ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 387/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. x/2016 la data de 10.05.2019, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, anularea parțială Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării rurale nr. 225/09.10.2012 publicat în Monitorul Oficial nr. 703 din 12.10.2012, pentru modificarea Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, emis de către pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv anularea art. 2, ca fiind nelegal; fără cheltuieli de judecată.

Prin acțiunea înregistrată la data de 12.09.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat aceleași pretenții împotriva Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, invocând aceleași argumente de fapt și de drept ca cele anterior expuse.

La termenul din data de 13.12.2016, instanța a admis excepția de litispendență invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a dispus conexarea dosarului nr. x/2016 la dosarul x/2016

Prin sentința civilă nr. 353 pronunțată în data de 22 decembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile și a respins cererile conexate formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 353 pronunțată în data de 22 decembrie 2016 de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Consideră nelegală hotărârea instanței de fond și solicită a se observa că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit textele legale europene și normele interne.

Apreciază că dispozițiile criticate din OMADR nr. 246/2008 așa cum au fost modificate prin art. I, pct. 2 din Ordinul nr. 225/09.10.2012 contravin în mod evident dispozițiilor art. 148 din Constituția României, sunt în dezacord cu O.U.G. nr. 125/2006 și nu respectă reglementările europene.

Menționează că, în vederea îndeplinirii obiectivelor comunitare și în scopul creșterii flexibilității plăților directe, prin Regulamentul CE nr. 73/2009 s-a stabilit cadrul de acordare a schemelor de sprijin pentru a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate și pentru a se asigura menținerea lor în bune condiții agricole și de mediu. Astfel, conform acestui Regulament, autoritățile naționale competente trebuie să efectueze integral plățile către beneficiari, prevăzute în cadrul schemelor comunitare de sprijin, sub rezerva reducerilor prevăzute în regulament și în perioadele stabilite.

Consideră că prin dispozițiile actului administrativ atacat s-a îngrădit exercitarea unor drepturi ale reclamantei, respectiv dreptul de a beneficia de subvențiile acordate fermierilor pentru utilizarea efectivă a terenurilor agricole.

Dispoziția legală, considerată a fi neîndeplinită la momentul formulării și depunerii cererii de plată, este cea privitoare la durata contractelor de arendare, prevăzută de art. 6 alin. (2) din OMADR nr. 246/2008 introdus prin Ordinul nr. 225 din 9 octombrie 2012, publicat în Monitorul Oficial nr. 703 din 12 octombrie 2012, respectiv faptul ca documentele - contractele de arendare în speță - să fie valabile până la data de 1 decembrie a anului de cerere.

Dispozițiile art. 29 alin. (2) din Regulamentul European CE nr. 73/2009 ce reglementează condițiile de realizare a plăților nu conține nici o referire la perioada de valabilitate a documentelor care dovedesc utilizarea legală a suprafețelor agricole.

Regulamentul european, act normativ cu forță juridică superioară, contrar celor susținute de prima instanță, nu se stabilește o dată pentru verificarea condițiilor de eligibilitate, la art. 29 alin. (3) fiind menționat doar că plățile nu se realizează înainte de verificarea condițiilor de eligibilitate. Or, verificările în teren nu se pot face decât atâta timp cât există culturile pe suprafețe sau într-un timp foarte scurt de la recoltare. Regulamentul European stabilește o dată minimă înainte de care nu pot fi acordate plățile, nu o dată de verificare faptică în teren, care în speță este contră naturii.

Prin Decizia nr. x/14.01.2015 emisă de APIA Centrul Județean Timiș s-a dispus retragerea suprafeței de 12,90 ha din schemele de sprijin pentru anul 2014 deoarece actele doveditoare ale dreptului de utilizare nu îndeplineau condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 6 alin. (2) din OMADR 246/2008. Motivul pentru care APIA a emis Decizia menționată a fost faptul că documentele (contractele de arendare) care dovedeau utilizarea legală a terenului agricol nu îndeplineau cerința perioadei de valabilitate, respectiv până la data de 1 decembrie a anului de cerere. Societatea reclamantă a formulat contestație împotriva Deciziei, APIA menținându-și punctul de vedere prin Notificarea de respingere nr. x/06.03.2015. Ulterior s-a adresat instanței de judecată, iar în prezent litigiul se află în faza de recurs pe rolul Curții de Apel Timișoara.

Dispozițiile legale atacate prevăd faptul că documentele care dovedesc utilizarea legală a terenurilor agricole pentru care se solicită plățile trebuie să se încheie până la data depunerii cererii de plată, în conformitate cu prevederile art. 124 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 79/2009 și să fie valabile până la data de 1 decembrie a anului de cerere, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (2) din același Regulament.

Mai susține că a solicitat acordarea formelor de sprijin îndeplinind toate condițiile prevăzute de dispozițiile legale, respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 125/2006, Regulamentul CE nr. 1782/2003 al Consiliului, Regulamentul CE nr. 796/2004 al Comisiei, Regulamentul CE nr. 73/2009 al Consiliului, Regulamentul CE nr. 691/2009 al Comisiei, Regulamentul CE nr. 1121/2009, Regulamentul CE nr. 1122/2009, Regulamentul CE nr. 1120/2009 Regulamentul CE nr. 1290/2005 și ale Ordinului MADR nr. 246/2008.

În acest sens a prezentat pârâtelor contractele de arendare nr. x înregistrate la Consiliul Local al Comunei Teremia Mare și adeverința eliberată de Primăria Comunei Teremia Mare, făcând dovada utilizării terenului.

Prin urmare, în nici un caz nu s-ar putea afirma faptul că pentru anul agricol 2014 nu s-a făcut dovada utilizării terenului. Mai mult a prezentat documentele care dovedeau dreptul de folosință și de asemenea s-a făcut și dovada utilizării efective a terenului, APIA precizând doar că documentele care atestă dreptul de utilizare nu respectă condiția privitoare la termenul impus de art. 6 din Ordinul MADR nr. 246/2008.

În acest context, arată că și-a desfășurat activitatea în condiții perfect legale, textul atacat fiind discriminatoriu, în condițiile în care alți fermieri care au desfășurat același activități agricole în exploatarea terenurilor pe parcursul unui an agricol în aceleași condiții ca și reclamanta, pot beneficia de dispozițiile legale referitoare la acordarea formelor de sprijin. Motivul de diferențiere fiind faptul că documentul care atestă folosința legală a suprafeței de teren nu este valabil până la 1 decembrie a anului de cerere, deși anul agricol s-a încheiat o dată cu recoltarea culturilor. Astfel, exercitarea drepturilor sale garantate de lege, respectiv, de a solicita și de a i se acorda formele de sprijin, este restrânsă prin impunerea unor condiții care nu au legătură cu realitatea agricolă.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 28 ianuarie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, dar și a apărărilor înfățișate prin întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar și la contextul factual al cauzei, constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ competentă cu cererea de anulare parțială a Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării rurale nr. 225/09.10.2012 publicat în Monitorul Oficial nr. 703 din 12.10.2012, pentru modificarea Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, emis de către pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv anularea art. 2 care a modificat art. 6 al Ordinului 246/2008, ca fiind nelegal.

În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalității soluției adoptate de instanța de fond raportat la dispoziția normativă criticată.

Motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă în susținerea recursului promovat în cauză este prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează strict perioada prevăzută la art. 6 alin. (2) din OMADR nr. 246/2008 introdus prin Ordinul nr. 225 din 9 octombrie 2012, publicat în Monitorul Oficial nr. 703 din 12 octombrie 2012, respectiv faptul că documentele - contractele de arendare trebuie să fie valabile până la data de 1 decembrie a anului de cerere, prevedere ce încalcă dispozițiile art. 148 din Constituția României, O.U.G. nr. 125/2006 și Reglementările europene.

În cauză Înalta Curte reține următoarele aspecte;

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat anularea parțială a Ordinului nr. 225/09.10.2012, respectiv anularea art. 1 pct. 2 de modificare a art. 6 al Ordinului 246/2008, prin care s-a introdus alin. (2).

Potrivit art. 1 alin. (2) "Documentele prevăzute la art. 4 și 5 se încheie până la data depunerii cererii de plată și/sau a modificării acesteia, în conformitate cu prevederile art. 124 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, cu modificările și completările ulterioare, și sunt valabile până la data de 1 decembrie a anului de cerere, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (2) din același regulament."

Anterior dispozițiile art. 6 din OMADR nr. 246/2008 nu conțineau o perioadă de valabilitate a documentelor care atestau dreptul de utilizare legală a terenului agricol și care se depuneau în susținerea cererii de plată de către producătorul agricol sau la cererea reprezentanților Agenției de Plătiși Intervenție pentru Agricultură, în vederea efectuării procedurilor de administrare și control.

Prin Ordinul MADR nr. 234/2016 publicat în Monitorul Oficial nr. 137 din 23 februarie 2016, Ordinul nr. 246/2008 a fost abrogat.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că Ordinul nr. 225/09.10.2012 a fost emis în temeiul și în executarea O.U.G. nr. 125/2006 cu respectarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2006 și a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1.290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.782/2003, cu modificările și completările ulterioare.

Sub acest aspect trebuie precizat că în conformitate cu prevederile art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 Statele Membre au dreptul de "a adopta, în cadrul politicii agricole comune, toate dispozițiile legale, de reglementare și administrative, precum și orice alte măsuri necesare pentru a asigura protejarea eficientă a intereselor financiare ale Comunității, în special cu scopul de: (I) a verifica autenticitatea și conformitatea operațiunilor finanțate de FEAG și FEADR; (II) a preveni și monitoriza neregularitățile; (III) a recupera sumele pierdute ca urmare a neregularităților sau a neglijenței."

În acest context nu sunt fondate susținerile reclamantei în sensul că dispozițiile contestate sunt nelegale față de dispozițiile Regulamentului CE nr. 73/2009 care nu conțin referiri la durata contractelor/documentelor care atestă dreptul de utilizare a unui teren.

Condiția valabilității contractelor de arendă până la data de 01 decembrie, e necesar a fi privită prin prisma prevederilor art. 124 alin. (2) pct. 2 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, potrivit cărora parcelele eligibile pentru plată pe suprafață se pun la dispoziția agricultorului la data stabilită de statul membru, dată care nu poate fi ulterioară datei stabilite în statul membru respectiv pentru modificarea cererii de ajutor coroborate cu dispozițiile art. 29 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, conform căruia plățile se fac în cel mult două rate pe an, în cursul perioadei care începe la data de 1 decembrie și se încheie la data de 30 iunie a anului calendaristic următor. Astfel este necesar ca dreptul de utilizare a terenurilor pentru care se efectuează plați să fie valabile până la data de 1 decembrie a anului de cerere.

În mod legal judecătorul fondului a reținut existența unui drept de apreciere al statelor membre în stabilirea acestor măsuri și termene, astfel că nu se poate constata nelegalitatea dispozițiilor atacate, dispozițiile art. 29 alin. (3) din Reg. (CE) nr. 73/2009 stabilind clar că plățile din cadrul schemelor de sprijin nu se realizează înainte de finalizarea verificării condițiilor de eligibilitate, context în care nu are relevanță faptul că un an agricol nu se încheie la sfârșitul anului calendaristic.

Înalta Curte achiesează la considerentele instanței de fond potrivit cărora nu se poate reține existența unui tratament inegal și discriminatoriu a reclamantei raportat la alți fermier, nefiind produsă nicio încălcare a principiului egalității de șanse și de tratament identic, toți solicitanții din campania 2014 având obligația de a face dovada dreptului de utilizare a terenurilor până cel puțin la data de 1 decembrie a anului de cerere, Ordinul nr. 225/2012 fiind obligatoriu pentru toți solicitanții cererilor unice de plată de la data publicării în Monitorul Oficiat al României, iar respectarea și îndeplinirea criteriilor de eligibilitate cu privire la cererea unică de plată pe suprafață, nu reprezintă o îngrădire a exercițiului drepturilor.

Față de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a constatat că este neîntemeiată cererea de anulare parțială a Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării rurale nr. 225/09.10.2012, pentru modificarea Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 246/2008, întrucât actul contestat a fost emis cu respectarea prevederilor naționale și europene.

Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 353 din 22 decembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 353 din 22 decembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.