ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2138/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2018 pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamantul A. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei B. la plata sumei de 50 RON, pretenții ulterior majorate la suma de 5.000.000 euro, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru vătămarea gravă cauzată acestuia cu ocazia judecării dosarului penal nr. x/2012, în care pârâta a avut calitatea de președintă a completului de judecată.

Prin sentința civilă nr. 134 din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin sentința civilă nr. 433 din 5 iulie 2019, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Cheltuielile procesuale avansate de stat, pentru care partea a beneficiat de scutire, prin încuviințarea cererii de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, au rămas în sarcina statului.

Prin decizia nr. 3217 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 433 din 05.07.2019 a Tribunalului Dolj.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a formulat recurs reclamantul A..

Prin motivele de recurs susține că instanțele de fond au respins acțiunea în scopul vădit ca faptele pârâților să rămână nepedepsite. Arată că acesta a îndeplinit toate cerințele pentru admiterea cererii de chemare în judecată, fiind împiedicat, însă, să indice existența faptelor ilicite, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre acestea, pentru ca mai apoi instanța să-i respingă acțiunea, reținând că nu au fost dovedite faptele ilicite.

Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept.

La 17 iunie 2020 Înalta Curte a procedat, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a concluzionat că se pune problema nulității recursului, din două perspective, pe de-o parte întrucât criticile din recurs nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu aplicarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar motivele de recurs nu pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, pe de altă parte, în raport de prevederile art. 490 alin. (1) C. proc. civ., recursul nefiind depus la instanța a cărei hotărâre se atacă, ci transmis direct Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin rezoluția din 7 septembrie 2020 a fost stabilit termen de judecată la data de 20 octombrie 2020, când Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra chestiunii nulității recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

Potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Înalta Curte constată că recursul declarat în prezenta cauză cuprinde susțineri care nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., și care nici nu reprezintă critici concrete împotriva raționamentului instanței de apel pe care se sprijină soluția pronunțată în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 3217 din 4 decembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, atacată în prezenta cauză, a fost respins apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 433/05.07.2019 a Tribunalului Dolj, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de acordare de daune pentru vătămarea produsă acestuia prin modul defectuos de judecare a dosarului penal nr. x/2012, în care pârâta a avut calitatea de președintă a completului de judecată.

În motivare, curtea de apel a reținut, în esență, că activitatea desfășurată de magistrați în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu poate fi analizată în contextul angajării răspunderii civile delictuale de drept comun, răspunderea judecătorului sau procurorului care și-ar fi exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență fiind subsidiară răspunderii statului și indirectă, motiv pentru care, în mod corect, a fost respinsă cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

În calea de atac a recursului, reclamantul a arătat doar generic faptul că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii, precum și că acesta ar fi fost împiedicat să indice elementele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, fără a arăta care sunt considerentele pentru care decizia Curții de Apel Craiova, secția I civilă este nelegală.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței raportat la considerentele avute în vedere la pronunțarea soluției și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părților poate duce la casarea unei hotărâri.

Astfel, având în vedere că prin cererea de recurs recurentul nu s-a raportat în niciun fel la argumentele instanței de apel, prin care s-a reținut, practic, inadmisibilitatea atragerii răspunderii directe a magistraților pe calea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, și văzând că susținerile din recurs nu pot fi analizate din perspectiva niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.

Aceeași sancțiune a nulității recursului se impune, totodată, și prin raportare la dispozițiile 490 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.

În cauză, reclamantul A. a transmis cererea de recurs direct Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu Curții de Apel Craiova, astfel că, și din această perspectivă recursul declarat în cauză este lovit de nulitate.

În consecință, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) și art. 490 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3217 din 4 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 3217 din 4 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.