ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6076/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 11 august 2017, pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat și Societatea D. S.A., au solicitat anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.02.1993, emis de Ministerul Comerțului în favoarea pârâtei D. S.A., în ceea ce privește terenul în suprafață de 2586 mp, cu nr. cadastral x, înscris în CF nr. x Cluj Napoca.

1.2. Prin sentința civilă nr. 6667 din 7 decembrie 2017, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 14 decembrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 26 din 12 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Societății D. S.A.;

(ii) a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Societatea D. S.A.;

(iii) a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat și Societatea D. S.A.;

(iv) a obligat reclamanții să plătească pârâtei Societatea D. S.A. suma de 2142 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 26 din 12 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei primei instanțe în vederea rejudecării.

În motivarea recursului, reclamanții au susținut că hotărârea atacată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1), alin. (3) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004. În opinia reclamanților, legiuitorul a reglementat distinct procedura prealabilă în cazul persoanei vătămate căreia i se adresează actul administrativ, față de cazul terțului vătămat prin emiterea actului administrativ, nu doar în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea plângerii prealabile, ci și în privința duratei acestui termen. Astfel, într-o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, terțul vătămat prin emiterea actului administrativ poate depune plângere prealabilă în termenul de 6 luni prevăzut de alin. (3), iar nu în termenul de 30 de zile prevăzut de alin. (1).

În subsidiar, în ipoteza în care și terții vătămați prin emiterea actului administrativ ar fi obligați să respecte termenul de 30 de zile pentru depunerea plângerii prealabile, recurenții-reclamanți au susținut că au existat motive temeinice pentru care nu au putut respecta acest termen, astfel încât se pot prevala de termenul special de 6 luni.

Au arătat recurenții că au luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate la momentul comunicării acțiunii civile ce face obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, respectiv la datele de 13.04.2017 și 21.04.2017. De la acest moment a început să curgă atât termenul pentru formularea întâmpinării, cât și termenul de formulare a plângerii prealabile împotriva actului administrativ, plângere care nu putea fi, însă, formulată fără cunoașterea efectivă a actului vătămător și a actelor avute în vedere la emiterea sa. Acesta reprezintă un motiv întemeiat de depunere a plângerii peste termenul de 30 de zile, dar înăuntrul termenului de 6 luni; or, instanța de fond nu a lămurit dacă luarea la cunoștință de către reclamanți doar asupra existenței certificatului de atestare a dreptului de proprietate era suficientă pentru începerea curgerii termenului de formulare a plângerii prealabile de 30 de zile.

Prin întâmpinările depuse la dosarul instanței de recurs, intimații-pârâți Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat și Societatea D. S.A. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că prima instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 7 alin. (1), alin. (3) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

La termenul de judecată din 18 noiembrie 2020, Înalta Curte a constatat că are calitate procesuală în cauză Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, în calitate de succesor al intimatului-pârât Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, conform O.U.G. nr. 68/2019 și, totodată, a luat act de decesul recurentei-reclamante C., constatând că moștenitorii acesteia sunt recurenții-reclamanți B. și A..

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții B. și A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor formulate de reclamanți, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1), alin. (3) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată:

"(1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. (...)

(3) Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).(...)

(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție."

Prin decizia nr. 797/2007, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 și a constatat că textul de lege este neconstituțional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Chestiunea litigioasă asupra căreia este chemată să se pronunțe instanța de control judiciar este aceea a termenului în care terțul care se consideră vătămat prin emiterea unui act administrativ adresat altui subiect de drept are obligația de a formula plângerea prealabilă. Contrar considerentelor instanței de fond, recurenții-reclamanți au susținut că termenul legal era cel de 6 luni, prevăzut de art. 7 alin. (3) coroborat cu art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, iar nu termenul de 30 de zile prevăzut de alin. (1) al aceluiași articol, critică pe care Înalta Curte o consideră a fi fondată.

Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile de lege anterior citate, concluzionând că termenul de 30 de zile era deopotrivă aplicabil și destinatarului actului administrativ și terțului vătămat prin emiterea acestuia, iar termenul de 6 luni are caracter excepțional, devenind aplicabil doar pentru motive temeinice, dovedite de partea interesată. Această interpretare nu corespunde conținutului normativ al art. 7 din Legea nr. 554/2004, în forma aplicabilă illo tempore. Astfel, în cuprinsul alin. (3) era reglementată obligația terțului de a formula plângere prealabilă în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de alin. (7) al aceluiași articol. Trimiterea la alin. (7) al art. 7 din Legea nr. 554/2004 privește strict durata termenului de 6 luni, iar nu restul prevederilor acestui articol, referitoare la condiția dovedirii unor motive temeinice pentru depunerea plângerii prealabile peste termenul de 30 de zile prevăzut de alin. (1).

Prin urmare, pentru a răspunde imperativului previzibilității legii, distincția între situația beneficiarului actului și cea a terțului trebuie făcută nu numai cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de depunere a plângerii prealabile, în lumina deciziei Curții Constituționale anterior amintită, ci și cu privire la durata termenului în care aceștia pot formula plângere, față de conținutul normativ expres al art. 7 alin. (3) și (7) din Legea nr. 554/2004, în cazul destinatarului actului fiind aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data comunicării actului, iar în cazul terțului fiind aplicabil termenul de 6 luni, prevăzut de dispozițiile coroborate ale art. 7 alin. (3) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

Nu poate fi primit nici argumentul din întâmpinarea intimatei Societatea D. S.A., care a susținut inconsecvența legislativă în privința termenului de formulare a plângerii prealabile aplicabil beneficiarului actului, respectiv terțului, întrucât legiuitorul poate prevedea soluții legislative diferite pentru situații diferite, iar o eventuală afectare a drepturilor și/sau intereselor unei categorii de subiecți de drept în raport de altă categorie poate fi soluționată doar în cadrul controlului de constituționalitate al legii, iar nu în contenciosul administrativ.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții B. și A., va casa, în parte, sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Va fi menținută soluția pronunțată cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Societatea D. S.A., întrucât nu a făcut obiectul contestării în recurs, căpătând, astfel, caracter definitiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 26 din 12 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Menține soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Societatea D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.