ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 18 august 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, a solicitat anularea art. 2 lit. c) din Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 98/2010 privind stabilirea modului de implementare a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți naționale directe complementare în sectorul zootehnic și speciile ovine/caprine în acord cu reglementările comunitare în domeniu, emis de pârât.

Prin sentința civilă nr. 18 din 23 ianuarie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În esență, recurentul-reclamant susține că prima instanță în mod greșit a reținut existența autorității de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 450 din 26 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - SCAF în dosarul nr. x/2013, prin care a fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 2 lit. c) din Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 98/2010.

Recurentul-reclamant susține că cele două litigii au obiect și cauză diferite, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul identității de obiect se susține că în dosarul nr. x/2012, instanța a fost învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Ordinul MADR nr. 98/2010, care ar fi avut ca efect înlăturarea actului constatat a fi nelegal, or în prezentul dosar, instanța a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare (în parte) a actului administrativ cu caracter normativ, controlul judecătoresc fiind declanșat pe calea unei acțiuni directe, în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 267 din 7 mai 2014, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 538/21 iulie 2014.

Referitor la identitatea de cauză se susține că în dosarul nr. x/2012, instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat și asupra motivului de nelegalitate constând în lipsa notificării actului administrativ cu caracter normativ (Ordinul MADR nr. 98/2010) către Comisia Europeană, aspect de nelegalitate ce a fost invocat în plus prin acțiunea în anulare, ce face obiectul prezentului dosar.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a invocat excepția nulității recursului ca urmare a neîncadrării criticilor de nelegalitate într-unul din motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în esență, reiterând apărările formulate în fața primei instanțe.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin întâmpinare, a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, dar și a apărărilor înfățișate prin întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente dar și la contextul factual al cauzei, constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, reclamantul A. a investit instanța de contencios administrativ competentă cu cererea de anulare parțială a Ordinului nr. 98/2010, emis de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, respectiv a art. 2 lit. c) din acesta.

În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalității soluției adoptate de prima instanță în sensul reținerii în cauza de față a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2012, în conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că în mod eronat instanța a considerat inutil să mai cerceteze fondul cauzei, reținând puterea de lucru judecat, în raport de hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2012.

În opinia recurentului-reclamant puterea lucrului judecat este inoperabilă întrucât, între prezenta cauză și cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, nu există identitate de cauză și de obiect.

Înalta Curte, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, constată, în acord cu cele arătate și de prima instanță, că ceea ce prezintă relevanță în prezenta cauză, în raport și de hotărârea anterioară, respectiv sentința civilă nr. 450 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin nerecurare, este identitatea de chestiune litigioasă.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. presupune, în termenii acestui text, că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, astfel cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior care să se impună noii judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional.

Prin acțiunea ce a fost soluționată prin sentința ce formează obiectul prezentului recurs, recurentul-reclamant a solicitat anularea art. 2 alin. (1) lit. c) din Ordinul MADR nr. 98/2010, susținând că este excesivă și nelegală condiția impusă cu privire la menținerea efectivului de ovine/femele caprine pentru care se solicită prima, la adresa menționată în cerere în perioada 01 iunie - 31 august 2010, întrucât aceasta încalcă prevederile regulamentelor europene și adaugă la lege.

În cauza soluționată anterior, definitiv, prin sentința civilă nr. 450/26 septembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara - SCAF a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Ordinul MADR nr. 98/2010, invocată de reclamantul A. în cadrul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Timiș - SCAF, având ca obiect acțiunea în anulare a deciziei nr. x/15.10.2010, emisă de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin care a fost respinsă cererea formulată de reclamant privind solicitarea primei pe cap de animal din specia ovine pentru anul 2012, în temeiul art. 2 lit. c) din Ordinul MADR nr. 98/2010.

În considerentele sentinței civile nr. 450 din 26 septembrie 2013 s-a reținut că stabilirea criteriului referitor la menținerea în exploatație a efectivului animalier la o anumită adresă, într-un interval de timp prestabilit, nu adaugă la lege, acest criteriu de eligibilitate, de la art. 2 alin. (1) lit. c) din Ordinul MADR nr. 98/2010, fiind stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 13 din O.U.G. nr. 125/2006, potrivit căruia, criteriile de eligibilitate se stabilesc prin ordin emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în baza unor reglementări comunitare în domeniu.

Cu referire la reglementările comunitare, s-a reținut că, în speță, Ordinul nr. 98/2010 a fost emis în aplicarea dispozițiilor legale în conformitate cu mecanismele prevăzute de legislația europeană în domeniu.

Cât privește caracterul excesiv al obligației instituite, raportat la specificul activității de oierit, care implică procesul de transhumanță, s-a reținut în considerentele sentinței civile nr. 450 din 26 septembrie 2013, că aceasta nu vizează o problemă de legalitate a actului administrativ cu caracter normativ, ci una de oportunitate, astfel încât nu poate face obiect de analiză în cadrul excepției de nelegalitate, precum și că, în orice caz, obligația de menținere a efectivului animalier la o adresă prestabilită nu este impusă solicitanților primelor decât într-un interval limitat, aceștia având libertatea de a stabili dacă este în interesul propriu să își asume o atare obligație în scopul de a beneficia de formele de ajutor financiar direct ori să renunțe la un astfel de ajutor pentru a derula procesul de transhumanță.

În raport de această sentință, Înalta Curte constată că în mod corect și legal, instanța de fond a reținut că efectele lucrului judecat au la bază regula că o constatare făcută printr-o hotărâre definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Reglementarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are drept scop prevenirea și evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești și presupune nu identitate de acțiuni ci doar identitate de chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese.

Cât timp printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a stabilit legalitatea actului administrativ contestat, prin raportare la o cauză juridică identică celei din cauza de față, indiferent de calea procesuală aleasă (acțiune în anulare sau excepție de nelegalitate), analiza aceluiași act administrativ nu mai poate face obiectul unei noi judecăți, întrucât s-ar încălca puterea de lucru judecat cu privire la considerentele prin care s-a rezolvat această chestiune litigioasă, potrivit prevederilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel fiind, inclusiv din perspectiva considerentelor teoretice arătate, rezultă, o dată în plus, temeinicia și legalitatea hotărârii pronunțate, fiind evidentă puterea lucrului judecat cu privire la chestiunea litigioasă soluționată în dosarul nr. x/2012, ce se impune în cauza de față, fără ca instanța de judecată să poată reveni cu o nouă statuare asupra acelorași dezlegări din dosarul anterior menționat.

Prin urmare, niciuna dintre criticile pe care și-a fundamentat recurentul-reclamant incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu prezintă un caracter întemeiat, fapt de natură a respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 18 din 23 ianuarie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2018.