ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1776/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 7.02.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 12318 din 11.01.2018 emisă de pârât.

În motivare, a arătat în esență că a trimis cererea de despăgubire asigurătorului care nu a redirecționat-o către pârât având în vedere declanșarea procedurii de faliment. Consideră că având domiciliul în Germania nu poate fi sancționat pentru că nu cunoștea că asigurătorul a intrat în faliment.

1.2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.03.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 13065 din 12.02.2018 emisă de pârât.

În motivare, a arătat în esență că a trimis cererea de despăgubire asigurătorului care nu a redirecționat-o către pârât având în vedere declanșarea procedurii de faliment. Consideră că nu poate fi sancționat cu decăderea din cauza turpitudinii asigurătorului.

1.3. Prin încheierea din 2.10.2018, în temeiul art. 139 din C. proc. civ., s-a dispus conexarea celor două dosare.

Prin sentința civilă nr. 210 din data de 22.01.2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestațiile formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 210 din data de 22.01.2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanța de fond a respins acțiunea prin invocarea prev. art. 14 alin. (1) din Legea nr. . 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Potrivit prev. art. 27 din Norma nr. 16/2015 lichidatorul avea obligația de a comunica la FGA situația creanțelor de asigurări aferente dosarelor de daună existente, chiar dacă nu erau aprobate la plată de către asigurător. Deci, în cazul respectării obligațiilor legale de către lichidator cererea de plată putea și trebuia să fie onorată de intimatul FGA. Fără doar și poate legiuitorul prin prevederile citate a urmărit ocrotirea persoanelor păgubite care s-au adresat în timp util societății de asigurare, iar hotărârea criticată nu respectă voința legiuitorului.

În opinia sa, termenul de 90 zile reglementat prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, în care "asigurații pot formula cereri în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor", se referă la acele persoane, care la aceea dată, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, nu au formulat și înaintat încă cereri de despăgubire la asigurător.

În cazul de față, recurentul-reclamant arată că a înaintat cerere de acordare a despăgubirilor, împreună cu actele doveditoare, către societatea de asigurare B. S.A., la data de 21 aprilie 2016, anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a acestei societăți.

Prin urmare, în virtutea atribuțiilor conferite de lege, în temeiul art. 27 alin. (1), alin. (2) lit. c) și d) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, lichidatorul judiciar trebuia să transmită Fondului un raport amănunțit asupra situației creanțelor de asigurări aferente dosarelor de daună existente în evidențele societății de asigurare debitoare, aprobate sau neaprobate la plată, printre care și situația creanțelor subsemnatului față de societatea de asigurare. în urma acestui demers, Fondul de garantare era obligat, în sensul dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, ca de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva asigurătorului, să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Astfel, consideră că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale în materie, în sensul că și acei asigurați ar trebui să depună cerere de despăgubire încă o dată, în termenul de 90 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de lichidare, care deja au formulat și depus cererea la asigurător. O asemenea interpretare ar însemna o povară excesivă în sarcina asiguraților, deși creditorii nu au obligația legală să urmărească faza în care se află procedura de faliment a unei societăți de asigurare. Or, în mod evident nu acesta a fost scopul legiuitorului, care prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 a statuat că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător."

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din data de 03 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 martie 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și va fi respins.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte va avea în vedere că, recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 12318 din 11.01.2018 și deciziei nr. 13065 din 12.02.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prima instanță a respins contestațiile, ca neîntemeiate, reținând că dreptul de creanță s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, astfel că partea avea obligația să formuleze cererea de plată în termenul de 90 zile prevăzut de lege, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este legală întrucât constatarea tardivității depunerii cererii de plată corespunde realității.

Recurentul-reclamant invocă interpretarea eronată a dispozițiilor art. 27 alin. (1) și (2) lit. c) și d) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora: (1) În conformitate cu art. 258 lit. a) și art. 260 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar desemnat în dosarul de faliment va transmite Fondului un raport amănunțit asupra situației bunurilor/veniturilor societății de asigurare debitoare și asupra stadiului procedurii de lichidare. (2) Raportul lichidatorului judiciar, prevăzut la alin. (1), va cuprinde și următoarele: c) situația creanțelor de asigurări aferente dosarelor de daună existente în evidențele societății de asigurare debitoare, aprobate la plată de către aceasta, dar neînregistrate la dosarul de faliment în condițiile Legii nr. 85/2014; d) situația creanțelor de asigurări aferente dosarelor de daună existente în evidențele societății de asigurare debitoare, neaprobate la plată de către aceasta și neînregistrate la dosarul de faliment în condițiile Legii nr. 85/2014.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste dispoziții nu au fost invocate în mod expres în cadrul cererii de chemare în judecată, iar în cazul în care recurentul-reclamant ar fi considerat incidența acestora ar fi trebuit să se îndrepte și împotriva asigurătorului, iar pe de altă parte, că instanța de fond a fost învestită cu verificarea legalității deciziei nr. 12318/11.01.2018 prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamant, ca fiind tardivă, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, raportat la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări. În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere dată de petent în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

Din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate, rezultă că în mod corect a reținut prima instanță faptul că, deschiderea procedurii de faliment împotriva Societății B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă, definitivă la data de 28.04.2016, iar termenul de 90 de zile calculat, potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., se împlinea la data de 28.07.2016.

Prin urmare, de la data rămânerii definitive a declarării falimentului începe să curgă termenul de 90 de zile în care partea interesată avea posibilitatea formulării unei cereri de plată.

Faptul că recurentul-reclamant a transmis cererea de despăgubire și actele doveditoare societății de asigurare B. S.A. la data de 21.04.2016, anterior declarării falimentului, nu poate atrage răspunderea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților atât timp cât art. 14 alin. (1) Legea nr. 213 din 21 iulie 2015, actualizată, privind Fondul de garantare a asiguraților impune respectarea unui termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a deschis procedura falimentului asigurătorului.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul recurentului-reclamant de la data deschiderii procedurii de faliment împotriva Societății B. S.A., rămasă definitivă la data de 28.04.2016, aspect față de care, la data înregistrării cererii de plată nr. x/12.10.2017 acesta era decăzut din dreptul de a se adresa intimatului-pârât.

De asemenea, Înalta Curte constată că Legea nr. 213/2015 menționează în mod expres la art. 2 alin. (1) că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător".

Cu alte cuvinte, Fondul de Garantare a Asiguraților intervine în cazul în care asigurătorul a fost declarat insolvent în urma deschiderii procedurii falimentului.

Față de aceste considerente, este lipsit de relevanță faptul că cerere de plată a fost adresată asigurătorului anterior deschiderii falimentului, iar acesta avea obligația de a o transmite pârâtului, atât timp cât intimatul-pârât din prezenta cauză nu poate răspunde pentru faptele acestuia decât în limitele învestirii.

Pe cale de consecință, în mod corect a reținut prima instanță că întrucât nu există o derogare legală expresă de la sancțiunea decăderii, deciziile contestate sunt legale, partea fiind decăzută din dreptul de a formula cererea de plată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 210 din 22 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2020.