ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5788/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 29 februarie 2016, reclamantul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții -B. S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerul Educației Naționale și Guvernul României:

- obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice la emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în București, Sos. x, compus din teren și construcții în suprafața totala de 9763 mp;

- pe cale de excepție solicita sa se constate nelegalitatea parțiala a Hotărârii de Guvern nr. 1398/2009 si, în consecință, anularea poziției C33 nr. inventar x din Anexa 2 - teren de sport.

Prin sentința nr. 3127 din 19 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- A respins excepția lipsei calității procesuale active.;

- A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice;

- A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației Naționale;

- A admis excepția autorității de lucru judecat;

- A respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții-B. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerul Educației Naționale, Guvernul României și C., având ca obiect "obligare emitere act", pentru lipsa calității procesuale pasive față de pârâtul Ministerul Educației Naționale și pentru autoritate de lucru judecat față de ceilalți pârâți.

Împotriva sentinței nr. 3127 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții-B. S.A.

Prin recursul formulat, reclamantul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții-B. S.A. a criticat sentința instanței de fond în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a susținut în esență, că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea pentru autoritate de lucru judecat, apreciind că a fost pronunțată anterior o hotărâre judecătorească care să fi tranșat chestiunea litigioasă ce face obiectul cauzei.

În acest sens, recurentul a arătat că acțiunea formulată în dosarul nr. x/2010 (în care au fost pronunțate sentința civilă nr. 3234/01.03.2013 și decizia civilă nr. 349/17.03.2015, invocate de către instanța de fond în sentința recurată), a avut ca obiect obligarea pârâtului la recunoașterea dreptului de administrare asupra terenului situat în București, Șos. x, inclusiv asupra terenului de sport, fiind calificată de către reclamantul D. drept "o acțiune reală de apărare a dreptului de administrare", o acțiune în realizarea dreptului.

Totodată, instanța de recurs ce a pronunțat decizia civilă nr. 349/17.03.2015 a reținut faptul că "părțile își dispută în procesul pendinte dreptul de administrare (invocat de reclamanta recurentă), respectiv dreptul de proprietate (invocat de pârâta intimată)", acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 și art. 634 C. civ.

În schimb, arată recurentul, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, a solicitat instanței de fond obligarea pârâților la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la București, Șos. x, iar pe cale de excepție, constatarea nelegalității parțiale a H.G. nr. 1398/2009.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o identitate de obiect între cele două litigii, finalitatea urmărită prin promovarea celor două acțiuni fiind diferită în fiecare caz.

Un alt element esențial al autorității de lucru judecat, vizează identitatea de cauză, ce rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează în situația de fapt calificată juridic.

Cauza reprezintă justificarea pretenției promovate în justiție, astfel cum a fost definit conceptul în literatura de specialitate.

Recurentul susține că acțiunea din dosarul anterior a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 și art. 634 C. civ., în timp ce acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost întemeiată în drept pe dispozițiile H.G. nr. 550/1995, ale Legii nr. 15/1990.

Așadar, nu există identitate de cauză între cele două litigii, condiția nefiind îndeplinită nici în ceea ce privește obiectul acțiunilor, sens în care, recurentul apreciază că nu există autoritate de lucru judecat, motiv pentru care instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea formulată în prezenta cauză, pentru autoritate de lucru judecat.

A mai arătat recurentul că la termenul de judecată din data de 21.09,2016, cu ocazia dezbaterilor asupra excepțiilor invocate în cauză de către pârâți, a învederat instanței că respectivul litigiu, anume dosarul nr. x/2010 are ca obiect recunoașterea dreptului de administrare, deci nu are același obiect".

Deși instanța de fond a reiterat faptul că nu s-a invocat autoritatea, ci puterea de lucru judecat, totuși a admis prima excepție, pronunțând o soluție în consecință.

Soluția nu a fost argumentată pe o motivare a instanței de fond, ci pe o preluare a considerentelor exprimate în decizia civila nr. 349/17.03.2015, sens în care recurentul apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, neputând fi identificată o opinie proprie a instanței de fond.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinările depuse, intimații-pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă D. și Guvernul României au solicitat respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței atacate.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența niciunui din motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamantul a solicitat instanței de contencios administrativ obligarea paratului Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice la emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în București, Sos. x, compus din teren și construcții în suprafața totala de 9763 mp, iar pe cale de excepție a solicitat sa se constate nelegalitatea parțiala a Hotărârii de Guvern nr. 1398/2009 si, în consecință, anularea poziției C33 nr. inventar x din Anexa 2 - teren de sport.

Prin hotărârea recurată, prima instanță a respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții-B. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerul Educației Naționale, Guvernul României, și C., având ca obiect "obligare emitere act", pentru lipsa calității procesuale pasive față de pârâtul Ministerul Educației Naționale și pentru autoritate de lucru judecat față de ceilalți pârâți.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală, reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile în cauză.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, se constată că, în cuprinsul hotărârii recurate, sunt expuse motivele care au stat la baza soluției pronunțate, judecătorul fondului explicând raționamentul care a fundamentat soluția adoptată și nici nu se poate reține că există motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Înalta Curte reține că reclamantul a arătat că a fost înființat prin Hotărârea de Guvern nr. 550/1995 prin desprinderea unor activități de cercetare pentru echipamente, mașini și instalații speciale, de mecanizarea construcțiilor (secția UMC) din cadrul Institutului de Cercetare în Construcții și Economia Construcțiilor "INCERC" București.

Prin sentința civilă nr. 3234/01.03.2013 a Judecătoriei sector 2 București, pronunțată în dosar nr. x/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă "D." în contradictoriu cu Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în construcții B. S.A., acesta din urmă fiind obligat să lase primului în deplină folosință imobilul - teren de sport aflat în incinta imobilului din București, Șos. x, identificat prin C33 nr. inventar x din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1398/2009, același cu imobilul atribuit în folosință pârâtului prin H.G. nr. 550/1995 (poziția 1.6 Poligon de încercări utilaje - fost teren de sport - cu nr. inventar x și cu valoare de 3.400.000 RON component al Listei de inventariere întocmită la 30.09.1994 pentru INCERC - UMC și preluat de H.G. nr. 550/1995 referitoare la B.), sentința judecătoriei fiind menținută prin Decizia nr. 349/17.03.2015 a Curții de Apel București.

Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că prin considerentele instanței de recurs, s-a clarificat problema îndreptățirii reclamantului la dobândirea proprietății asupra terenului în litigiu, stabilindu-se cu puterea lucrului judecat atât faptul că Legea nr. 15/1990 nu putea constitui ea însăși titlul de proprietate al reclamantului, oferindu-i doar o vocație la dobândirea acestuia, precum și încetarea și a unicului drept pe care reclamantul îl avusese asupra imobilului, anume un drept de folosință, prin efectul deciziei statului de a acorda dreptul de administrare pârâtei INCERC.

In acest context, în mod corect a reținut Curtea de Apel București că, în speță, considerentele deciziei dezleagă, cu autoritate de lucru judecat, lipsa oricărui drept al reclamantului asupra imobilului în litigiu, nu doar de proprietate, reclamantul nefiind îndreptățit a pretinde emiterea în favoarea sa a vreunui certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant conform cărora câtă vreme nu există identitate de cauză și obiect între cele două litigii, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat.

Ceea ce este esențial pentru verificarea incidenței efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este a se stabili dacă în cele două cauze a fost tranșată aceeași chestiune litigioasă între părți, nefiind relevante cauza și obiectul cauzei, cum greșit susține recurentul-reclamant.

În acest sens, este de subliniat faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale. Pe de o parte, legiuitorul a reglementat efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care instituie un fine de neprimire, împiedicând o nouă judecată când există tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, legiuitorul, urmărind același scop al prezervării securității circuitului civil, a reglementat explicit prin Noul C. proc. civ. și efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă.

Este incontestabil faptul că litigiul pendinte are ca obiect cererea de obligare a pârâților la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate cu privire la București, Șos. x și constatarea nelegalității parțiale a H.G. nr. 1398/2009, în timp ce litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 soluționat definitiv prin Decizia nr. 349/17.03.2015 a Curții de Apel București, a avut ca obiect obligarea pârâtului la recunoașterea dreptului de administrare asupra terenului situat în București, Șos. x

Prin urmare, este evident că între cele două litigii nu există identitate de cauză și obiect, însă o atare identitate nici nu este necesară, din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., după cum s-a arătat anterior.

Având ca reper aceste dispoziții legale, în contextul factual anterior expus, Înalta Curte constată că în mod corect a stabilit prima instanță că în considerentele Deciziei 349/17.03.2015 a Curții de Apel București s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, lipsa oricărui drept al reclamantului-recurent asupra imobilului în litigiu, nu doar de proprietate, reclamantul nefiind îndreptățit a pretinde nici emiterea în favoarea sa a vreunui certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Este adevărat că, deși prima instanță a reținut că lipsa dreptului reclamantei asupra imobilului a fost dezlegată cu putere de lucru judecat, totuși în dispozitivul sentinței a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat, însă această inadvertență nu este de natură să conducă la reformarea hotărârii atacate, fiind evident că instanța de fond s-a aplecat asupra efectului pozitiv al autorității de lucru judecat așa cum este reglementat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru aceste motive toate criticile formulate de recurent sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente și nici nu se poate reține că există motive contradictorii sau străine de natura cauzei, urmând a fi menținută de instanța de control judiciar.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3127 din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2019.