ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1358/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Colectare Contribuabili Mijlocii, anularea Deciziei nr. x din 18.09.2013, prin care a fost soluționată contestația Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013 și anularea acestei din urmă decizii.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 160 din 26 septembrie 2016, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamantul a susținut următoarele:

Instanța de fond nu a cercetat motivul de nelegalitate a deciziei de soluționare a contestației referitor la încălcarea dispozițiilor art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind neagravarea situației contestatorului în propria cale de atac, aspect care echivalează cu nejudecarea fondului și are drept consecință încălcarea dreptului la apărare.

Prin decizia de soluționare a contestației organul fiscal i-a creat reclamantului o situație mai grea în propria cale de atac, întrucât a reținut reaua credință, element definitoriu în stabilirea răspunderii solidare, în raport de faptul că, deși legal somat să se prezinte la organul fiscal pentru audieri cu documentele indicate, reclamantul a refuzat să dea curs acestei invitații, dar care în realitate nu-l privea și nici nu avea legătură cu instituția răspunderii solidare reglementate de art. 27 - 28 din O.U.G. nr. 92/2003. Pe de altă parte, acest aspect în raport de care i s-a stabilit reaua credință nici nu a avut în vedere de organul fiscal la data emiterii deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013.

Persoana somată a fost însăși B. SRL, iar nu reclamantul, iar la data emiterii adresei nr. x din 23.06.2011, societatea menționată în calitate de debitor principal nici nu fusese declarată insolvabilă, stare constatată abia la data de 28.03.2013.

Sub acest aspect se mai susține că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și al oralității, cu consecința încălcării dreptului la apărare prin aceea că nu a pus în discuția părților ceea ce a reținut în motivare, respectiv probleme neanalizării motivelor de nelegalitate ale deciziilor contestate, în raport de faptul că acestea nu au fost invocate și pe calea contestației administrativ fiscale, aspect care, în opinia instanței a reprezentat motiv de respingere a acțiunii.

Sub aspectul celei de-a doua critici de nelegalitate, reclamantul recurent susține că hotărârea instanței de fond este nemotivată, considerentele lipsind cu desăvârșire, situație care echivalează cu nesoluționarea fondului, întrucât nu se poate ști dacă soluția dată de prima instanță este dată prin prisma criticilor și apărărilor formulate de părți.

Se mai arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 27 din O.G. nr. 92/2003 raportat la art. 14 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate se artă că răspunderea administratorului societății comerciale nu poate fi atrasă prin simpla emitere a unei decizii în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. , legea instituind doar posibilitatea angajării acestei răspunderi, însa numai după administrarea de dovezi în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute de legiuitor, organului fiscal revenindu-i aceasta sarcină.

Astfel se constată că greșit prima instanța a respins acțiunea reclamantului recurent, reținând ca parata A.F.P. Constanța a făcut dovada îndeplinirii cerințelor astfel reglementate, deoarece, legiuitorul nu a prevăzut instituirea acestei răspunderi, pentru neprezentarea cu ultima balanță de verificare sau, lipsa de la sediul societății a administratorului, chiar dacă acestea ar fi fost elemente de luat în seama în săvârșirea faptelor, instanța neprezentând modalitatea în care administratorul, aflat în aceasta situație, a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin "înstrăinare sau ascundere cu rea-credință, sub orice forma, a bunurilor proprietatea acesteia".

Prima instanța a reținut reaua sa credință în raport de faptul ca reclamantul, în calitate de administrator al debitoarei B., nu a efectuat vreun minim demers în vederea asigurării disponibilităților bănești în vederea plății, respectiv că nu a făcut vreo plată parțială a creanței fiscale, deși de la data stabilirii creanței în sarcina B. și până la declararea insolvabilității debitoarei a trecut o perioada de 8 luni, respectiv de la data declarării insolvabilității debitoarei și până la data angajării răspunderii solidare a reclamantului a trecut o perioadă de un an.

Mai mult, față de faptul că împotriva reclamantului organul fiscal a demarat procedura executării silite, procedându-se la poprirea conturilor, rezultă cu evidență faptul că eram în imposibilitate de a efectua plăți, mai mult, însăși debitoarea B. având conturile poprite de organul fiscal în perioada 2010 - 2012, fapt cunoscut și de către organul fiscal.

Prima instanța a ignorat prevederile art. 14 C. civ. potrivit cărora buna-credință se prezumă până la proba contrară, care, în speța, nu a fost realizată.

În condițiile în care reclamantului nu i-a fost respectat dreptul la apărare în cadrul procedurii de antrenare a răspunderii solidare, a fost pus în imposibilitatea de a-și dovedi buna-credință, fiind irelevant reținerea primei instanțe ca prin contestația administrativa formulate împotriva Deciziei nr. x din 24.07.2013 nu au fost motive de nelegalitate relative la încălcarea dreptului său de a fi ascultat sau dreptul la apărare.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați reprezentată de A.J.F.P. Constanța a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond, prin care au fost menținute actele administrativ fiscale contestate, este legală,

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013 prin care organul fiscal Administrația Finanțelor Publici pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul D.G.R.F.P. Constanța a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc. , pentru obligațiile fiscale în cuantum de 16.516.976 RON ale debitoarei principale B. SRL, reținându-se că reclamantul în calitate de administrator al societății, cu rea credință, nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate și că a determinat cu rea credință nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiile fiscale.

Contestația formulată împotriva acestei decizii de către recurentul -reclamant a fost respinsă prin Decizia nr. x din 18.09.2013, reținându-se, în esență, că reaua credință a contestatorului a fost dovedită prin aceea că acesta a refuzat să se prezinte la sediul organului fiscal, deși a fost legal somat în acest sens, precum și prin neachitarea obligațiilor către bugetul general consolidat.

Referitor la prima critică de nelegalitate referitoare la agravarea situației reclamantului în propria cale de atac, aspect care se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., instanța de control judiciar o găsește nefondată.

Este nereală susținerea reclamantului recurent potrivit căruia reaua credință a fost reținută de organul fiscal pentru prima dată în decizia de soluționarea contestației, fără ca aceasta să fie avută în vedere la emiterea deciziei de antrenare a răspunderii solidare.

Or, tocmai pentru aprecierea organului fiscal că reclamantul în calitate de administrator al B. SRL a acționat cu rea credință pentru neîndeplinirea obligațiilor de deschidere a procedurii insolvenței pentru obligațiile aferente perioadei când a fost administrator și de neachitare a obligațiilor către bugetul general consolidat, i-a fost angajată răspunderea solidară alături de societatea debitoare, decizia de soluționare a contestației reiterând această concluzie în răspunsul la criticile formulate de contestator.

Valențele probatorii ale adresei nr. x din 23.06.2011, în raport de care organul fiscal a apreciat că reclamantul a acționat cu rea credință, vor fi avute în vedere la analiza motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în cele ce urmează.

Nu sunt fondate nici criticile reclamantului recurent referitoare la nemotivarea hotărârii instanței de fond în sensul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar, contrar celor afirmate de recurenta pârâta recurentă, constată că, hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate a actelor administrative contestate, prin valorificarea și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

De fapt, recurentul reclamă un viciu de comunicare a hotărârii atacate, din a cărui conținut lipsesc considerentele acesteia, în timp ce hotărârea de la dosarul cauzei este motivată, neconcordanța dintre cele două înscrisuri, care este din cauza unor aspecte tehnice, nefiind în măsură a atrage casarea hotărârii pentru acest motiv. De altfel, recurentul și-a formulat criticile din recurs folosind drept temei considerentele instanței de fond de la dosarul cauzei, în raport de care a structurat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8, instanța de control judiciar îl găsește întemeiat, hotărârea instanței de fond fiind rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc. , reținute de autoritatea fiscală ca temei juridic al deciziei de angajare a răspunderii solidare, contestată în cauză "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale".

Din analiza normelor legale incidente se desprinde concluzia că pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului - reclamant, condiția esențială ce se impune a fi îndeplinită este legată de reaua credință, care stă la baza conduite reproșate acestuia.

Reaua credință trebuie dovedită și nu doar afirmată, sarcina probei revenind celui care urmărește înlăturarea prezumției de bună credință, în speța de față emitentului deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Forma de răspundere instituită de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală care, pentru a putea fi stabilită, necesită probarea împrejurării că datoria fiscală a societății provine exclusiv din modul în care recurentul-reclamant și-a exercitat atribuțiile de reprezentant legal al societății.

Mai mult, raportat la specificul speței, reaua credință ar fi însemnat că, deși societatea avea active ce puteau fi valorificate în scopul stingerii debitelor fiscale, recurentul-reclamant a refuzat să declanșeze procedura insolvenței cu intenția de a prejudicia bugetul de stat.

Or, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu sunt arătate argumentele concrete pentru care s-a apreciat că recurentul-reclamant a acționat cu rea credință în scopul determinat de lege, organul fiscal limitându-se la a susține incidența unor texte de lege fără raportare la situația de fapt, simpla mențiune a nerespectării obligațiilor ce îi reveneau în calitate de reprezentant legal al societății nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii solidare.

Aceasta întrucât, în reglementarea art. 27 din C. proc. fisc. , răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperită, ci numai atunci când se face dovada că administratorul/asociații au cauzat starea de insolvabilitate prin săvârșirea intenționată a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 27 alin. (2) C. proc. fisc. , iar prejudiciul a rezultat direct din fapta săvârșită.

În ce privește întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale a recurentului - reclamant, Înalta Curte reține că nu i se impută, în concret, nicio faptă ilicită, aspectele de fapt suplinite în procedura de soluționare a contestației administrative referitoare la neprezentarea reclamantului la sediului organului fiscal la somația legală a acestuia sau neachitarea obligațiilor către bugetul general consolidat, nefiind de natură a fundamenta concluzia relei credințe în exercitarea obligațiilor legale imputate.

Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancționeze patrimonial o serie de fapte care contravin ordinii juridice ce trebuie să domine relațiile comerciale și care sunt săvârșite cu rea credință, care presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acestei finalități prin acțiunile sau inacțiunile sale.

Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să probeze că recurentul reclamant a acționat intenționat în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale societății sau pentru a nu cere intrarea în insolvență a societății.

Prin urmare, nefiind făcută dovada relei credințe pentru neîndeplinirea obligațiilor de deschidere a procedurii insolvenței pentru obligațiile aferente perioadei când a fost administrator și de neachitare a obligațiilor către bugetul general consolidat nu sunt realizate condițiile speciale de antrenare a răspunderii solidare prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc. , astfel că actele administrativ fiscale care stabilesc contrariul sunt nelegale și se impuneau a fi anulate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, găsind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul - reclamant, va casa în tot sentința civilă recurată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată și va anula Decizia nr. 8592/18.09.2013 privind soluționarea contestației și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013, privind angajarea răspunderii solidare cu B. SRL, emise de pârâta D.G.R.F.P. Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 160 din 26 septembrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare, admite acțiunea.

Anulează Decizia nr. x din 18.09.2013 și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - ED