ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2175/2020

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2469 din 10 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 728 din 22 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire/recurs revizuentul A., solicitând judecarea procesului conform dreptului comunitar, deci, arată acesta, supune atenției instanței de revizuire prevederile art. 7, 47, 53 și 54 din Carta drepturilor fundamentale a U.E.

Intimații Ministerul Muncii și Protecției Sociale și Administrația Prezidențială au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

Prin cuprinsul cererii de revizuire formulate, revizuentul a solicitat, în vederea respectării principiului preeminenței dreptului Uniunii Europene, în temeiul art. 267 paragraful 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, sesizarea C.J.U.E. cu întrebarea:

"Dacă este oportună propunerea făcută de către revoluționari la Comisia Europeană și Parlamentul European, ca toți magistrații care nu respectă deciziile Curții de Justiție a U.E. și în general, legislația comunitară, să fie excluși din magistratură imediat după constatarea acestui fapt, să li se rețină, prin executarea silită imediată, în termen de 10 zile a tuturor drepturilor obținute în intervalul de la comiterea acestei fapte și până la momentul executării silite, și să li se interzică de a fi angajați în instituții publice din toată Uniunea Europeană pe timp de 10 ani, sub sancțiunea pedepsei cu închisoarea de la 5 la 10 ani și confiscarea imediată a sumelor obținute în acel loc de activitate, drepturile obținute fraudulos fiind drepturi furate, nu câștigate".

De asemenea, prin cuprinsul răspunsului la întâmpinări, revizuentul A. a arătat că înțelege să formuleze o nouă întrebare spre a fi adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere prevederile art. 267 paragraful 3 T.F.U.E.: dacă se poate continua un proces în baza unor temeiuri "legale" invocate de o parte, dar demonstrate ca inexistente juridic (cazul inexistenței juridice a Decretelor contestate, având în vedere nulitatea absolută a O.U.G. nr. 95/2014)? și, dacă instanța nu era obligată să se sesizeze din oficiu, având în vedere frauda la bugetul de stat la care este complice?

Analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Prin urmare, cererea formulată de o parte, prin care se tinde în realitate să se obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, este inadmisibilă, în această situație nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost art. 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost art. 234 Tratatul Comunităților Europene) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene, pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat. Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară este necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar.

În plus de sesizare, cererea trebuie interpretată și în corelație cu aspectele vizate de întrebările prejudiciale, dar și cu limitele controlului judiciar pe care instanța de trimitere trebuie să îl exercite, control care, în speță, vizează motive de nelegalitate și exclude examinarea unor chestiuni de fapt.

Or, în cauza de față, revizuentul nu solicită, în realitate, interpretarea unei norme comunitare, ci aplicarea acesteia în dreptul intern, raportat la o situație de fapt dată și în modalitatea care i-ar conferi părții o soluție favorabilă din partea instanței naționale.

Astfel, chestiunea de drept supusă judecății în prezenta cauză nu se referă tocmai la interpretarea normelor comunitare menționate în cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, și, din contextul faptic și juridic rezultat din actele dosarului, reiese că speța oferă suficiente elemente pentru adoptarea unei soluții, Înalta Curte fiind în măsură să soluționeze litigiul prin prisma reglementărilor comunitare incidente, într-un sens care să concorde dreptului Uniunii Europene, precum și jurisprudenței C.J.U.E.

Pentru aceste considerente, având în vedere particularitățile cauzei, cu atât mai mult cu cât, cererea este formulată în cadrul unei căi extraordinare de atac, de retractare, inadmisibilă, Înalta Curte constată lipsa de utilitate a întrebărilor preliminare propuse, motiv pentru care, va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Fiind luată în examinare cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată din oficiu, pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate, de drept, prevăzute de lege, Înalta Curte urmează să o admită și să respingă cererea de revizuire, ca inadmisibilă, având în vedere următoarele considerente:

Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează, astfel că, potrivit acestui text de lege, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Importanța revizuirii rezidă în posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situații excepționale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanța sa.

În conformitate cu dispozițiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ..: "(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:Art. 322 - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:(...)", iar potrivit art. 513 alin. (5) din același Cod.:

"(5) Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.".

Se reține, însă, că decizia atacată în speță nu este supusă niciunei căi de atac, conform art. 513 alin. (5) C. proc. civ., fiind pronunțată în soluționarea unei cereri de revizuire formulate împotriva Deciziei nr. 728 din 22 februarie 2018 prin care s-a respins recursul revizuentului, ca nefondat, cerere de revizuire respinsă, la rândul ei, ca inadmisibilă, în condițiile stipulate de art. 509 alin. (1) din cod.

Or, revizuirea poate fi formulată doar împotriva hotărârilor judecătorești expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) C. proc. civ.. În caz contrar, se încalcă principiul legalității căii de atac, prevăzut de art. 457 din acest act normativ, potrivit căruia căile de atac pot fi exercitate doar dacă sunt prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Sintagma folosită de legiuitor cuprinde atât căile de atac ordinare, cât și pe cele extraordinare, din modul în care este redactat textul rezultând că legea nu face nicio distincție între acestea.

Or, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face vreo distincție (ubi lex non distinguet, nec nos distinguere debemus).

Totodată, din formularea art. 509 și art. 513 alin. (5) C. proc. civ.., texte care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii, reiese că enumerarea categoriilor de hotărâri ce pot fi atacate este limitativă, nepermițând exercitarea respectivei căi extraordinare de atac și împotriva altor hotărâri.

În afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale, condiție care nu este îndeplinită în speță.

În raport cu dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Pentru a da eficiență acestor reglementări legale, instanța este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. (7) C. proc. civ.., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, în raport cu dispozițiile legale mai sus citate, cum, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) și art. 513 alin. (5) C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea cererii de revizuire, hotărârea atacată nefiind una dintre cele la care se referă acest text, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de revizuentul A..

Admite excepția inadmisibilității, invocată din oficiu.

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 2469 din 10 mai 2019, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2020.