ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 389 din 28 februarie 2019, Judecătoria Ploiești, secția penală, a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de contrabandă, forma asimilată prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., (faptă din data de 21 februarie 2018), iar în baza art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de 3 ani, stabilit conform art. 92 din C. pen., cu aplicarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 270 alin. (3) raportat la 270 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, cu referire la art. 67 din C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 4 ani, pedeapsă ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., pedeapsă ce se va executa în caz de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere dispusă în cauză.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., inculpata a fost obligată să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de probațiune Prahova sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate, iar în temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., a fost obligată să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu putea presta această muncă, în cadrul Administrației D. din Ploiești sau al societății SC E. Ploiești SRL.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 96 alin. (1), (2) și 4 din C. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere, a obligațiilor impuse, inclusiv a celor civile și a săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

S-a constatat că inculpata A. a fost reținută în data de 22 februarie 2018.

În temeiul art. 25 raportat la art. 397 din C. proc. pen. cu referire la art. 1357 și urm. din C. civ., s-a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, și a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 6.893 de RON către partea civilă cu titlu de daune materiale, la care se adăugă dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data efectivă a plății.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. a) și f) din C. pen., cu referire la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 11/2015, s-a dispus confiscarea de la inculpata A. a următoarelor bunuri: 350 pachete țigarete marca x și 150 pachete țigarete marca x, depuse la Camera Corpuri Delicte a Poliției Municipiului Ploiești potrivit dovezii seria x nr. x din 26 februarie 2018.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menținut măsura asigurătorie a sechestrului dispusă prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești din data de 22 februarie 2018, în dosarul nr. x/2018, cu referire la inculpata A., în privința sumei de 1125 RON ridicată de la inculpată și consemnată pe numele acesteia potrivit recipisei x din 23 februarie 2018, emisă de B..

Conform art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpata A. a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata A..

Prin Decizia penală nr. 790 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A., dispunând, totodată, obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că faptele inculpatei A. care, la data de 21 februarie 2018, a deținut cantitatea de 10.000 țigarete (500 pachete) de proveniență din Republica Moldova, cantitate predată martorei C., cunoscând că țigaretele provin din contrabandă, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de contrabandă, prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006.

În fapt, instanța de control judiciar a reținut, în esență, în baza propriei analize a materialului probator administrat în cauză, că, în data de 21 februarie 2018, ora 18:40, un echipaj din cadrul Poliței Municipiului Ploiești, secția nr. 1 Poliție, aflându-se în exercitarea serviciului pe str. x din Ploiești, județul Prahova, a observat pe str. x din Ploiești, județul Prahova, două femei care aveau un comportament suspect, una dintre acestea, identificată ca fiind A., având asupra sa două bagaje voluminoase pe care i le-a înmânat numitei C., care s-a deplasat, ulterior, pe str. x din Ploiești, județul Prahova.

Întrucât inculpata A., domiciliată în Ploiești, județul Prahova, este cunoscută organelor de poliție că se ocupă cu comercializarea de țigarete de proveniență din Republica Moldova, s-a procedat la interceptarea celor două persoane.

După declinarea calității, organele de poliție au procedat la legitimarea celor două persoane, identificate ca fiind numitele: C. și A..

Totodată, organele de poliție au controlat bagajele găsite asupra numitei C., respectiv cele două sacoșe confecționate din material plastic, fiind identificate, astfel, 350 (trei sute cincizeci) de pachete de țigări marca x (7000 de țigarete) și 150 (o sută cincizeci) de pachete cu țigarete marca x (3000 de țigarete), toate cele 500 de pachete având aplicate timbre fiscale emise de autoritățile din Republica Moldova.

În ceea ce privește critica apărării privind pretinsa eroare a organelor judiciare în a încadra faptele săvârșite de inculpată ca fiind infracțiune în loc de a o aprecia drept o simplă contravenție, curtea de apel a constatat, în consens cu cele reținute și de judecătorul fondului, că această susținere este lipsită de fundament juridic, deoarece fapta inculpatei se circumscrie condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de contrabandă în forma asimilată prevăzută de legiuitor, incriminarea acesteia fiind făcută prin voința legii în mod diferit, nefiind necesară trimiterea ori coroborarea cu un alt text de lege, reprezentând o chestiune de legiferare, în afara atribuțiilor conferite instanței.

Relativ la valoarea de vamă a respectivelor țigarete în cuantum de 6.893 RON conform adresei Direcției Regionale Vamale nr. 2395/1/SSCV/BEM din 22 februarie 2018 (valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin neplata accizelor corespunzătoare celor 10.000 de țigarete deținute de inculpata A. la data de 21 februarie 2018), s-a reținut că apărarea face referire la alte variante alternative ale normei de incriminare, care nu sunt incidente în speța pendinte, conținutul textelor de incriminare prevăzute de art. 270 alin. (2) lit. a) și lit. b) din Legea 86/2006 făcând referire strictă la alte variante alternative ale infracțiunii tip de contrabandă.

Or, din punct de vedere al existenței infracțiunii prevăzută de art. 270 alin. (3) din C. vam. nu prezintă relevanță nici valoarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, precum nici caracterul de repetitivitate al unei acțiuni de introducere în sau scoaterea din țară în decursul unui an prin sustragere de la controlul vamal al unor astfel de bunuri, fiind făcută în mod evident o confuzie asupra condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de contrabandă în forma asimilată prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea 86/2006, care fac referire la deținerea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârșirii acesteia, indiferent de limita valorică a respectivelor bunuri sau mărfuri și indiferent de numărul introducerilor în sau al scoaterilor din țară.

Împotriva Deciziei penale nr. 790 din 24 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs în casație condamnata A., la data de 1 noiembrie 2019.

În motivarea cererii de recurs în casație, făcând trimitere la Decizia nr. 32 din 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, recurenta a susținut că fapta concretă pentru care a fost condamnată nu corespunde condițiilor de tipicitate prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam., constituind, în concret, o contravenție prevăzută de art. 653 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 86/2006.

În drept, a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În concluzie, apărarea a solicitat admiterea cererii de recurs în casație și, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., casarea deciziei atacate și achitarea recurentei inculpate A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 noiembrie 2019, sub nr. x/2018.

Prin Încheierea din 10 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată constatând că aspectele antamate de inculpată relativ la faptul că acțiunile comise, în condițiile date, nu realizează conținutul vreunei infracțiuni prevăzute de legea penală, se circumscriu formal cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, respectiv în ședința din data de 29 mai 2020, Înalta Curte a luat concluziile acuzării și apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua hotărârii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpata A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurenta inculpată A., a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator.

În aceste coordonate de principiu, examinând criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul neîntemeiat al acestora.

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de contrabandă asimilată, prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, constă în aceea că, la data de 21 februarie 2018, inculpata A. a deținut și a predat martorei C., cantitatea de 10.000 țigarete (500 pachete) având aplicate timbre fiscale emise de autoritățile din Republica Moldova, cunoscând că acestea provin din contrabandă.

Înalta Curte va analiza incidența motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de inculpată exclusiv în limitele în care calea de atac a fost admisă în principiu reamintind că statuarea asupra chestiunilor care implică reevaluarea materialului probator nu poate face obiectul acestei căi extraordinare de atac, în această categorie fiind incluse și aspectele vizând latura subiectivă.

Ca atare, instanța va examina exclusiv chestiunile privitoare la lipsa prevederii de legea penală a faptei pentru care a fost condamnată recurenta, precum și tipicitatea obiectivă a acesteia, astfel cum au fost expuse în cererea de recurs. Prin raportare la aceste exigențe legale, reținem că poate fi circumscrisă cazului de casare invocat, exclusiv critica constând în aceea că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, ci ar putea constitui o contravenție, în raport de faptul că valoarea în vamă a bunurilor accizabile sustrase controlului vamal nu este mai mare de 20.000 RON, cerință esențială a elementului material al infracțiunii de contrabandă, reglementată de art. 270 alin. (2), lit. a) din Legea nr. 86/2006. Or, în opinia recurentei, în lipsa întrunirii acestei condiții de tipicitate, țigaretele nu pot fi considerate ca provenind dintr-o infracțiune de contrabandă și, în consecință, nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de contrabandă asimilată, lipsind situația premisă.

Astfel, recurenta inculpată a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de contrabandă asimilată, prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. Vam., potrivit căruia "Sunt asimilate infracțiunii de contrabandă și se pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea, deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea și vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârșirii acesteia."

În ce privește înțelesul noțiunii de "contrabandă" din conținutul normei de incriminare, prin Decizia nr. 32/2015, publicată în M. Of. nr. 62/28.01.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia vizând interpretarea acesteia și a statuat în sensul că sintagma "cunoscând că acestea provin din contrabandă" privește contrabanda constând în introducerea în țară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în țară a acestor bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal.

Astfel, în interpretarea obligatorie a instanței supreme, sensul noțiunii de "contrabandă" este cel prevăzut de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României, conform cărora introducerea sau scoaterea din țară a mărfurilor, a mijloacelor de transport și a oricăror alte bunuri este permisă numai prin punctele de trecere a frontierei de stat, în care sunt organizate birouri vamale care funcționează potrivit legii, iar potrivit alin. (4), la trecerea frontierei de stat, mărfurile, mijloacele de transport și orice alte bunuri sunt supuse controlului vamal și aplicării reglementărilor vamale numai de autoritatea vamală.

În argumentarea deciziei, s-a arătat că urmarea imediată a infracțiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României constă într-o stare de pericol pentru regimul vamal legal și pentru încrederea în mărfurile ce sunt introduse în circuitul comercial, infracțiunea asimilată în discuție fiind o infracțiune de pericol și nu de rezultat, nefiind condiționată de existența infracțiunii de contrabandă incriminate în art. 270 alin. (1) și de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006, ci presupune, după caz, ca bunurile sau mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal:

- să provină din contrabandă, în sensul că au fost introduse în țară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau au fost introduse în țară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la control vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora;

- să fie destinate săvârșirii contrabandei, în sensul că sunt menite să fie scoase din țară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau prin locurile stabilite pentru controlul vamal, dar prin sustragere de la control vamal, indiferent de valoarea în vamă a acestora.

Astfel cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 17 din 18 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 35/16.01.2014, art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României, incriminează o formă de tăinuire a bunurilor provenind din contrabandă, ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi știut că bunurile/mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal au fost introduse în țară sau sunt menite a fi scoase din țară în mod ilegal, prin ocolirea, evitarea controlului vamal, adică să fi cunoscut că bunurile/mărfurile provin din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, indiferent dacă în raport cu autorul acestei fapte prevăzute de legea penală aceasta are sau nu caracter penal.

În consecință, instanța de casație nu poate primi argumentele recurentei, deoarece în interpretarea obligatorie a instanței supreme, noțiunea de "contrabandă" utilizată de legiuitor în dispozițiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României nu echivalează cu "infracțiunea de contrabandă" prevăzută în art. 270 alin. (1) și art. 270 alin. (2) din aceeași lege, cu toate elementele constitutive ale acesteia, astfel cum se pretinde, valoarea în vamă a țigaretelor deținute și predate de inculpată fiind lipsită de relevanță în analiza realizării laturii obiective a infracțiunii.

Se observa că instanța de apel a cenzurat în mod explicit critica recurentei referitoare la "pretinsa eroare a organelor judiciare în a încadra faptele săvârșite de inculpată ca fiind infracțiune în loc de a o aprecia drept o simplă contravenție", concluzionând, în mod corect, că această susținere este lipsită de fundament juridic având în vedere, în esență, că art. 270 alin. (3) din Legea 86/2006 reprezintă o incriminare de sine stătătoare, nefiind necesară coroborarea variantei asimilate cu forma de bază a infracțiunii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A..

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 790 din 24 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în sumă de 157 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2020.

GGC - CP