ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2516/2019

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29.12.2015, sub nr. x/2015, reclamantul Județul Dâmbovița prin Consiliul Județean Dâmbovița a chemat în judecată pârâtul Ministerul Sănătății, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea în parte a Ordinului Ministrului Sănătății nr. 869/2015, privitor la textul art. 7 (6) din Anexa I, potrivit căruia: "Comisiile de concurs sunt propuse de către conducătorul unității sanitare care a publicat posturile la concurs și sunt aprobate de ordonatorul de credite superior ierarhic, prin act administrativ al conducătorului acestuia, în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea propunerilor."

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2120 din 17 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Județul Dâmbovița prin Consiliul Județean Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, ca neîntemeiată.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate. Întemeindu-și recursul pe motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în esență, recurentul reclamant a susținut că soluția primei instanțe este rezultatul greșitei stabiliri a conținutului raportului de competențe între autoritățile administrației publice, menționând că în ceea ce privește competența Ministerului Sănătății, de aprobare a metodologiei privind carierea profesională a personalului medical, nu ar opera o prorogare și în angajarea altor instituții. A arătat recurentul că, deși președintele consiliului județean îndeplinește și atribuții privind serviciile publice de interes județean, cum ar fi în speță sănătatea, se creează o confuzie între atribuțiile unei autorități publice și competența unei alte autorități asupra aceluiași serviciu public. S-a susținut că, în cadrul procesului de avizare a unei dispoziții a președintelui consiliului județean, se constată implicarea acestuia în aprobarea constituirii unei comisii de concurs pentru ocuparea posturilor vacante de medici la Spitalul Județean Dâmbovița, iar în ceea ce privește competențele președintelui consiliului județean au fost identificate prevederile art. 7 alin. (6) Anexa nr. 1 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 869/2015, pe care recurentul le consideră ca fiind în neconcordanță cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. o) din Constituția României și cu prevederile art. 104 din Legea nr. 215/2001. În concret, s-a precizat că, atâta vreme cât legea nu abilitează Ministerul Sănătății să reglementeze implicarea unei alte autorități publice în managementul unităților sanitare, numai un exces de competență și neconstituțional ar justifica implicarea președintelui consiliului județean să participe, însărcinat de către Ministerul Sănătății, la procedura de concurs pentru ocuparea unor funcții în sistemul de sănătate publică. A susținut recurentul reclamant că potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 215/2001 printre atribuțiile președintelui consiliului județean nu este prevăzută și cea de aprobare a comisiilor de concurs pentru ocuparea posturilor vacante ale autorităților sanitare publice subordonate consiliului județean. S-a mai arătat prin motivele de recurs că, între Guvern, respectiv ministere și consiliile județene sau locale, nu există raporturi de subordonare. S-a conchis că, printr-un act administrativ inferior, cum este un ordin al ministrului, s-ar adăuga la lege și prin urmare art. 7 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Ordinul Ministrului Sănătății nu satisface rigorile stricte ale legii, întrucât aceste prevederi nu corespund cu legea fundamentală și cu celelalte acte normative cu forță juridică superioară. Pentru motivele expuse în cuprinsul recursului formulat, recurentul reclamant Județul Dâmbovița prin Consiliul Județean Dâmbovița a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecința anulării, în parte, a Ordinului Ministrului Sănătății nr. 869/2015 privitor la textul art. 7 alin. (6) din Anexa nr. 1, potrivit căruia "Comisiile de concurs sunt propuse de către conducătorul unității sanitare care a publicat posturile la concurs și sunt aprobate de ordonatorul de credite superior ierarhic, prin act administrativ al conducătorului acestuia, în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea propunerilor".

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la data de 7 octombrie 2017, intimatul pârât Ministerul Sănătății a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului formulat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică, subliniind că Ministerul Sănătății a fost și este o autoritate publică centrală cu abilitatea legală de a emite norme general aplicabile în materia organizării concursurilor pentru ocuparea funcțiilor de execuție specifice din cadrul unităților sanitare publice indiferent din ce rețea face parte unitatea sanitară. S-a arătat că, ulterior descentralizării, legea îi conferă ministerului dreptul de a reglementa și de a însărcina consiliul județean sau pe oricare ordonator de credite superior ierarhic să participe la procedura de concurs, respectiv de a aproba, prin act administrativ, comisia de concurs. Contrar susținerilor recurentului reclamant, s-a menționat că Ordinul Ministrului Sănătății nr. 869/2015 nu este un "act administrativ inferior" prin care s-a adăugat la lege, ci este un act administrativ ce vine în aplicarea Legii nr. 95/2006 și a legilor cu privire la descentralizarea sistemului de sănătate, precum și a H.G. nr. 144/2010.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 23 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 15 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția Înaltei Curți Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate. 6.1 Argumente relevante Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea prevederilor art. 7 alin. (6) din Metodologia privind organizarea concursurilor de ocupare a posturilor de medic, medic dentist, farmacist, biolog, biochimist și chimist din unitățile sanitare publice, a funcțiilor de șef de secție, șef de laborator și șef de compartiment din unitățile sanitare publice fără paturi, respectiv a funcției de farmacist-șef în unitățile sanitare publice cu paturi, aprobată prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 869/2015. Potrivit acestor prevederi "comisiile de concurs sunt propuse de către conducătorul unității sanitare care a publicat posturile la concurs și sunt aprobate de ordonatorul de credite superior ierarhic, prin act administrativ al conducătorului acestuia, în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea propunerilor." Reclamantul a solicitat anularea actului administrativ, în partea care cuprinde dispozițiile citate, arătând că acestea adaugă la lege și implică o subordonare nepermisă a autorităților locale față de cele centrale, încălcând autonomia locală. În acord cu soluția primei instanțe, Înalta Curte constată că Ordinul Ministrului Sănătății nr. 869/2015 este emis în conformitate cu H.G. nr. 144/2010, care la art. 4 alin. (1) pct. 24 prevede, ca atribuție a Ministerului, aprobarea, prin ordin al ministrului sănătății, a metodologiei privind angajarea, transferarea și detașarea medicilor, medicilor dentiști, farmaciștilor, biochimiștilor, biologilor și chimiștilor din unitățile sanitare publice. Totodată, Legea nr. 215/2001, în concordanță cu dispozițiile constituționale invocate de reclamant, respectiv ale art. 73 alin. (3) lit. o), la art. 91 reglementează printre atribuțiile consiliului județean și pe aceea de organizare și funcționare a instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și asigurarea cadrului necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes județean privind sănătatea. De asemenea, art. 104, din aceeași lege, prevede că președintele consiliului județean ia măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din domeniile prevăzute la art. 91, printre care și sănătatea. Raportat la acest cadru normativ, în condițiile în care Consiliul Județean Dâmbovița a devenit, ca efect al descentralizării sistemului de sănătate publică, prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, instituție publică cu rețea sanitară proprie cu atribuții în materia managementului asistenței medicale, iar Ministerul Sănătății a rămas autoritatea publică centrală de reglementare unitară în ceea ce privește legislația specifică activității desfășurate în unitățile sanitare publice, instanța de control judiciar va respinge criticile reclamantului referitoare la invocata prorogare de competență a Ministerului Sănătății. Ordinul nr. 869/2015 este emis în temeiul H.G. nr. 144/2010, fiind dat în aplicarea Legii nr. 95/2006. În acord cu descentralizarea sistemului de sănătate, prevederile contastate ale Ordinului implică autoritatea administrației publice locale în managementul asistenței medicale, necontravenind prevederilor art. 104 din Legea nr. 215/2001, așa cum susține recurentul. 6.2 Temeiul legal al soluției adoptate Constatând că sentința recurată este legală și că nu există motive care să atragă casarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,