ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4791/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe, prin sentința civilă nr. 4719 din 06.09.2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 50/20.01.2016, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în dosarul nr. x/2015.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2917 din 11 iulie 2017, a respins acțiunea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. și B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său, reclamantul susține că instanța nu s-a pronunțat in mod clar și dovedit față de excepția de tardivitate invocata in mod nelegal si nedovedit de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care face o confuzie gravă reținând în Hotărârea pronunțată faptul ca reclamanții au sesizat o singura fapta produsa in 12.01.2013 când, in fapt, așa cum rezulta din petiție, 12.01.2013 constituie doar începutul unui lung sir de amenințări si instigări, discriminări rasiste si anti-semite.

Arată recurenții că orice acțiune de instigare, presupune, prin natura sa, un subiect pasiv, precum și elemente suficiente de natură a reliefa gradul de pericol social concret al acțiunii de instigare, precum, descrierea unor fapte ce se sugerează publicului țintă și o anumită intensitate a acțiunii de sugestie astfel încât acest public să considere mesajul suficient de serios pentru a acționa.

Soluția dată de Consiliu în prezenta speță are un pronunțat caracter conjunctural și nu are la bază o analiză amănunțită și pertinentă a situației de fapt așa cum trebui in fapt sa fie, si cum C.N.C.D. prin lege a fost desemnata sa o facă.

Recurenții susțin că pentru a se invoca tardivitatea in cazul sesizării în discuție ar fi trebuit ca CNCD sa emită o adresa către secția 3 Politie adresa in care sa C.N.C.D. sa solicite precizări privind data la care aceste infracțiuni ar fi fost săvârșite precum si stadiul cercetărilor

De asemenea instanța trebuia sa constatate daca data respectiva de la care s-a calculat tardivitatea plângerii a fost determinata prin probe, așa cum obliga legea si trebuia sa se pronunțe in mod motivat cu prioritate fata de aceasta excepție ceea ce in mod nelegal nu s-a întâmplat.

Or, termenul de tardivitate poate fi invocat numai daca urmare a cercetărilor s-a constatat prin probe o data certa si anume: zi, luna si an.

Cu atât mai mult nu au fost avut in vedere toate aspectele - infracțiunile sesizate si dovedite fiecare dintre aceste infracțiuni având termene diferite de săvârșire si prescriere.

In acest caz suntem in fata unei infracțiuni progresive care de asemenea are un termen diferit de calcul al termenului de prescripție (conform art. 154 pct 3 C. pen.: în cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.)

In privința termenului de prescripție a răspunderii penale la o infracțiune progresiva, in doctrina penala mai noua s-au conturat doua puncte de vedere: primul care susține ca acesta poate fi calculat de la data când a luat sfârșit activitatea fizica, iar nu din momentul in care procesul de amplificare a rezultatului s-a încheiat, iar cel de-al doilea promovează ideea ca începerea prescripției răspunderii penale va fi aceea a comiterii acțiunii si a producerii rezultatului provizoriu considerat, chiar daca a trecut o perioada de timp pana la producerea lui.

Forma de vinovăție a infracțiunii progresive poate fi intenția, culpa sau preterintenția. Încadrarea juridică a faptei va fi data, însă, in raport cu rezultatul produs, in toate cazurile când încadrarea este condiționata de producerea unui anumit rezultat.

O dovada in plus este si faptul ca excepția de tardivitate nu a fost invocata si dovedita legal este si faptul ca si secția 3 Politie in dosarul x/2013, dosar penal care a avut si are ca obiect incendierea cu intenție a ap. nr. 2 din str. x sector 1 București, nu a efectuat nici un fel de cercetări așa cum ii obliga legea. Dl. A. s-a adresat instanței - Judecătoriei Sectorului 1 București unde prin încheierea de ședință din 16.03.2018 in dosarul penal nr. x/2018 instanța a constatat in mod definitiv ca cercetările in dosarul penal x/2013 nu au fost efectuate de loc, ca cercetările sunt tergiversate fără motiv si a obligat secția 3 Politie sa efectueze cercetările ce se impun.

Subliniază recurenții că au dovedit in cadrul audierii de la C.N.C.D. că unele amenințări cu caracter discriminatoriu si antisemit le-au fost transmise chiar cu o zi înaintea audierii si chiar in ziua audierii, deci tardivitatea cu siguranță nu putea fi invocata in mod motivat.

În continuare, recurenții susțin că instanța de fond a trecut ce vederea faptul dovedit la fila x art. III unde se poate observa cu ușurință faptul ca C.N.C.D. a tergiversat cu buna știința soluționarea intr-un termen legal si rezonabil a petiției lor, ajungând să soluționeze petiția după mai mult de 8 luni când termenul legal este de 30 zile.

Instanța de fond nu analizat cu celeritate, prin prisma legislației in vigoare, acțiunea formulată împotriva Hotărârii nr. 50/20.01.2016 emisa de C.N.C.D. in baza petiției înregistrate la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sub nr. x/05.12.2014 și care a format obiectul dosarului C.N.C.D. nr. x/2015, in care reclamanții au sesizat fapte de discriminare si antisemitism, care au început cu data de 12.01.2013 si au continuat in mod permanent pana in prezent.

În baza sesizării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării era obligat sa efectueze demersuri, verificări, să dea curs solicitării și, indiferent de rezultat, să comunice răspunsul in termenul legal, ceea ce nu s-a întâmplat.

Instanța de fond nu a reținut faptul că negarea Holocaustului este o formă pură de antisemitism, susțin recurenții, antisemitismul având consecințe grave care aduc atingere demnității umane, care încalcă cele mai elementare drepturi ale persoanei care este victima antisemitismului.

Efectele Antisemitismului pot fi indentificate și resimțite numai de persoane de etnie mozaica (evrei) si asemenea unei dureri cronice sunt adesea greu de dovedit si de explicat celor care nu sunt in poziția de a trăi si de simți pe pielea lor ce înseamnă antisemitismul.

Cert este ca efectele antisemitismului nu pot fi tratate așa cum au fost tratate de C.N.C.D. in cazul de față si nu pot fi ignorate si anulate prin invocarea prescrierii lor așa cum, din păcate, a procedat C.N.C.D.

În continuare, recurenții susțin că instanța de fond nu analizat și nu a ținut cont de probele care nu au fost niciodată contestate de către CNCD si nici de către instanța astfel ca aceste probe au o certă valoare și dovedesc gravitatea acțiunilor antisemite față de care a fost sesizat C.N.C.D.

Astfel, recurenții arată că în instanță, în sesizarea și în cadrul audienței menționate precum și în acțiunea lor au prezentat procesele-verbale din care reieșea că apartamentul din str. x sector 1 București a fost incendiat și că de fiecare dată cauza a fost focul pus cu intenție.

Atunci când acoperișul apartamentului mamei sale a fost incendiat, în timp ce pompierii stingeau incendiul, unul dintre vecinii care asistau pe stradă la desfășurarea acțiunii, in prezenta reclamantului și a doi polițiști aflați la fata locului, a afirmat cu voce tare și fără nicio reținere "jidanii ăștia o să ocupe toată strada. Foarte bine au făcut ca le-au dat foc".

Pe loc, recurentul a reacționat, solicitând polițiștilor să ia atitudine împotriva acelui care a făcut aceasta afirmație. Reacția polițiștilor care au afirmat că ei nu au auzit nimic l-a surprins, nu mai puțin decât afirmația vecinului și ca urmare a solicitat să se legitimeze. Aceștia au refuzat să se legitimeze si l-au anunțat că ei se legitimează numai in fata șefului lor respectiv șeful de secție.

Acest incident antisemit a fost menționat si dovedit in sesizarea către C.N.C.D

De asemenea, recurenții arată că au depus materiale și comentarii culese din paginile unor publicații din România și rețeaua C., conținând comentarii precum: "jidane ciocul mic...că emigrezi forțat in Asia Israel ori te ajutam noi" și alte comentarii, prin care este negat și bagatelizat Holocaustul și jigniți recurenții reclamanți.

Însă, recurenții arată că au fost surprinși de faptul că, atunci cand au prezentat aceste probe si comentarii reprezentaților C.N.C.D. in cadrul audientei menționate, reprezentanții C.N.C.D. au ales sa respingă si sa ignore sesizarea sa iar doamna Secretar de Stat, membra a Colegiului Director D. a spus ca aceste comentarii sunt"...comentarii ale societății civile care are dreptul sa isi expună punctul de vedere" referindu-se la aceste comentarii ca la niște "simple comentarii", ..."si ca astfel de comentarii nu sunt de competenta C.N.C.D."...! conform înregistrării de la audierea reclamanților la sediul C.N.C.D., asa cum reiese la minutul 19.40 de pe cd.

Decizia instanței de fond cat si a C.N.C.D. contravine tuturor angajamentelor României si legislației in vigoare respectiv Legea nr. 217/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002 modificata prin legea 217/2015 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.

În concluzie, recurenții reclamanți consideră nelegală sentința civilă atacată în prezentul recurs, solicitând casarea acesteia, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii lor, așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimata CNCD a invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că reclamanții nu au dezvoltat, în concret, nicio critică aptă a fi încadrată într-unul sau mai multe din motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Sintetizând circumstanțele cauzei, instanța de recurs ia act că recurenții reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva hotărârii nr. 50 din 20 ianuarie 2016, prin care intimata Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat necompetența autorității în soluționarea primului capăt de cerere din petiția înregistrată sub nr. x/05.12.2014; tardivitatea introducerii sesizării în ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere al petiției anterior menționate și, în fine, s-a reținut caracterul echivoc al celui de al treilea capăt de cerere din sesizarea formulată de reclamanți.

Împotriva hotărârii CNCD nr. 50/20.01.2016 reclamanții au formulat prezenta acțiune în contencios administrativ, cererea fiind înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București și, ca efect al declinării competenței de soluționare a cauzei de către această instanță, a fost învestită Curtea de Apel București, secția VIII contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 2917 din 11 iulie 2017 Curtea de Apel București, secția VIII contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, pentru considerentele menționate în cuprinsul hotărârii.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamanții au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 2917 din 11 iulie 2017, afirmând că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute prin dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. În combaterea recursului astfel declarat, intimata CNCD a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., invocând, așadar, excepția nulității recursului, excepție ce va fi respinsă, pentru următoarele considerente. Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile(art. 483 C. proc. civ.)

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că recurenții reclamanți s-au prevalat, la nivel formal, de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate invocat, este de observat faptul că acesta sancționează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Deși recurenții apreciază că hotărârea atacată este afectată și de acest motiv de nelegalitate, nu circumstanțiază în niciun mod cum s-a produs o astfel de încălcare, context în care critica la adresa legalității sentinței civile din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu satisface rigorile prevăzute de art. 487 C. proc. civ.

Cu toate acestea, sancțiunea nulității recursului nu poate opera în cauză, în condițiile în care parte din argumentele dezvoltate de reclamanți în cuprinsul memoriului de exercitare a căii de atac pot fi încadrate, la nivel formal, în ipoteza avută în vedere prin dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., aceste critic urmând a fi dezlegate efectiv în cele ce urmează.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că o primă critică a recurenților reclamanți vizează greșita abordare a instanței fondului și subsecvent a CNCD asupra tardivității formulării petiției înregistrată sub nr. x/05.12.2014.

Contrar celor afirmate de recurenți, Înalta Curte constată că sentința civilă atacată este conformă dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

Încălcarea dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000 a fost reținută de CNCD prin hotărârea nr. 50/20.01.2016 în raport de fapta ce se pretinde că a avut loc la data de 12.03.2013, când acoperișul apartamentului mamei sale a fost incendiat, în timp ce pompierii stingeau incendiul, unul dintre vecinii care asistau pe stradă la desfășurarea acțiunii, in prezenta reclamantului și a doi polițiști aflați la fata locului, a afirmat cu voce tare și fără nicio reținere "jidanii ăștia o să ocupe toată strada. Foarte bine au făcut ca le-au dat foc".

Or, raportat la data formulării sesizării(05.12.2014), în mod întemeiat a reținut intimata pârâtă tardivitatea sesizării, soluția primei instanțe de înlăturare a criticilor reclamanților la adresa hotărârii CNCD sub acest aspect fiind legală.

În acord cu considerentele de principiu expuse de recurenții reclamanți, potrivit cărora, în cazul contravențiilor continue, termenul prevăzut de art. 20 din O.G. nr. 137/2000 nu începe să curgă decât la momentul încetării conduitei ilicite, Înalta Curte constată, totuși, că nu există ipoteza avansată de recurenții reclamanți, aceea a unei încălcări continue a prevederiloe legale ce interzic discriminarea pe criterii de apartenență etnică.

Raportat la faptul că principala formă de răspundere prevăzută de O.G. nr. 137/2000 este cea contravențională, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp.

Multitudinea de acte și sau fapte, ce pot fi plasate pe tărâmul discriminării pe criterii de apartenență etnică, nu este suficientă, însă, pentru a se considera că ne aflăm în prezența unei contravenții continue, o atare ipoteză fiind întâlnită numai când elementul material al contravenției este înfăptuit de același contravenient, or, în cauza de față, recurenții reclamanți consideră că se află în prezența unei discriminări continue, făcând referire, totuși, la o multitudine de situații(acțiuni sau inacțiuni ale diferitelor autorități, comentarii discriminatorii și vexatorii pe diferite platforme de internet emanând de la diverși autori) ce nu sunt caracterizate de existența unei rezoluții contravenționale unice, emanând de la un singur autor.

Totodată, în contextul aceleiași critici, Înalta Curte subliniază faptul că intimata pârâtă nu are competența de a cerceta fapte ce pot constitui infracțiunile la care fac referire recurenții reclamanți.

De aceea, aserțiunile recurenților reclamanți pe marginea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru săvârșirea unor infracțiuni progresive nu sunt pertinente în cauză, nefiind relevante pentru aprecierea legalității sentinței civile atacate.

Nefondată este și susținerea recurenților reclamanți, potrivit cărora CNCD putea constata tardivitatea plângerii numai după obținerea unor informații de la secția 3 Poliție în legătură cu data la care au fost săvârșite infracțiunile sesizate de reclamanți prin petiția lor, revenind Înalta Curte la sublinierea potrivit căreia CNCD, nefiind organ de cercetare penală, nu analizează faptele prevăzute de legea penală ci numai încălcările subsumate contravențiilor prevăzute de art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește pretinsa tergiversare a cercetării petiției înregistrate la CNCD în mod întemeiat a arătat judecătorul fondului că o atare împrejurare nu este de natură a atrage anularea hotărârii nr. 50/20.01.2016.

Achiesând la cele menționate în cuprinsul sentinței civile recurate în prezenta cauză, Înalta Curte subliniază faptul că, reglementând contestația împotriva hotărârii Colegiului director de soluționare a unei sesizări, legiuitorul a urmărit să confere subiectului de sezină posibilitatea de a obține, în contencios administrativ, recunoașterea încălcării drepturilor sau intereselor sale legitime și, finalmente, sancționarea acestora prin obligarea CNCD la emiterea unei hotărâri corespunzătoare, or o atare ipoteză nu poate fi prefigurată decât atunci când probatoriul administrat în fața instanței de contencios administrativ reflectă faptul că în mod greșit s-a apreciat inexistența discriminării, neavând nicio relevanță depășirea termenului de soluționare a sesizării.

Prin cea de a treia categorie de argumente, recurenții reclamanți susțin că instanța fondului nu a analizat și nu a ținut cont de probele care nu au fost niciodată contestate și care dovedesc gravitatea acțiunilor antisemite față de care reclamanții au sesizat CNCD.

Prin aceste argumente, recurenții reclamanți încearcă să demonstreze, în realitate, netemeinicia sentinței civile atacate, aspect ce nu poate fi valorificat în calea de atac a recursului, fiind de observat, mai ales faptul că recurenții reclamanți nu combat concret considerentele pentru care judecătorul fondului a apreciat ca fiind neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ.

Astfel, instanța fondului reține că în privința primului capăt de cerere din petiția înregistrată sub nr. x/05.12.2014, CNCD a reținut că nu are competență materială raportat la obiectul sesizării privind abuzuri din partea autorităților statului, reținând în acest sens Decizia nr. 1530 din 10 martie 2009 a ÎCCJ conform căreia "O.G. nr. 137/2000 analizează faptele de discriminare care prin criteriile mai sus anunțate se diferențiază de fapte care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar intră sub incidența altor acte normative".

Și în acest context, instanța fondului concluzionează că elementele de fapt privind acțiuni, modalități de soluționare a sesizărilor adresate de unor autorități, privind abuzuri, presiuni din partea acestora, nu pot face obiectul analizei CNCD.

După cum se poate observa din cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții nu dezvoltă niciun argument de natură a reliefa încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material de către prima instanță cu prilejul pronunțării hotărârii, mărginindu-se să afirme că intimata pârâtă și subsecvent instanța de judecată nu au sancționat comportamentele vădit antisemite la care au fost supuși.

În egală măsură, instanța fondului a subliniat că nici faptele menționate în cadrul celui de al treilea capăt de cerere din petiția adresată CNCD nu au fost verificate pe fond, întrucât la soluționarea sesizării privind aceste fapte s-a avut în vedere neîndeplinirea condițiilor de formă a sesizării.

Arată judecătorul fondului, sub acest aspect că procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor în fața C.N.C.D. publicată în Monitorul Oficial nr. 348 din 6 mai 2008, în art. 11 alin. (1) dispune:

"Petiția privind acte sau fapte de discriminare va cuprinde: a) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor. Dacă reclamatul locuiește în străinătate, se va arăta domiciliul ales, unde urmează să i se facă toate comunicările privind soluționarea petiției; b) numele și calitatea celui care reprezintă partea, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional; c) obiectul petiției; d) arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază petiția; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; 1) semnătura,..."

În consecință, prima instanță a validat argumentele prezentate de pârâtă în sensul că individualizarea joacă un rol esențial atât sub aspect substanțial, faptele de discriminare fiind asimilate contravențiilor, cât și sub aspect procedural, din punctul de vedere al sancționării, în lipsa individualizării faptei atât sub aspectul momentului cât și a persoanei care a săvârșit-o, nu poate fi constatată contravenția și subsecvent dispusă sancționarea contravențională.

De asemenea, având în vedere că petenții nu au indicat în mod clar părțile reclamate, nu pot fi aplicate prevederile privind principiul inversării sarcinii probei, în sensul clarificării potențialelor fapte de discriminare, conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. (...)".

Nici cu privire la aceste considerente ale judecătorului fondului reclamanții nu au dezvoltat argumente de natură a reliefa încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material de către prima instanță, argumente ce ar trebui să demonstreze că în mod greșit a fost respinsă petiția reclamanților fără a fi cercetate pe fond aspectele sesizate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel că recursul de față va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul, formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 2917 din 11 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2020.