ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1007/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința 1137/11.09.2019 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A., a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâții A. și A.-Filiala Dolj, care au fost obligați în solidar la plata sumei de 6267 RON despăgubiri și a sumei de 1 300 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Dolj, calea de atac împotriva acesteia a fost soluționată de secția corespunzătoare din cadrul Curții de Apel, ca instanță superioară, potrivit art. 96 alin. (3) C. proc. civ.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței funcționale invocată de către recurentul pârât A. ca neîntemeiată, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul pârât A., ca inadmisibilă.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul A. .

În opinia recurentului în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de fond aplicând eronat dispozițiile art. 29 din actul normativ anterior menționat.

Apreciază recurentul că, competența materială este una de ordine publică, fiind reglementată prin norme imperative, cu caracter absolut, interesul stabilirii acestora fiind data de asigurarea principiului specializării, menținerea unui volum de muncă echilibrat între instanțe și în cadrul acestora, între judecători, astfel încât trebuie respectate și ocrotite inclusiv recunoașterea beneficiului invocârii excepției necompetenței materiale atât din oficiu, de către instanță, cât și de către părți.

Observând că sentința nr. 1137 din 11.09.2019 a Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, respectiv de către o secție necompetentă funcțional, în calea de atac a apelului, se precizează că au fost ridicate excepțiile corespunzătoare.

În opinia recurentului, examinarea acestor două excepții de necompetență de către Curtea de Apel Craiova este împiedicată de prevederile art. 132 alin. (2) din C. proc. civ.

Susține recurentul că prin cererea de sesizare a Curții Constituționale urmărește împiedicarea unei judecăți înfăptuite de către o instanță necompetentă din cauza respingerii unei excepții de ordine publică întemeiată pe o dispoziție legală neconstituțională.

În concluzie, este evident că o eventuală constatare a neconstituționalitățiidispozițiilor criticate ar avea o înrâurire majoră în ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

La data de 13 ianuarie 2020, recurentul pârât A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. prin care precizează faptul că, în actuala formă, încalcă grav principiul statului de drept consfințit de art. 1 alin. (3) din Constituția României, principiul legalității statuat de art. 126 alin. (2) din Constituția României și dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituția României, solicitând să pronunțe o încheiere prin care să fie sesizată Curtea Constituțională a României.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul pârât A., ca inadmisibilă.

Analizând încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie să îndeplinească cumulativ cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția, și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Sub acest aspect, ultima condiție de admisibilitate impune ca dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică, să producă un efect real, concret asupra cursului procesului civil și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Examenul legăturii cu cauza a textelor criticate pentru neconstituționalitate se realizează în mod concret, în funcție de interesul specific al celui ce invocă excepțiile și de înrâurirea pe care dispozițiile legale o au în speță.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. formulată de către A., Înalta Curte constată că dispoziția legală conform conform căreia un act de procedură poate fi atacat numai odată cu fondul nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Totodată, Înalta Curte arată că, din interpretarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre textul de lege a cărui neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Aceasta, deoarece, instrumentul excepției de neconstituționalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces, fără a influența însă modul de rezolvare a acestuia.

Or, din această perspectivă, cu referire la excepția invocată de recurent, în cauză, Înalta Curte constată că textele criticate pentru neconstituționalitate nu îndeplinesc condiția legăturii cu cauza, lipsind atât interesul legitim al recurentului în invocarea acestei excepții, cât și folosul practic pe care acesta l-ar putea avea ca urmare a unei eventuale admiteri a excepției invocate, deoarece, la momentul promovării recursului, nu mai putea face obiectul acestuia problema de necompetență, de vreme ce, pe de o parte, recurentul nu a invocat excepția necompetenței în fața primei instanțe, achiesând implicit la concluziile de competență, iar pe de altă parte nici nu a declarat vreo cale de atac distinctă împotriva încheierii primei instanțe prin care aceasta și-a declarat competența de a judeca pricina.

Astfel, Înalta Curte constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă, concretă, între modul de soluționare a căii de atac formulate de recurent și necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional cu privire la textele de lege criticate pentru neconstituționalitate, o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar statua asupra constituționalității sau, dimpotrivă, asupra neconstituționalității dispozițiilor criticate neputând avea vreo înrâurire în ce privește soluția ce se va pronunța în cauză.

Așadar, prevederile a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu soluționarea cauzei, situație în care excepția de neconstituționalitate apare ca lipsită de pertinență, pentru excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale menționate nefiind îndeplinită condiția legăturii cu cauza, la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Constatând că încheierea recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurentul la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 2020.