută de o altă manieră, mai temperată și care să nu lezeze onoarea sau probitatea profesională a unor persoane care dețineau funcții publice, punându-se accentul pe problemele cu care se confruntă sistemul judiciar.

Prin urmare, secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut, cu majoritate, că opiniile exprimate în spațiul public de pârâtul judecător A., în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, precum și maniera în care au fost prezentate evenimentele în derulare la acel moment, expresiile insidioase folosite în cuprinsul relatării, se circumscriu manifestărilor contrare demnității funcției, fiind de natură a aduce atingere imparțialității și prestigiului justiției.

Prin apariția în spațiul public și prin conținutul mesajului său, pârâtul judecător A. a încălcat obligația de rezervă impusă în considerarea statutului deținut, fapta acestuia realizând elementul material al abaterii disciplinare analizate.

Referitor la celelalte afirmații menționate în cuprinsul articolului publicat pe site-ul B., inclusiv cele referitoare la judecătorii membri ai unor asociații profesionale, secția, cu unanimitate, a reținut că acestea se circumscriu noțiunii de "discurs privat" (cauza Kudeskina contra Rusiei), noțiune ce include declarațiile făcute de oficialii publici cu titlu privat și care reflectă opiniile lor personale cu privire la diferite aspecte, inclusiv aspectele publice.

Aceste afirmații ale domnului judecător se încadrează în sfera independenței subiective de care se bucură magistratul și care reprezintă o condiție esențială pentru existența statului de drept, neputându-se reține că au fost depășite limitele libertății de exprimare, astfel cum aceasta este garantată de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sub aspectul laturii subiective, secția, cu majoritate, a reținut că forma de vinovăție ce caracterizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 este cea a intenției, magistratul realizând că încalcă principiile ce guvernează activitatea lor, prevăzând rezultatul faptei sale, respectiv afectarea încrederii în actul de justiție, urmărind sau acceptând eventualitatea producerii lui. Prin urmare, vinovăția pârâtului judecător în săvârșirea faptei, sub forma intenției indirecte, este dovedită și rezultă din faptul că a ales să posteze în spațiul virtual, pe un site accesibil publicului, un articol în care și-a exprimat opinia personală în legătură cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională relativ la excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017, opinie concretizată într-un mesaj exprimat de o manieră neconformă statutului deținut.

Prin modalitatea în care s-a manifestat, pârâtul a acceptat posibilitatea ca opinia exprimată să fie accesibilă și altor persoane, cu toate consecințele care decurg din aceasta și chiar dacă nu a urmărit prin acțiunile sale să afecteze probitatea profesională a judecătorilor Curții Constituționale, totuși a acceptat posibilitatea ca acest rezultat să se producă.

Urmarea produsă prin săvârșirea acestei abateri disciplinare constă în deteriorarea încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii justiției, ca sistem și serviciu în apărarea ordinii de drept.

Cât privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. x, s-a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, respingându-se, sub acest aspect, acțiunea disciplinară exercitată.

La individualizarea sancțiunii, aplicată în condițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, secția, cu majoritate, a luat în considerare împrejurările, gravitatea concretă, precum și consecințele faptelor săvârșite de pârâtul judecător, precum și faptul că valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni.

S-a reținut că atitudinea pârâtului, concretizată într-un mesaj virulent la adresa judecătorilor Curții Constituționale, mesaj preluat în mass-media, a fost de natură a genera suspiciuni publice din perspectiva respectării de către magistrat a obligațiilor legale ce îi revin în considerarea statutului deținut.

În plus, afirmațiile pârâtului judecător trebuie examinate și din perspectiva problemei lipsei de încredere cu care se confruntă sistemul judiciar de foarte multă vreme, de natură a-i afecta grav autoritatea și aparența de imparțialitate. Raportat la segmentul de activitate pe care îl presupune înfăptuirea actului de justiție, etalonul ar trebui să fie cel al "magistratului diligent", care acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și de apărare a intereselor generale ale societății, care își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice pe care trebuie să le respecte.

S-a reținut și faptul că pârâtul nu a mai fost sancționat disciplinar, iar pentru activitatea desfășurată a avut calificativul "foarte bine", aspecte de natură a contura o conduită conformă standardelor profesionale până la acest moment.

În consecință, față de urmările concrete produse și reținând că, potrivit dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004, sancțiunile ce se pot aplica trebuie sa fie proporționale cu gravitatea abaterilor, secția, cu majoritate, a apreciat că se impune aplicarea sancțiunii disciplinare constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 5% pe o perioadă de 2 luni" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Recursul declarat împotriva hotărârii instanței de disciplină

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul A., judecător în cadrul Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

A susținut că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin reținerea unor motive străine de natura cauzei, precum și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și a făcut trimitere și la Decizia Curții Constituționale nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în M. Of. nr. 634/20.07.2018, prin care Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară.

Dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 6, art. 7 alin. (1) și (2), art. 14 alin. (6), art. 20, art. 22, art. 224 și art. 389 din C. proc. civ., ale art. 49 alin. (7), art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiilor procedurii civile și acelor garanții specifice procesului echitabil consfințite prin Convenție și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât prin aceasta s-a dispus sancționarea disciplinară cu privire la o altă faptă decât cea descrisă în cuprinsul actului de sesizare, corecta calificare juridică nefiind pusă în discuția contradictorie a părților, fiind lipsit, astfel, de posibilitatea formulării unei apărări reale și eficiente.

Astfel, deși în baza Rezoluției nr. 2179/IJ/972/DIJ/2017 din 28 iulie 2017 a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, acțiunea disciplinară a fost exercitată pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 9 alin. (2) din aceeași lege, comise în exercitarea funcției de judecător, sancțiunea disciplinară aplicată pentru săvârșirea abaterii prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privește o faptă săvârșită în afara atribuțiilor de serviciu, adică o faptă comisă în realizarea unei alte situații premisă decât aceea arătată în cuprinsul actului de sesizare.

Or, hotărârea pronunțată în materie disciplinară reține această abatere disciplinară ca fiind săvârșită în afara atribuțiilor de serviciu, adică într-o situație premisă prevăzută de lege, dar care nu a fost reținută ca element constitutiv al abaterii disciplinare arătate în cuprinsul actului de sesizare, aspect de natură să reprezinte o încălcare a obiectului judecății și a normelor procedurale enunțate. Reținerea situației premisă, constând în săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu este întâmplătoare, aceasta fiind reținută în concurs cu abaterea disciplinară de la art. 99 lit. b) din lege, ambele raportându-se la conținutul articolului incriminat și nu la alte situații de fapt reliefate în cuprinsul sesizării.

Astfel fiind, voința autorului sesizării de a oferi abaterii disciplinare comise semnificația unei fapte săvârșite în exercițiul atribuțiilor de serviciu este mai presus de orice echivoc, astfel încât instanța disciplinară trebuia să se pronunțe în limitele învestirii și fără a încălca obiectul acesteia.

Mai mult, în măsura în care ar fi apreciat că eventuala calificare juridică a faptei se impunea a fi modificată, instanța sesizată cu acțiunea disciplinară avea obligația de a pune în dezbaterea contradictorie a părților această împrejurare, neputându-se pronunța în baza unor fapte, temeiuri de drept sau argumente străine de obiectul sesizării și de obiectul dezbaterilor, fără a da posibilitatea pârâtului de a-și face o apărare eficientă.

Același articol este apreciat într-o primă fază ca fiind un eseu judiciar semnat în nume propriu de judecător, în afara atribuțiilor sale de serviciu, iar într-o a doua etapă a cercetării drept un discurs oficial susținut în exercițiul funcției de judecător, fără a se indica însă atribuțiile de serviciu pretins exercitate și la care textul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 face trimitere în mod expres atunci când această situație premisă ar fi reținută.

În condițiile arătate, instanța disciplinară, fără a proceda la punerea în discuție a corectei încadrări juridice a faptei, a încălcat principiile procedurii civile și regulile de drept enunțate, dar și principiile dezvoltate pe cale jurisprudențială de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și care decurg din necesitatea respectării egalității armelor și contradictorialității.

Dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susținut că, întrucât procedura de cercetare și judecată în materie disciplinară, prevăzută de Legea nr. 303/2004, nu cuprinde dispoziții potrivnice, rezultă că în completarea acestor norme sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., deci și ale 9 alin. (2), potrivit cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Cum obiectul actului de sesizare privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, săvârșită în exercițiul atribuțiilor de serviciu, secția pentru judecători, ca instanță disciplinară, era obligată să se pronunțe în limitele învestirii sale, cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., neputându-se pronunța asupra unei alte fapte, diferite sub aspectul situației premisă de cea căreia aceasta i-a fost inițial asociată.

Prin reținerea unei alte situații premisă cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, fără ca modificarea obiectului actului de sesizare să fi fost cerută de însuși autorul sesizării, instanța de judecată în materie disciplinară s-a substituit autorului sesizării și a nesocotit voința acestuia de a sesiza secția pentru judecători cu o anumită faptă, încălcându-se exigențele art. 14 din C. proc. civ., care obligă părțile să se informeze reciproc asupra motivelor de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, pentru ca fiecare din ele să își poată organiza în mod eficient apărarea.

Ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la existența unei motivări contradictorii sau străine de natura cauzei care, în cazul de față, se îndepărtează de la descrierea faptei și de la motivele reținute în acțiunea disciplinară, oferind o altă dezlegare unei ipoteze de fapt bine conturate și pe care autorul sesizării o încadrează într-o anumită situație premisă.

Această situație premisă se referă la săvârșirea faptei reținute în exercițiul atribuțiilor de serviciu, așa încât, o motivare în fapt și în drept, care excedează acestei ipoteze și de o manieră care nu pune în discuția părților elementele specifice apte să conducă la o calificare juridică nouă, intră sub incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apreciind că incidența acestui motiv de casare asupra situației deduse judecății impune o succintă analiză a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurentul, după ce analizează punctual toate aceste elemente și redă evoluția cauzei și apărările susținute pe parcursul cercetării disciplinare, apreciază că obligației de rezervă a magistratului, la care se face referire în actul de sesizare al Inspecției Judiciare, i s-a dat o altă interpretare decât cea corectă care rezultă din reglementările interne și internaționale în materie de etică judiciară, în condițiile în care articolul dat publicității la data de 14 martie 2017 conține o reacție de dezaprobare a încălcării standardelor discursului și atrage atenția asupra depășirii unor limite de competență în materia controlului de constituționalitate.

Obligația de rezervă a fost greșit interpretată în ultimii ani, dându-se eficiență unor standarde de etică judiciară mai vechi, adaptate unor perioade istorice diferite, or, în contextul social actual, această obligație de rezervă nu trebuie să aducă deservicii justiției, ci dimpotrivă, se impune a fi dezactivată atunci când statul de drept, democrația și drepturile cetățenilor sunt în pericol.

Caracterul necesar al acestui tip de răspuns trebuie înțeles în contextul unor atacuri concertate și deliberate la adresa Ministerului Public și organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, având ca substrat dosarele de mare corupție existente la acel moment și instrumentate la momentul de față, dimensiunea acestui fenomen fiind suficient de mare încât să îmbracă forma unui atac mediatic, căruia magistratura nu i putea asocia, ci care, dimpotrivă, se impunea a fi contracarat. În acest fel, a încercat să dea eficiență principiilor enunțate prin Declarația privind etica judiciară de la Londra din anul 2010.

Recurentul susține că, în cazul de față, nu există nici un fel de probe că datorită acestui eseu opinia publică din România ar putea avea îndoieli asupra integrității sau independenței sistemului judiciar, în condițiile în care articolul incriminat contribuie la apărarea autorității judecătorești, încercând să atragă atenția tocmai asupra faptului că principiul separației puterilor în stat a fost încălcat, prin modalitatea de soluționare a conflictului de natură constituțională.

În cuprinsul eseului nu există critici punctuale la adresa unor persoane determinate, aprecierile negative la adresa Curții Constituționale având la bază anumite resorturi interioare, de natură subiectivă, care, pe baza unor elemente factuale dovedite prin diferite articole de presă și alte înscrisuri, creează premisele unei doze de neîncredere în raționamentul deciziei pronunțate.

Incidența unor abateri disciplinare sau a unei posibile încălcări a normelor de deontologie profesionale, nu poate fi reținută doar pentru că tematica reflectată în cuprinsul articolului ar fi una care "jenează", pentru că, în caz contrar, acest tip de discurs ar fi din start descurajat, doar pentru că riscă să aducă deservicii imaginii justiției sau altor autorități publice, magistrații evitând în a mai aduce în discuție asemenea subiecte de teama unor eventuale sancțiuni.

Totodată, obligația de rezervă nu poate fi invocată în mod abstract, ci numai prin raportare la conținutul acelor interdicții, obligații și îndatoriri impuse prin lege magistraților și a căror configurație, prevăzută prin legislația internă și statutul profesional, se adaptează noilor exigențe în materie de etică judiciară consacrate la nivel european, inclusiv prin practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În atare împrejurări, câtă vreme riscul unei percepții publice greșite planează asupra justiției, devine evident că, în lipsa unui răspuns adecvat, un astfel de risc tinde să se amplifice, motiv pentru care exprimarea unui răspuns tranșant la această problemă devine, la rândul său, o necesitate.

Un element deosebit de important și de care se face cu totul abstracție este tocmai acela că, în mod deliberat, nu a indicat elemente de identificare ale acelor persoane ale căror poziții exprimate în spațiul public au fost intens difuzate, tocmai pentru că nu a dorit a le expune unor viitoare atacuri și nici nu și-a propus ca situația să escaladeze, în detrimentul autorității judecătorești.

Justiția, în ansamblu, nu are cum să fie afectată dacă în urma publicării articolului aprecierile critice la adresa subiecților de drept vizați s-au accentuat, fiind esențial ca aceasta, ca subiect pasiv al faptei, să fi fost în mod direct prejudiciată, pentru că, în caz contrar, sfera relațiilor sociale și obiectul ocrotirii juridice nu sunt cu nimic vătămate, pentru ca fapta să constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Curtea Constituțională, nefăcând partea din puterea judecătorească, așa cum rezultă din Legea nr. 304/2004 și Constituția României, iar membrii acesteia nefiind magistrați, nu se bucură de beneficiul ocrotirii juridice a art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, neputând fi reținută ideea că prin ofensele și acuzațiile aduse acestora justiția ca putere distinctă în stat ar fi avut de suferit.

În acest context, magistratul care condamnă și se delimitează de un tip de discurs nociv pentru imaginea justiției nu poate fi considerat responsabil pentru situația creată, în condițiile în care această atitudine a fost exprimată în spirit de loialitate față de Constituție și lege, față de statul român și cetățenii săi, neavând nimic în comun cu tipul de discurs caracteristic exprimării convingerilor politice și neputând pune în pericol justiția sau statutul profesional al judecătorului.

Recurentul-pârât susține că, deși odată cu aplicarea unei sancțiuni disciplinare, problema referitoare la posibila încălcare a Codului deontologic nu a mai constituit obiect de preocupare din partea instanței disciplinare, cele două tipuri de abateri constatate în cuprinsul actelor de sesizare nu pot fi reținute simultan, datorită specificului normelor încălcate, urmărilor efectiv produse și gravității acestor urmări.

Astfel, în măsura în care urmarea negativă adusă prestigiului și onoarei justiției s-ar fi produs în mod efectiv, presupusa faptă comisă ar îmbrăca forma abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004. Astfel, fapta mai gravă, despre care se presupune că este abaterea disciplinară, exclude abaterea de la normele Codului deontologic, despre care se presupune că reprezintă o faptă mai puțin gravă și a cărei existență este condiționată de un comportament de natură să aducă atingere demnității funcției. În măsura în care însă, o astfel de urmare nu s-a produs, întrucât fapta nu a adus atingere valorilor ocrotite prin lege și al căror titular este justiția ca putere în stat, o eventuală abatere disciplinară nu poate exista, putându-se reține, cel mult, o eventuală abatere de la normele Codului deontologic, dar numai sub condiția îndeplinirii cerințelor de ordin subiectiv și obiectiv pe care dispozițiile invocate în cuprinsul raportului Inspecției Judiciare le impun.

Sub aspectul laturii subiective, recurentul-pârât arată că abaterile ce formează obiectul procedurii disciplinare nu au fost comise cu intenția de a defăima imaginea, prestigiul și onoarea justiției ori de a compromite interesul acesteia și nici în scopul manifestării unor convingeri politice ori lezării demnității și prestigiului altora, ci în scopul de atenționa și de a alerta opinia publică asupra unor posibile derapaje de la principiile statului de drept, prezente și viitoare.

Cunoscând din experiența ca judecător de drepturi și libertăți că în spatele unui act de clemență, așa cum este grațierea colectivă, se pot ascunde grave infracțiuni de corupție, a considerat că modalitatea de soluționare a conflictului de natură constituțională dintre Guvern și Ministerul Public închide, în principiu, dreptul societății de a investiga, prin intermediul organelor abilitate, eventualele infracțiuni săvârșite în procesul legislativ, fapt de natură să conducă la o stare de inechitate socială, la o inegalitate de tratament a cetățenilor în fața legii penale și la un precedent extrem de periculos într-o țară ce se pretinde a fi un stat de drept.

De aceea, materialul dat publicității la data de 14 martie 2017 nu urmărește protejarea unor interese individuale, ci a unor interese generale, mesajul din partea introductivă fiind cât se poate de lămuritor și fiind dovada certă a faptului că acest eseu urmărește protejarea imaginii justiției, nicidecum vătămarea prestigiului său.

Riscul ca un control de constituționalitate să se transforme într-un instrument utilizat împotriva scopului recunoscut de lege, astfel cum se relevă în cuprinsul articolului, nu exprimă cu necesitate ideea unei complicități tacite între două sau mai multe instituții, pentru că și un judecător, chiar și de bună-credință, prin maniera eronată de rezolvare a unor probleme de fapt sau de drept, poate contribui la crearea sau perpetuarea unei practici judiciare greșite.

Exprimarea obligației de indignare, în cazul de față, se datorează situațiilor anacronice pe care modul de rezolvare a conflictului de natură constituțională le-ar putea genera, întrucât persoana ce comite o posibilă infracțiune de corupție sau de altă natură în procesul legislativ și care nu are calitatea de ministru sau parlamentar ar putea răspunde penal, pe când persoana implicată în luarea deciziei nu va răspunde pentru infracțiunea corelativă, doar pentru că aceasta din urmă deține o calitate oficială, pe care niciuna dintre convențiile internaționale în materie de corupție nu o exceptează, ci dimpotrivă o includ în sfera ipotezelor reglementate, datorită legăturilor acestor funcții cu procesul legislativ.

Demersurile sale au fost inițiate într-un moment istoric extrem de dificil pentru istoria României, apariția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 putând fi privită și ca un instrument de diversiune, menit a genera reacții din partea eventualilor contestatari și măsuri punitive la adresa acestora, dar și ca instrument de dezbinare a societății civile, folosit în pragul unui moment de răscruce al istoriei noastre, într-un context socio-politic nefavorabil.

În această situație, a acționat cu ferma credință că imaginea justiției nu poate avea de suferit atunci când independența acesteia, statutul judecătorilor și procurorilor, statul de drept, democrația, drepturile și libertățile cetățenilor sunt apărate, în condițiile în care sunt denunțate anumite derapaje, posibile amenințări la adresa acestor valori, probleme generale de integritate din aparatul de stat, invocându-se necesitatea reformării unor mecanisme instituționale, în scopul creșterii gradului de transparență în exercitarea unor funcții publice.

Prin recursul declarat, recurentul-pârât a formulat și o serie de considerații privind jurisprudența Curții Constituționale, ca bază factuală premisă în redactarea articolului, cu implicații directe asupra poziției subiective caracteristice abaterilor disciplinare și faptelor imputate, precum și observații asupra altor probleme de actualitate abordate în cuprinsul articolului, în contextul libertății de exprimare a magistraților și obligației de indignare impusă acestora prin noile standarde europene în materia eticii judiciare.

O serie de critici vizează și modalitatea de desfășurare a procedurii disciplinare.

Astfel, recurentul apreciază că dacă prin modul de abordare a acestor probleme articolul dăunează prestigiului justiției, firesc ar fi fost ca și alte asemenea luări de poziție să fi fost analizate de Inspecția Judiciară, or, faptul că ele nu au fost și nici nu există șanse că vor fi analizate, ridică numeroase semne de întrebare asupra modalității în care exercițiul libertății de exprimare este recunoscut tuturor magistraților.

În acest sens, a indicat un o serie de articole publicate de magistrați pe site-ul C., respectiv un articol publicat la 26 aprilie 2018, intitulat "Justiție neo - comunistă" un alt articol publicat la data de 3 septembrie 2017, sub titlu "Demascarea puciștilor din CSM" și un articol publicat la data de 27 februarie 2018, în care, sub un titlu "exploziv" sunt preluate o serie de afirmații critice făcute de o cunoscută judecătoare la adresa Direcției Naționale Anticorupție și a conducerii acesteia.

Din moment ce în opinia autorilor articolelor publicate pe respectivul site acest gen de afirmații reprezintă acuze sau opinii critice, dar ele nu justifică intervenția Inspecției Judiciare, firesc ar fi ca și alte abordări să se bucure de același tratament, câtă vreme ele se circumscriu acelorași subiecte de larg interes, aflate în dezbatere publică, fiind inadmisibil ca într-un stat de drept același gen de opinii venite din partea unor persoane aflate în poziții publice similare să poată fi acceptate, pe când altele nu, pe baza unor criterii pur subiective.

Acest fapt poate fi lesne interpretat drept o dovadă a unui tratament inegal în fața legii și a autorităților publice, aspect ce se datorează și lipsei de previzibilitate a dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, care lasă o marjă de discreție mult prea mare organelor învestite cu soluționarea procedurii disciplinare.

Această procedură a ridicat pe parcurs și o serie de alte probleme, începând cu durata foarte scurtă a cercetării propriu-zise cu privire la faptele ce au constituit obiectul sesizării, de numai o zi, în cursul întrevederii fiindu-i respinsă cererea de amânare a cauzei în vederea suplimentării de probe și depunerii de concluzii scrise, deși această cerere viza un termen foarte scurt de numai câteva zile, neavând interesul prelungirii acestei proceduri odată cu intrarea în concediu legal de odihnă.

Procedura desfășurată în faza secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pe lângă faptul că a presupus o amânare a celei de-a doua înfățișări, ca urmare a audierilor desfășurate într-un alt dosar, după o așteptare de circa 4 ore, care a făcut imposibilă efectuarea oricăror acte de procedură în cauză, a culminat cu o dezbatere sumară asupra fondului acțiunii disciplinare, prin limitarea cuvântului și restrângerea dreptului său la apărare, acordându-i-se circa 10 minute pentru expunerea apărărilor.

În condițiile în care dezbaterile au avut loc în luna ianuarie 2018, după o serie de amânări succesive, pronunțarea asupra cauzei a avut loc la data de 14 martie 2018, iar la data redactării inițiale a motivelor de recurs, respectiv 27 iulie 2018, hotărârea pronunțată încă nu îi fusese comunicată, ceea ce reprezintă în mod evident o depășire a termenului rezonabil de soluționare a cauzei. Această concluzie este susținută și de faptul că hotărârea atacată a fost comunicată la 11 februarie 2019, deși recursul fusese declarat la data de 15 martie 2018.

Pentru toate aceste considerente, recurentul-pârât a apreciat că aparițiile sale publice au avut ca scop, pe lângă informarea cetățenilor asupra unor posibile abateri de la regulile statului de drept, în materie de legiferare și de investigare a unor presupuse fapte de natură penală, exprimarea unui semnal de alarmă asupra unei situații de criză, generatoare de puternice convulsii sociale, eseul critic dat publicității pe publicația on-line B., fiind atât o formă de protest, cât și un apel la transparență și integritate în exercitarea funcțiilor publice.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În aplicarea dispozițiilor art. 499 din C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurentul-pârât A., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor legale invocate, casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-pârât susține că prin hotărârea atacată s-a dispus sancționarea disciplinară cu privire la o altă faptă decât cea descrisă în cuprinsul actului de sesizare, corecta calificare juridică nefiind pusă în discuția contradictorie a părților. În acest fel, a fost încălcat dreptul său la apărare, precum și principiile procedurii civile și garanțiile specifice unui proces echitabil.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin rezoluția din data de 28 iulie 2017 a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, s-a dispus infirmarea rezoluției din data de 19 iulie 2017, admiterea sesizării din oficiu și a sesizării conexe și exercitarea acțiunii disciplinare față de domnul judecător A., de la Curtea de Apel Constanța, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004, reținându-se că, în calitate de autor al articolului intitulat "Ordinea de zi: în căutarea prestigiului pierdut", publicat la 14 martie 2017, pe site-ul www.x.ro:

"a) prin afirmațiile acuzatoare, ofensatoare și defăimătoare a adus atingere onoarei și probității profesionale a judecătorilor Curții Constituționale a României și judecătorilor având calitatea de membri ai unor asociații profesionale, prestigiului justiției, precum și instituției Curții Constituționale a României; b) prin exprimarea unor teme și subiecte de ordin politic, specifice procesului legislativ, a manifestat convingeri politice, încălcând prin aceasta interdicția prevăzută de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 303/2004" (pct. 102, Dosarul nr. x/2017).

Prin aceeași rezoluție (pct. 103), s-a constatat că faptele reținute în sarcina domnului judecător A. au fost săvârșite în exercitarea funcției de judecător, întrunind elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 5J din 14 martie 2018, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut săvârșirea de către pârât a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.

Or, în aceste condiții nu se poate susține, așa cum afirmă recurentul, că s-a dispus sancționarea disciplinară cu privire la o altă faptă decât cea descrisă în cuprinsul actului de sesizare.

Cercetarea disciplinară a privit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 care, potrivit legii, poate fi săvârșită atât în exercitarea, cât și în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.

Hotărârea instanței de disciplină a reținut că faptele subsumate acestei abateri au fost comise în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, deci într-o situație premisă prevăzută de lege.

Împrejurarea că această abatere disciplinară a fost reținută de către Inspecția Judiciară împreună cu cea prevăzută de lit. b) a art. 99 din Legea nr. 303/2004, ambele raportându-se la conținutul articolului publicat, nu poate avea semnificația afirmată de recurent.

Probele administrate în cauză și reținute de instanța disciplinară au condus la concluzia săvârșirii abaterii în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, ceea nu reprezintă depășirea limitelor învestirii.

Aceasta deoarece, constatarea săvârșirii unei abateri disciplinare, având conținutul prevăzut de lege, însă într-o altă modalitate, de asemenea prevăzută de lege, decât cea pe care a reținut-o Inspecția Judiciară, nu poate avea nici semnificația sancționării pentru o altă faptă și nici schimbarea calificării juridice, așa cum susține recurentul, atât timp cât este vorba despre același fapt material și de aceeași conduită ilicită a magistratului, de încălcarea normelor de conduită stabilite prin legi și regulamente și care, în situația prevăzută de lit. a) a art. 99 din Legea nr. 303/2004, conduce la același rezultat, indiferent dacă fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în afara acestora.

Faptele, temeiurile de drept și argumentele reținute nu au fost străine de obiectul sesizării sau de obiectul dezbaterilor, iar apărările pârâtului s-au referit exact la aceste aspecte, pe care le-a cunoscut și în legătură cu care a putut să-și facă apărarea dorită.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității de arme atât în plan civil, cât și în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993 și cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997).

În ceea ce privește principiul contradictorialității, acesta implică pentru judecător sarcina de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți, aspect subliniat cu ocazia soluționării mai multor plângeri (Cauzele Barbera, Messegue și Jabardo contra Spaniei, Hotărâre din 6 decembrie 1988, Feldbrugge contra Olandei, Hotărâre din 29 mai 1986, Sanchez-Reisse, hotărâre din 21 octombrie 1986 și Ruiz-Mateos contra Spaniei, hotărâre din 23 iunie 1993).

Pentru a asigura respectarea acestei cerințe, judecătorul va fi obligat să pună în discuția părților toate chestiunile de care depinde justa soluționare a cauzei, iar renunțarea la contradictorialitatea procedurilor nu se justifică nici pe motiv de accelerare a acestora (Cauza Niederost contra Elveției, Hotărâre din 18 februarie 1997).

Or, niciunul dintre aceste principii nu au fost încălcat în cauză. Prin hotărârea atacată, instanța de disciplină a reținut că:

"apărarea pârâtului în sensul că nu a publicat articolul în calitate de judecător, ci de persoană privată, nu înlătură răspunderea disciplinară, în condițiile în care un magistrat trebuie să dea dovadă de moderație și prudență în exprimarea propriilor opinii, atât în exercitarea funcției, cât și în viața privată, tocmai pentru a nu crea o percepție publică negativă în privința imparțialității, independenței și prestigiului sistemului judiciar".

Așadar, tocmai apărările pârâtului referitoare la săvârșirea faptei în afara exercitării atribuțiilor de serviciu au fost avute în vedere.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții legale, casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurentul-pârât susține că, în cazul de față, hotărârea atacată se îndepărtează de la descrierea faptei și de la motivele reținute în acțiunea disciplinară, oferind o altă dezlegare unei ipoteze de fapt bine conturate și pe care autorul sesizării o încadrează într-o anumită situație premisă.

Dezlegarea dată acestei critici este strâns legată de cea dată motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., analizată în precedent.

Așa cum s-a reținut, faptul că obiectul actului de sesizare îl constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu împiedică instanța de disciplină să constate că fapta a fost săvârșită în altă modalitate prevăzută de lege, respectiv în afara exercitării atribuțiilor de serviciu și nici nu constituie o schimbare a calificării juridice, fiind, eventual, o chestiune ce poate fi avută în vedere la individualizarea sancțiunii aplicate.

Aceasta deoarece abaterea disciplinară de la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 pornește de la aceeași situație premisă, indiferent de modalitatea în care este săvârșită, respectiv "manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției". Așadar, aceasta este situația premisă de la care pornește cercetarea disciplinară, iar nu modalitatea în care a fost comisă fapta, așa cum greșit apreciază recurentul-pârât.

Neputându-se constata, din acest punct de vedere, existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii în hotărârea atacată și nici vreo vătămare produsă recurentului în organizarea unei apărări eficiente, Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu poate fi primit.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Argumentele dezvoltate de recurent în susținerea acestui motiv nu au, însă, semnificația încălcării unor norme de drept material.

În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularități specifice.

Astfel, responsabilitatea în menținerea imaginii și a statutului magistratului, ca și obligația de rezervă a acestuia, constituie o îndatorire profesională.

Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.

Printr-o corectă interpretare a acestor prevederi, s-a reținut, cu opinia majoritară a secției pentru judecători, că "opiniile exprimate în spațiul public de pârâtul judecător A., în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, precum și maniera în care au fost prezentate evenimentele în derulare la acel moment, expresiile insidioase folosite în cuprinsul relatării, se circumscriu manifestărilor contrare demnității funcției, fiind de natură a aduce atingere imparțialității și prestigiului justiției" . S-a reținut, de asemenea, că acestea sunt manifestări care contravin obligației de rezervă impuse magistraților în exercitarea libertății de exprimare, în considerarea statutului profesional.

Natura specifică a funcției de judecător și nevoia de a păstra demnitatea acesteia impun ca judecătorul să se comporte în așa fel încât să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproșabilă. Conduita magistratului trebuie să fie ireproșabilă nu numai în exercitarea funcției, ci și în societate, în așa fel încât publicul să aibă încredere în integritatea corpului judiciar. Aflându-se permanent în atenția publică, datorită importanței activității sale, magistratul trebuie să accepte, în mod liber și de bunăvoie, anumite restricții personale, care nu îi sunt aplicabile cetățeanului obișnuit.

Art. 90 din Legea nr. 303/2004 prevede că magistrații "sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie și în societate".

Codul deontologic reia aceste obligații impuse magistraților și le transpune în norme de etică profesională în cuprinsul art. 17.

Obligația de integritate este prevăzută și la pct. 1.2 din Principiile de bază ale independenței justiției (Principiile O.N.U.), art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei.

Din interpretarea coroborată a textelor normative enunțate, rezultă că statutul disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al acestora, implică și extinderea obligației de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției.

Responsabilitatea în menținerea imaginii și statutului magistratului, ca și obligația de rezervă a acestuia intervin și în afara cadrului strict profesional, fapt necontestat de recurent.

Scopul urmărit prin pr