ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3926/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 27.03.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și SC B. SRL prin administrator judiciar C., anularea Deciziei nr. 5.005 din 09.01.2015 emise de pârâtă, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestația împotriva Deciziei nr. 390 din 23.09.2014 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului cu SC B. SRL, pentru suma de 1.018.709 RON.

Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 181 din 26 ianuarie 2016, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a anulat Decizia nr. 5005 din 09.01.2015 și Decizia nr. 390 din 23.09.2014.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor publice Bacău a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii recurate și menținerea celor două decizii atacate, ca temeinice și legale.

A arătat recurenta că, în mod nelegal, s-a admis acțiunea formulată și s-a dispus anularea Deciziei nr. 5005 din 9.01.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația împotriva Deciziei nr. 390 din 23.09.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei SC B. SRL.

În opinia recurentei, din probatoriul administrat în cauză rezultă că au fost îndeplinite cumulative toate condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. , pentru a fi atrasă starea de răspundere solidară.

Susține recurenta că administratorul nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței deschiderea procedurii insolvenței, între starea de insolvabilitate a societății debitoare și nedeclararea stării de insolvență existând o evidentă legătură de cauzalitate.

În dovedirea relei credințe, precizează recurenta că, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că societatea nu figurează cu bunuri mobile și imobile în patrimoniu, nu dispune de fonduri bănești pentru plata obligațiilor fiscal restante, în perioada iunie 2014 și până la data angajării răspunderii solidare nefiind efectuată nicio plată către bugetul de stat.

Prin încheierea de ședință din 20.09.2018, pronunțată în condițiile art. 493 din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a fost admis în principiu, reținându-se că se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Analiza motivelor de casare

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii atacate (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), Înalta Curte arată că instanța de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 488 pct. 6 raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau în întregime străină de natura pricinii, arătând argumentele pentru care au fost admise sau respinse cererile părților, iar nu fiecare susținere a acestora.

Or, în speță, această cerință este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinței rezultând că instanța de fond a analizat și motivat punctual, în fapt și în drept, soluția pe fiecare capăt de cerere formulat.

În plus, recurenta pârâtă nu a arătat care ar fi motivele contradictorii sau cu totul străine de natura pricinii pe care le-ar cuprinde sentința recurată.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la greșita aplicare a normelor de drept material, se rețin următoarele.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 218 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , cu modificările și completările ulterioare, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 390 din 23.09.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău și Decizia nr. 5.005 din 9.01.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași privind soluționarea contestației administrative îndreptată împotriva Deciziei nr. 390 din 23.09.2014 .

Considerentele decisive pe care prima instanță și-a întemeiat hotărârea de admitere a cererii reclamantului, în sensul anulării Deciziilor din 16.11.2012 și din 28.08.2012, au vizat, în esență, următoarele:

Temeiul juridic pe care s-a fundamentat decizia de angajare a răspunderii solidare a reclamantului pentru obligațiile fiscale ale SC B. SRL., a fost reprezentat de prevederile art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din C. proc. fisc.

În ceea ce privește art. 27 alin. (2) lit. c), se constată că, deși reclamantul a fost administrator al societății, astfel că acest text îi este aplicabil, pârâta nu a făcut în niciun fel dovada relei-credințe.

Referitor la art. 27 alin. (2) lit. d), pentru angajarea răspunderii solidare a asociaților, condiția esențială ce trebuie îndeplinită este ca aceștia să fi determinat cu rea-credință nedeclararea și/sau plata la scadență a obligațiilor fiscale.

Însă, reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul la care obligațiile trebuiau/puteau fi declarate și plătite.

În speță, decizia de angajare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile legale invocate, în sensul că nu se arată argumentele pentru care s-a apreciat că reclamantul a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege.

În concluzie, prima instanță a constatat că pârâta nu a dovedit că reclamantul a acționat cu rea-credință, în sensul prevăzut de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc. , astfel că a dispus admiterea cererii în contencios administrativ promovată de reclamant, în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă textul are în vedere "încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fiind exclusă încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de procedură.

Soluționând raportul juridic dedus judecății, prima instanță a identificat normele de drept substanțial pe care pârâta și-a fundamentat decizia de angajare a răspunderii solidare a reclamantului, acestea fiind reprezentate de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din C. proc. fisc. , cu următorul conținut:

"Art. 27. Răspunderea solidară

/.../ (2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

/.../ c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

/.../".

Aceste dispoziții legale au fost în mod corect interpretate și aplicate de prima instanță, în sensul că, în ambele ipoteze vizate de art. 27 alin. (2) lit. c) și d), o) condiție esențială ce se impune a fi îndeplinită este legată de reaua-credință în neîndeplinirea obligației legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței, pe de o parte, și, pe de altă parte, în determinarea nedeclarării/neachitării la scadență a obligațiilor fiscale.

Din analiza actelor administrative contestate, se observă că argumentele care justifică, în opinia pârâtei, aplicarea art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din C. proc. fisc. , sunt reprezentate exclusiv de împrejurarea că societatea nu figurează în patrimoniu cu bunuri mobile și imobile urmăribile a căror valoare să acopere obligațiile debitorului și că nu dispune de fonduri bănești neînregistrând sold potrivit situației de la nivelul lunii iunie 2014, adică cu patru luni înainte lunii în care s-au constatat îndeplinite condițiile răspunderii solidare.

Această susținere nu poate conduce la ideea că administratorul statutar a urmărit prejudicierea bugetului general consolidat, în condițiile în care în luna iunie 2014, a efectuat plăți la buget, fiind rezultatul înregistrării unor pierderi din activitatea comercială, așa cum rezultă din actele contabile depuse de intimatul-reclamant.

Pe de altă parte neplata în lunile iulie- octombrie a obligațiilor bugetare nu poate conduce la ideea relei-credințe, putând fii efectul unei lipse de lichidități, cu atât mai mult cu cât intimatul-reclamant s-a prezentat la sediul organului fiscal și s-a angajat, în numele debitoarei, să achite obligațiile restante la bugetul consolidat al statului până la data de 30.07.2014.

Or, reaua-credință la care norma legală face referire expresă, trebuie dovedită, și nu doar afirmată, împrejurare reținută corect de prima instanță și decisivă în analiza legalității actului administrativ contestat.

Din această perspectivă, se impune a fi subliniat faptul că exercitarea de către societate a dreptului legal de a contesta obligațiile fiscale, atât în procedura contenciosului administrativ, cât și în procedura insolvenței, indiferent de rezultatul acestor demersuri, nu poate conduce sub nicio formă la concluzia că administratorul societății a acționat cu rea-credință, în sensul art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din C. proc. fisc.

În concluzie, pentru considerentele de fapt și de drept expuse, recursul declarat de autoritatea pârâtă se impune a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva Sentinței nr. 181 din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

GGC - ED