ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6959/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății, a solicitat suspendarea în parte a executării Ordinului Ministrului Sănătății nr. R 517/28.04.2020 privind încetarea suspendării Contractului de management nr. x/25.07.2017 încheiat între doamna A., în calitate de manager al Spitalului Universitar de Urgență și Ministerul Sănătății, precum și pentru încetarea Contractului de management nr. x/25.07.2017 încheiat între doamna A. în calitate de manager al Spitalului Universitar de Urgență și Ministerul Sănătății (denumit în cele ce urmează "Ordinul MS nr. 517/2020"- Anexa 1) cu privire la măsura încetării contractului de management, cu consecința reluării funcției de manager spital și a derulării în continuare a Contractului de management nr. x/25.07.2017.

Prin sentința civilă nr. 319 din 26 mai 2020, Curtea de Apel București a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea cererii de suspendare așa cum a fost formulată, cu consecința dispunerii suspendării parțiale a Ordinului Ministrului Sănătății nr. R 517/28.04.2020, cu privire la măsura încetării contractului de management nr. x/25.07.2017, până la pronunțarea instanței de fond.

Recursul principal a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția primei instanțe de reținere a neîndeplinirii condiției existenței unei pagube iminente, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, text legal care, în accepțiunea judecătorului fondului, se referă doar la daunele materiale ce pot fi produse prin executarea actului administrativ, iar un prejudiciu de imagine excede definiției acestei noțiuni.

A criticat recurenta-reclamantă faptul că prima instanță a reținut în considerentele sentinței pronunțate că încetarea contractului de management nu poate avea semnificația lipsirii de venituri a persoanei care îndeplinea funcția de manager al unității sanitare în discuție, întrucât aceasta și-a menținut funcția de medic în cadrul aceluiași spital, iar reclamanta nu a justificat în ce modalitate încetarea contractului de management a avut repercusiuni asupra activității instituției publice, în condițiile în care a fost desemnat un manager interimar al spitalului.

A subliniat recurenta-reclamantă că prejudiciul pe cale să se producă în patrimoniul său este unul evident, ca urmare a emiterii Ordinului MS nr. 517/28.04.2020, având o componentă materială, reprezentată de drepturile salariale cuvenite din contractul de management încetat, și una morală, constând în pierderea credibilității profesionale.

În privința componentei materiale a prejudiciului, a arătat recurenta A. că aceasta constă în diferența dintre veniturile pe care reclamanta le obținea în calitate de manager și veniturile obținute din exercitarea funcției de șef de secție în cadrul aceleiași unități sanitare, iar în raport de atitudinea generală a Ministerului Sănătății, există riscul pierderii și a veniturilor obținute din funcția exercitată în prezent, determinând astfel prejudiciul material și previzibil definit de art. 2 alin. (1) lit. ș) din legea nr. 554/2004.

A făcut trimitere recurenta-reclamantă la referatul nr. x/21.04.2020, în cuprinsul căruia i s-au adus o serie de acuzații în referire la activitatea sa în calitate de șef de secție ATI II din cadrul SUUB, funcție în care recurenta a revenit după dispunerea suspendării și, ulterior, încetării contractului de management.

În acest context, a afirmat recurenta că, prin decizia nr. 1310/12.06.2020 a managerului interimar al SUUB, s-a dispus încetarea deciziei nr. 451/10.03.2016, de numire a sa în funcția de șef de secție clinică ATI II și a contractului de administrare nr. x/09.05.2016, începând cu data de 15.06.2020.

A susținut recurenta că ambele acte administrative prin care a fost sancționată reflectă o voință și o conduită singulară, cu un scop evident ilicit, determinând o scădere a veniturilor sale lunare cu peste 50%, fapt ce constituie un prejudiciu material greu sau imposibil de reparat.

A mai apreciat recurenta că există un risc concret ca acțiunile întreprinse împotriva sa să nu se oprească la cele două acte administrative emise până în prezent și să se dispună și încetarea contractului de integrare clinică în secția ATI II, fapt care ar lipsi-o de toate veniturile pe care le obținea.

În același timp, potrivit susținerilor recurentei-reclamante, s-ar reuși o discreditare a imaginii sale de bun profesionist, nepătată până în prezent, după o îndelungată și bogată activitate în sistemul sanitar.

Un al doilea aspect subliniat de recurenta-reclamantă în argumentarea iminenței producerii unui prejudiciu material în patrimoniul său este în legătură cu activitatea managerului interimar al SUUB, care, în opinia recurentei, trebuia centrată pe adoptarea de măsuri privind prevenirea infecției cu noul coronaviarus, iar nu pe încercarea de discreditare a fostei conduceri a SUUB, cu atacuri directe asupra managerului revocat din funcție.

A reproșat recurenta-reclamantă primei instanțe faptul că a ignorat aspectul reluării faptelor imputate prin referatul nr. x/21.04.2020 în cuprinsul adresei nr. x/06.04.2020, transmisă de managerul interimar către corpul de control al ministrului sănătății, ceea ce, în opinia recurentei, este de natură să configureze un prejudiciu material viitor și previzibil, a cărui iminență, conform susținerilor din recurs, poate fi dedusă și din interpretarea coroborată a faptelor săvârșite de reprezentanții ministerului sănătății, sprijiniți de managerul interimar al SUUB, în raport de prevederile art. 1 pct. 15 din Ordinul MS nr. 1374/2016 pentru stabilirea atribuțiilor managerului interimar al spitalului, referitoare la revocarea din funcție a șefilor de secție, măsură ce se dispune că acordul consiliului de administrație al spitalului.

În raport de prevederile legale anterior menționate, a susținut recurenta-reclamantă că revocarea directorului medical s-a dispus de către managerul interimar al SUUB, iar consiliul de administrație al spitalului doar a luat act de această revocare, deși propunerea ar fi trebuit să aparțină acestui organism, concluzia recurentei fiind aceea că se încearcă, prin orice mijloace, îndepărtarea sa din cadrul unității sanitare, precum și decredibilizarea sa profesională, atât ca manager, cât și ca medic, cu repercusiuni asupra viitorului său în domeniul medical, dat fiind faptul că, în sfera profesiilor liberale, imaginea profesională are un mare grad de importanță în privința posibilităților de dezvoltare în profesia exercitată, inclusiv prin încheierea unor contracte de muncă ori de colaborare.

Un astfel de prejudiciu de imagine ca cel pe care pretinde recurenta-reclamantă că l-a suferit este de natură a afecta chiar profesia sa de medic primar în specialitatea ATI, ceea ce poate conduce la o diminuare a veniturilor pe care le-ar putea obține în viitor din exercitarea profesiei sale, prejudiciul material fiind, așadar, unul previzibil, în raport de circumstanțele anterior menționate.

A mai criticat recurenta A. soluția primei instanțe în referire la interpretarea dispozițiilor legale privind "perturbarea previzibilă gravă a funcționării (...) unui serviciu public", în ceea ce privește activitatea la nivelul SUUB după încetarea contractului său de management.

În acest context, a susținut recurenta-reclamantă că s-a produs un prejudiciu adus serviciului public, chiar dacă, formal, continuitatea acestui serviciu a fost asigurată prin interimatul dispus în cauză, fiind de notorietate, în opinia recurentei, că o conducere interimară creează, în majoritatea cazurilor, adevărate blocaje instituționale, de natură să perturbe grav și iremediabil bunul mers al serviciului public, fiind identificate acțiuni punctuale ce pot avea efectul anterior menționat, precum demiterea directorului medical, luarea unor măsuri împotriva directorului de îngrijiri medicale, precum și cercetarea disciplinară a mai multor medici, încetarea contractelor de muncă ale unui număr mare de personal, pe motivul existenței unor contracte individuale de muncă încheiate fără a exista un concurs sau întemeiată pe diverse alte pretexte, deși condițiile speciale din perioada stării de urgență puteau determina angajarea de personal în unitățile sanitare, chiar fără concurs.

Sub un alt aspect, a făcut trimitere recurenta-reclamantă la prevederile Recomandării nr. (89) 8 din 13.09.1989 a Comitetului de miniștri din cadrul Consiliului Europei asupra protecției jurisdicționale provizorii în materie administrativă, susținând recurenta că procedura contestației administrative nu a fost soluționată pe fond, iar până la soluționarea acțiunii în anulare nicio instanță judecătorească nu se poate pronunța pe fondul legalității actului administrativ, ceea ce vine în sprijinul unei soluții de suspendare a actului administrativ contestat.

Protecția provizorie a drepturilor și intereselor persoanelor private, reluată și în Recomandarea nr. (2003) 16 din 09.09.2003 a Comitetului miniștrilor statelor membre, impune, în opinia recurentei-reclamante, admiterea cererii de suspendare formulate în cauză.

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției lipsei de interes a recursului, cu consecința respingerii recursului ca lipsit de interes, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Odată cu întâmpinarea, pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate, respectiv în ceea ce privește faptul că instanța de fond a reținut aparența de nelegalitatea a Ordinului MS nr. R 517/2020 și menținerea sentinței în ceea ce privește neîntrunirea condiției referitoare la prevenirea unei pagube iminente.

A invocat recurentul-pârât încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 184 alin. (1) și alin. (2), ale art. 187 alin. (1), (2), (10) lit. f), precum și ale art. 178 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, recursul fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut recurentul Ministerul Sănătății că ordinul prin care s-a dispus măsura încetării contractului de management nr. x/25.07.2017 a fost emis la propunerea Consiliului de administrație al SUUB, ce a luat act de aspectele constatate de organele de control, cuprinse în referatul nr. x/21.04.2020, referatul nr. x/21.03.2020 și nota nr. x/21.03.2020. În opinia recurentului-pârât, prima instanță a reținut greșit că nu putea înceta contractul de management la propunerea consiliului de administrație al SUUB, întrucât spitalul nu era unul din rețeaua administrației publice locale, în condițiile în care art. 187 prevede funcționarea unui consiliu de administrație în fiecare spital, fără a face o diferențiere între spitalele locale și cele aflate sub autoritatea Ministerului Sănătății, iar conform alin. (10), lit. f) din același articol, "consiliul de administrație propune revocarea din funcție a managerului și a celorlalți membri ai comitetului director în cazul în care se constată existența situațiilor prevăzute la art. 178 alin. (1) și la art. 184 alin. (1)".

În consecință, susține recurentul-pârât că toate spitalele publice au un consiliu de administrație, ce exercită atribuțiile prevăzute de art. 187 alin. (10) din Legea nr. 95/2006, indiferent dacă spitalele sunt din rețeaua administrației publice locale sau se află în subordinea Ministerului Sănătății, iar legea nu prevede explicit faptul că pentru consiliile de administrație ale spitalelor din subordinea ministerului de resort nu sunt incidente prevederile art. 184 alin. (1).

4.3. Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare față de recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs principale și a cererii de recurs incident și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 septembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 16 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din data de 16 decembrie 2020, Înalta Curte a admis excepția tardivității recursului incident declarat de pârâtul Ministerul Sănătății, invocată din oficiu.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursurile declarate în cauză în raport de motivele de casare invocate și de probele administrate, Înalta Curte reține că este nefondat recursul principal, iar recursul incident a fost tardiv declarat, pentru considerentele expuse în continuare.

a) Recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Sănătății a fost depus la dosar la data de 28.07.2020, odată cu întâmpinarea formulată față de recursul principal al reclamantei A., cale de atac ce i-a fost comunicat acestei părți litigante la data de 2.07.2020.

Potrivit prevederilor art. 491 alin. (1) C. proc. civ., "(R)ecursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile.".

Termenul de depunere a recursului incident este cel în care poate fi depusă întâmpinarea la recursul principal, după cum se arată în dispozițiile art. 474 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere alin. (2) al art. 491 C. proc. civ.

Prezintă relevanță în prezentul dosar calificarea cererii de suspendare a executării unui act administrative drept o cauză urgentă, ce conferă instanței competente posibilitatea reducerii duratei unor termene stabilite pentru îndeplinirea unor acte procedurale. Conform dispozițiilor art. 494 C. proc. civ., "(D)ispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.", iar art. 201 alin. (5) C. proc. civ. stabilește că, "în procesele urgente, termenele prevăzute la alin. (1) - (4) pot fi reduse de judecător în funcție de circumstanțele cauzei", măsură ce poate fi dispusă și cu privire la termenul legal de depunere a întâmpinării.

Înalta Curte reține că, prin rezoluția de regularizare a cererii de recurs, s-a dispus reducerea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. de la 30 de zile la 5 zile, fiind înștiințat intimatul-pârât Ministerul Sănătății, prin citația comunicată la data de 2.07.2020, despre noul termen fixat pe cale judecătorească.

Prin urmare, comunicarea recursului principal la data de 2.07.2020 îndreptățea partea adversă să depună la dosar recursul său incident până la data de 8.07.2020, ultima zi în care mai era în termen calea de atac exercitată de Ministerul Sănătății. În atare condiții, înregistrarea la dosar a recursului incident la data de 28.07.2020 s-a realizat în afara termenului judecătoresc stabilit în cauză pentru depunerea întâmpinării, astfel încât sancțiunea decăderii operează în cauză atât pentru întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Sănătății, cât și pentru recursul incident depus de aceeași parte litigantă.

În consecință, va fi respins acest recurs ca tardiv declarat, nefiind respectat termenul procedural redus pe cale judecătorească, în raport de caracterul urgent al cauzei având ca obiect recurs împotriva unei hotărâri pronunțate într-o cerere de suspendare a executării unui act administrativ cu caracter individual, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

b) Prin întâmpinarea depusă de intimatul-pârât Ministerul Sănătății a fost invocată excepția lipsei de interes în susținerea recursului principal, motivată pe împrejurarea că, la data de 24.07.2020 s-a împlinit termenul de trei ani pentru care s-a încheiat contractul de management nr. x/25.07.2017

Deși întâmpinarea a fost depusă la dosar peste termenul de 5 zile ce a fost stabilit în cauză pentru îndeplinirea acestui act procedural, sancțiunea decăderii nu determină neluarea în considerare a excepției invocate în cuprinsul său, întrucât această excepție este una de ordine publică, fiind aplicabile în această situație prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând excepția lipsei de interes în susținerea recursului principal, Înalta Curte reține caracterul său neîntemeiat, considerând că subzistă interesul recurentei-reclamante A. de a obține o soluție pe fondul cererii deduse judecății în fața instanței competente.

Este real că a fost încheiat contractul de management nr. x/25.07.2020 pe o durată de 3 ani, însă ajungerea sa la termen nu lipsește de interes solicitarea recurentei-reclamante de a obține suspendarea executării Ordinului MS nr. R517/28.04.2020, în condițiile în care contractul de management încheiat între părți prevede, la art. 2 alin. (2), posibilitatea prelungirii sale pe o perioadă de 3 luni, prin act adițional încheiat cu acordul părților, de maximum două ori, perioadă în care se organizează concursul de ocupare a postului, respectiv licitație publică, după caz. Prin urmare, nu se poate ști dacă, în lipsa Ordinului MS nr. R517/28.04.2002, de încetare a contractul de management x/2017 la data de 28.04.2020, acesta nu ar fi continuat să subziste, prin acordul părților, iar ajungerea la termen a contractului de management nu poate justifica lipsirea de interes în susținerea recursului, cât timp încetarea contractului a survenit printr-un act unilateral al pârâtului MS, emis anterior epuizării efectelor convenției părților.

Fiind formulată cererea de suspendare a executării Ordinului MS nr. R517/2020 la o dată la care contractul de management se afla în vigoare, interesul prefigurat de recurenta-reclamantă, acela de a obține temporizarea efectelor actului administrativ considerat vătămător de titulara acțiunii, având drept consecință continuarea de către aceasta a exercitării funcției de manager al SUUB, conform contractului de management, măcar pentru perioada de timp rămasă de executat din cuprinsul celor 3 ani contractuali, este unul actual.

c) Pe fondul recursului principal, declarat de recurenta-reclamantă A., în referire la soluția primei instanțe de a reține neîndeplinirea condiției referitoare la existența unei pagube iminente, Înalta Curte împărtășește această soluție, ce va fi confirmată în calea de atac, prin respingerea acestui recurs ca nefondat.

Sub un prim aspect, a precizat recurenta-reclamantă că paguba iminentă este cauzată de restrângerea gravă a drepturilor sale salariale obținute în prezent, în calitate de medic primar cu specializarea Anestezie Terapie Intensivă, fiind reprezentată de diferența dintre veniturile salariale obținute pentru exercitarea funcției de manager al SUUB și cele aferente funcției de medic primar specialist.

Instanța judecătorească este îndreptățită să evalueze această condiție, reglementată de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 prin verificarea gravității și iminenței prejudiciului ce s-ar putea produce asupra persoanei vătămate, luând în considerare toate circumstanțele pricinii, ce țin de reflectarea propriu-zisă în patrimoniul acestei persoane a efectelor măsurii dispuse prin actul administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată.

Din această perspectivă, se observă că recurenta-reclamantă nu a fost lipsită de venituri materiale prin emiterea Ordinului MS nr. R517/2020, ci a avut loc o diminuare a acestora, fără a fi afectată grav situația materială a persoanei vătămate, ale cărei drepturi salariale încasate în prezent par a fi satisfăcătoare pentru nevoile obișnuite, în absența oricăror dovezi de grevare a acestor sume cu obligații deosebit de oneroase, care ar putea să pericliteze traiul său curent.

Prin urmare, nu orice diminuare a veniturilor salariale reprezintă un prejudiciu material grav, de natură a afecta condițiile de trai ale persoanei vătămate, raportate la necesitățile și standardele avute până la emiterea actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Cât privește pretinsa imposibilitate de reparare a prejudiciului cauzat prin încetarea contractului de management, dispusă prin Ordinul MS nr. T517/2020, aceasta nu poate fi reținută în cauză, dat fiind faptul că o repunere a recurentei-reclamante în drepturile cuvenite anterior emiterii acestui ordin, în condițiile obținerii unei soluții favorabile în cererea de anulare a actului administrativ vătămător, ar putea conduce și la repararea de natură patrimonială a acestui prejudiciu. Nu se poate susține, așadar, că în lipsa unei temporizări a efectelor Ordinului MS R 517/2020, s-ar putea produce un prejudiciu ce ar fi greu sau imposibil de reparat, nefiind un real pericol de pierdere ireversibilă a unor drepturi patrimoniale la care ar putea fi îndreptățită recurenta-reclamantă, urmare demersurilor sale litigioase.

Amplele aserțiuni expuse în cererea de recurs, privind măsurile adoptate de pârâtul Ministerul Sănătății în managementul Spitalului Universitar de Urgență București, nu determină reținerea unei alte concluzii decât cea conturată în prezent, în sensul existenței unei diminuări a veniturilor obținute de persoana fizică A., ce nu poate avea decât semnificația unui prejudiciu lipsit de gravitatea și iminența cerute pentru a constitui o pagubă iminentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Criticile recurentei-reclamante vizând acțiunile întreprinse de intimatul-pârât Ministerul Sănătății pentru înlăturarea din conducerea SUUB și a altor persoane care ocupau diverse funcții exced elementelor de analiză ce trebuie avute în vedere în verificarea existenței condițiilor cumulative pe care legea le reclamă pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ pretins vătămător pentru persoana căreia i se adresează respectivul act.

În privința prejudiciului de imagine pe care îl reclamă recurenta A., susținând că acesta ar putea avea o componentă patrimonială în viitor, date fiind repercusiunile evidente ale Ordinului MS nr. R517/2020 asupra veniturilor pe care le va putea obține ulterior din exercitarea profesiei sale, Înalta Curte reține că, potrivit definiției regăsite la art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă, în prima teză a acestui text legal, "prejudiciul material viitor și previzibil", iar prejudiciul de imagine pretins de persoana vătămată este unul eventual la acest moment, incert, fără concretețe materială, previzibilitatea sa nefiind în discuție la data soluționării cererii de suspendare, depinzând în mod direct de soluția ce urmează a se pronunța pe fondul acțiunii în anularea actului administrativ contestat.

Un alt palier de argumentație al recurentei-reclamante a privit incidența celei de-a doua teze din definiția legală a pagubei iminente, referitoare la "perturbarea previzibilă gravă a funcționării (…) unui serviciu public", susținându-se, în acest sens, că încetarea mandatului de manager deținut de A. are importante repercusiuni asupra bunului mers al Spitalului Universitar de Urgență București, chiar dacă, în mod formal, continuarea acestui serviciu ar fi asigurată prin interimat.

Înalta Curte reține că aceste aserțiuni nu au niciun suport probator, nefiind făcută vreo dovadă cu privire la perturbarea gravă și previzibilă a funcționării serviciului public exercitat în cadrul instituției sanitare în care activează în continuare recurenta-reclamantă. Schimbarea echipei manageriale a SUUB și exercitarea unor acțiuni disciplinare asupra unor medici și angajați din rândul personalului auxiliar, precum și demiterea unor medici din funcțiile de conducere pe care aceștia le ocupau în structura aflată anterior sub managementul recurentei-reclamante nu reprezintă elemente de referință în justificarea blocării funcționale a unității sanitare, ce presupune o dificultate reală și insurmontabilă de realizare a scopului pentru care este abilitată instituția publică în cauză, acela de furnizare a serviciilor medicale la un nivel calitativ cât mai ridicat.

În ceea ce privește trimiterile recurentei-reclamante la prevederile Recomandării nr. (89) 8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, Înalta Curte reține că, printre principiile menționate în Recomandarea referitoare la suspendarea executării unui act administrativ, ca măsură de protecție jurisdicțională provizorie, se regăsește și cel conform căruia autoritatea jurisdicțională chemată să decidă o atare măsură trebuie să aprecieze ansamblul "factorilor relevanți și a intereselor, iar măsurile de protecție provizorii pot fi acordate, în special, în cazul în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a provoca daune severe, care ar putea fi remediate cu dificultate și dacă există un caz prima-facie împotriva valabilității actului".

Se arată, prin urmare, că astfel de măsuri pot fi acordate în special în situația în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat, ipoteză care nu este dovedită în cauza de față, prejudiciul material constând în diminuarea veniturilor salariale ale recurentei-reclamante, fără ca aceasta să fie într-o situație materială dificilă, de natură a o împiedica în desfășurarea traiului zilnic, nefiind, așadar, un motiv suficient și concludent pentru a considera întrunită cerința pagubei iminente.

Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 319 din 26 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, menținând sentința atacată astfel cum a fost pronunțată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a recursului principal, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 319 din 26 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva aceleiași sentințe, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 decembrie 2020.