ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4378/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal la data de 25 august 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat anularea deciziei nr. 4415/08.08.2016 emisă în soluționarea contestației administrative formulată de reclamant împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/14.06.2016, prin intermediul căreia s-a stabilit în sarcina sa obligația plății sumei de 3.331.684 RON reprezentând obligații fiscale restante înregistrate de către debitoarea S.C. B. S.R.L., pentru a căror recuperare răspunde în solidar reclamantul, în calitate de administrator.

Prin sentința civilă nr. 180 din 15 decembrie 2016, Curtea de Apel Brașov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și, în consecință, a dispus anularea deciziei nr. 330905/14.06.2016, emisă de AJFP Brașov, și a deciziei nr. 4415/08.08.2016, emisă de ANAF - DGRFP Brașov, în soluționarea contestației administrative, ambele opozabile reclamantului A..

Împotriva sentinței meționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta arată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a art. 27 din O.G. nr. 92/2003 și a Legii nr. 31/1990, reținând că nu s-a făcut dovada relei credințe.

Instanța de fond nu a analizat în mod concret cauza dedusă judecății, aceasta nu a avut în vedere toate reținerile organelor emitente ale deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/14.06.2016 și deciziei privind soluționarea contestației administrative nr. 4415/08.08.2016, nu a avut în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei și motivele invocate în întâmpinarea formulată în cauză.

Recurenta a reiterat succint motivele care au determinat-o să emită decizia privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului.

Astfel, întrucât debitoarea B. S.R.L. figura la data de 14.06.2016 cu obligații fiscale restante la bugetul consolidat al statului în sumă de 3.331.684 RON, AJFP Brașov a procedat la aplicarea măsurilor de executare silită și, neputându-se recupera obligațiile fiscale restante, prin procesul-verbal nr. x/14.01.2016 a fost declarată starea de insolvabilitate a societății. Acesta a fost comunicat contribuabilului prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însă corespondența a fost returnată, astfel încât, a procedat la comunicarea actului administrativ prin publicitate, fiind afișat concomitent la sediul AJFP Brașov și pe pagina de internet a ANAF.

De asemenea, a solicitat Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Brașov istoricul privind sediul social, evoluția acționarilor și administratorilor de la data înființării societății și până în prezent, relațiile comunicate fiind următoarele: C. a deținut calitatea de asociat în perioada 3.12.2012 - 19.09.2014; A. a deținut calitatea de asociat unic și administrator în perioada 9.11.2012 - 04.06.2015; D. deține calitatea de asociat din data de 21.04.2015 până în prezent și calitatea de administrator din data de 25.05.2015 până în prezent.

Mai arată că AJFP Brașov l-a notificat și pe reclamant în vederea audierii sale, transmițându-i notificarea nr. x/25.02.2016 prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, acesta prezentându-se pentru consultarea documentației aflată în dosarul fiscal, prilej cu care s-a încheiat procesul-verbal nr. x/29.03.2016. Ulterior, prin adresa înregistrată la AJFP Brașov sub nr. x/30.03.2016, reclamantul a formulat punctul său de vedere și a depus o declarație notarială dată de numitul E..

Recurenta consideră că toate aceste demersuri efectuate în vederea stabilirii răspunderii solidare a intimatului-reclamant au fost în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie și că a dovedit reaua credință a reclamantului care, în calitate de asociat/administrator al debitoarei, a acționat în sensul neachitării obligațiilor restante ale acesteia.

Atât administratorul cât și asociații au acționat în interes propriu dispunând continuarea unei activități care producea prejudicii pentru bugetul de stat, acțiuni care nu pot decât să conducă la concluzia relei credințe a acestora și care, de altfel, a condus și la crearea stării de insolvabilitate a societății.

De asemenea, reaua credință rezultă și din lipsa activității la sediul declarat al debitoarei, precum și din neprimirea corespondenței.

Susținerile reclamantului A. din acțiunea introductivă în sensul că a deținut doar formal calitatea de administrator al debitoarei sunt contrazise de datele furnizate de ORC de pe lângă Tribunalul Brașov, din care rezultă că acesta a deținut calitatea de asociat și administrator al B. S.R.L. în perioada 09.11.2012 - 04.06.2015, precum și de clauzele actului constitutiv, respectiv art. 9 - "Administrarea și reprezentarea societății. Domnul A., în calitate de asociat unic, va exercita toate drepturile și obligațiile ce revin adunării generale potrivit Legii 31/1990 privind societățile comerciale" și art. 12 - "Controlul Societății. Controlul asupra gestiunii societății va fi efectuat în orice moment de către asociatul unic (...)".

Cât privește susținerile reclamantului că nu a exercitat efectiv vreuna din prerogativele acordate de lege în ceea ce privește funcția de administrator sau de asociat unic al debitoarei, aspect ce ar reieși din cuprinsul declarației notariale legalizate sub nr. x/29.03.2016 prin care numitul E. recunoaște că a fost administratorul de fapt al acestei societăți, recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 72 și art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dar și la art. 71 din același act normativ, care prevede la alin. (1) că "administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres", iar la alin. (3) că "administratorul care, fără drept, își substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societății".

Reaua credință a intimatului-reclamant a fost dovedită prin faptul că, deși avea obligația de a cunoaște care sunt datoriile debitoarei, dar și de a depune diligențe pentru plata acestora, nu a înțeles să acționeze în îndeplinirea obligațiilor legale care îi reveneau în calitate de reprezentant legal al debitoarei.

Recurentele-pârâte consideră că reaua credință a fost pe deplin dovedită și prin prisma următoarelor:

- atitudinea reclamantului nu poate fi calificată decât având la bază reaua-credință a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina administratorului societății, atât ignoranța, cât și pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relația cu organele fiscale și abordarea în raport cu obligațiile față de buget, fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală;

- abordarea reclamantului nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii de bună-credință, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform le­gii;

- contrar caracteristicilor relei-credințe, elementele bunei-credințe (bona fida) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea), în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară acestor elemente și prin rapor­tare la îndatorirea de "a face" pentru a respecta și îndeplini obligațiile stabilite de lege, arată recurenta că acesta nu a manifestat diligența unei persoane de bună-credință, inacțiunea sa în sfera și accepțiunea Codului de procedură fiscală fiind calificată ca și rea-credință.

Prin concluzii scrise, înregistrate la dosar la 6 aprilie 2017, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurente.

Prin rezoluția din 26 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reține că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Intimatul-reclamant A. a deținut calitatea de asociat și administrator al B. S.R.L., în perioada 09.11.2012 - 04.06.2015.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/14.06.2016, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a dispus, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii intimatului din prezenta cauză, în calitate de asociat și administrator, în solidar cu B. S.R.L., pentru suma de 3.331.684 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 4415/08.08.2016 a ANAF - DGRFP Brașov.

Instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., anulând actele administrativ-fiscale atacate, pe care le-a considerat nelegale, reținând, în esență, că reclamantul nu se află în ipotezele reglementate de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua credință a acestuia în provocarea insolvabilității persoanei juridice debitoare.

Soluția curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă critică sentința de fond prin raportare la considerentele instanței referitoare la faptul că nu ar fi fost dovedită reaua credință în privința intimatului-reclamant, reiterând în acest sens, în esență, apărările formulate și prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: " (2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului; c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; (...)".

În cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, emitentul a tras concluzia incidenței dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală din următoarele aspecte ce vor fi redate în continuare:

"Conform Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.08.2015 rezultă că societatea nu declară pe întreg parcursul perioadei supuse verificării achiziții, ci doar livrări, în această speță agentul economic nedovedind sursa de provenineță a livrărilor efectuate către proprii clienți. Astfel, organele de inspecție fiscală au constatat că din toate documentele avute la dispoziție reies livrări inferioare față de livrările declarate în D394 de către parteneri.

În concluzie, achizițiile declarate de clienții S.C. B. S.R.L. reprezintă livrări de bunuri/prestări servicii efectuate de S.C. B. S.R.L. către aceștia, respectiv venituri ce trebuiau înregistrate în evidența financiar-contabilă a societății potrivit prevederilor legale."

Această măsură a fost menținută prin Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 4415/08.08.2016, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Contrar celor reținute de autoritatea intimată în deciziile contestate în cauză și infirmate prin soluția pronunțată de prima instanță, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege invocat pentru a fi angajată răspunderea solidară a reclamantului.

Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/14.01.2016, emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, societatea debitoare a fost declarată insolvabilă fără bunuri și venituri urmăribile.

Înalta Curte observă că, deși decizia de angajare a răspunderii solidare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., totuși, în cuprinsul acesteia nu se face vreo referire la înstrăinarea bunurilor societății, iar aspectele mai sus reținute de către organul fiscal emitent nu sunt de natură să atragă incidența acestui text legal, anume "înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului".

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că, în speță, nu s-a probat că reclamantul, în intervalul de timp în care a avut calitatea de asociat și administrator al societății declarată insolvabilă, a folosit cu rea-credință bunurile sau creditul societății într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care avea interese direct sau indirect. Totodată, la dosar nu există niciun act de înstrăinare - contract de vânzare, de donație sau orice alt act din care să rezulte că reclamantul a scos din patrimoniul societății anumite bunuri mobile ori imobile, iar în acest fel, să fi cauzat, cu rea-credință, starea de insolvabilitate.

Înalta Curte reține că în cauză intimatul-reclamant nu se află nici în ipoteza regementată de art. 25 alin. (2) lit. d) întrucât nu a fost dovedită reaua-credință a acestuia în neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Or, după cum a arătat în mod corect și instanța de fond, nu se poate reține că există o prezumție de rea-credință care să decurgă doar din neîndeplinirea acestor obligații.

Forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, intimatul-reclamant răspunzând doar pentru acțiunile proprii.

După cum s-a reținut în considerentele sentinței recurate, neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deși dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activității, cât și pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează voit plățile către fisc sau atunci când, deși a înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social, nu a folosit sumele obținute pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul societății.

Așadar, pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a intimatului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care intimatul și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății, iar sub aspect volițional această conduită să fie caracterizată de reaua-credință a reclamantului.

În speță, Înalta Curte constată că prin decizia de antrenare a răspunderii solidare organul fiscal nu motivează în mod convingător îndeplinirea condiției relei credințe, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că reclamantul a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat starea de insolvență a societății ori a dobândit, tot cu rea-credință, active ale societății debitoare, în scopul provocării insolvabilității acesteia.

Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credință se prezumă, nu și reaua-credință, care, pentru a fi reținută, trebuie probată. Recurenta-pârâta nu a probat existența acestei condiții, simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei intimatului-reclamant, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea societății.

Prin urmare, din analiza normelor legale incidente se desprinde concluzia să pentru atragerea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, în calitate de asociat și administrator al B. S.R.L., organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, prin înstrăinarea sau ascunderea bunurilor mobile ori imobile aflate în proprietatea acesteia, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar. Or, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul actelor procesuale depuse la dosarul cauzei, se observă că nu se indică în concret și nu se dovedește implicarea intimatului-reclamant în ajungerea în stare de insolvabilitate a societății.

În concluzie, susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia simpla constatare a stării de insolvabilitate este o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, nu poate fi reținută, având în vedere că prevederea legală incidentă nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei credințe.

Reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor. Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că intimatul-reclamant a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor. Or, așa cum s-a arătat în precedent recurenta-pârâtă nu a făcut nici o dovadă în acest sens.

În condițiile în care recurenta nu a dovedit reaua-credință a intimatului, Înalta Curte apreciază că nu se putea antrena răspunderea solidară a acestuia cu debitoarea B. S.R.L., motiv pentru care soluția primei instanțe de anulare a actelor administrativ-fiscale contestate în cauză este legală.

Prin urmare, nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu există motive pentru reformarea sentinței recurate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței civile nr. 180 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2019.