ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 342/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 342/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1244 din 08 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția

V-a civilă, în dosarul nr. 30015/3/2009*, s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei P.S. București, s-a respins cererea formulată de

reclamanta PAROHIA B.V., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta Parohia B.V.

S-a respins capătul

de cerere având ca obiect revendicarea terenului situat în București, Str. Dr. Alexandru

Locușteanu și, pe cale de consecință a fost obligată pârâta P.M. București prin

P.G. la plata către reclamantă a sumei de 227.769,82 Eur, în echivalent în lei

la data plății, reprezentând contravaloarea imobilului situat în București,

Str. Dr. Alexandru Locușteanu (teren + construcție).

Prin sentința civilă nr.

4270 din 18 mai 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, secția

a II-a civilă, în dosarul nr. 343/302/2007, a fost admisă excepția

necompetenței materiale a J.S. București și a fost declinată competența de

soluționare a cererii formulate de reclamanta Parohia B.V., în contradictoriu

cu pârâtele P.S. București prin P. și P.M. București, în favoarea Tribunalului

București.

Prin sentința civilă nr.

540 din 21 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în dosarul nr. 30015/3/2009, a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei P.M. București; a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei P.S. București; a fost respinsă cererea

formulată de reclamanta Parohia B.V., în contradictoriu cu această pârâtă, ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost

admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă cererea formulată de

reclamanta Parohia B.V. în contradictoriu cu pârâta P.M. București, ca

inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr.

261/ A din 10 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de

apelanta-reclamantă Parohia B.V. împotriva sentinței civile nr. 540 din 21

aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost anulată

sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Examinând cu

prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei P.S. București, tribunalul a reținut următoarele:

În speță, reclamanta

a solicitat obligarea pârâtelor P.S. București și P.M. București să-i lase în

deplină proprietate și posesie terenul situat în București, Str. Dr. Alexandru

Locușteanu și să-i plătească despăgubiri pentru construcția demolată, iar în

subsidiar, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru întregul imobil,

teren și construcție.

În cauza dedusă

judecății, terenul revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâtei P.S.

București, astfel încât această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în

privința capătului de cerere având ca obiect revendicarea.

Din probele

administrate în cauză rezultă că terenul în litigiu se află în proprietatea și

posesia P.M. București, care a preluat imobilul din patrimoniul reclamantei, în

baza Decretului de expropriere nr. 405/1986.

În ceea ce privește

acțiunea personală, având ca obiect plata de despăgubiri pentru imobil,

tribunalul a apreciat că în cadrul acesteia justifică legitimare procesuală

pasivă tot P.M. București, care a preluat imobilul și a demolat construcția de

pe teren.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei P.S. București.

Pe fondul cauzei,

analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29136 din 30 august 1941 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, numita S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, Str. Prof. Dr. A.L., compus din teren și construcții.

Tribunalul a apreciat

că Decretul nr. 405 din 11 decembrie 1986 nu poate constitui un titlu valabil

de dobândire a proprietății de către stat în ceea ce privește imobilul în

litigiu, întrucât contravine Constituției din 1986, în vigoare la acea dată,

care prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit (art. 36).

Sub acest aspect,

tribunalul a constatat că Decretul nr. 405/1986 este contrar și Declarației

universale a drepturilor omului (adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10

decembrie 1948), la care România era parte semnatară și care prevede în art. 17

pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și

în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea

sa.

În ceea ce privește

construcția de pe terenul în litigiu, aceasta a fost demolată, nemaiexistând în

prezent.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită la plata de despăgubiri

pentru întreg imobilul, format din teren și construcție, în cuantumul stabilit

prin rapoartele de expertiză, topo și imobiliară efectuate în cauză.

Pentru considerentele

reținute, tribunalul a admis în parte acțiunea, a respins capătul de cerere

având ca obiect revendicarea terenului situat în București, Str. Dr. Alexandru

Locușteanu ca neîntemeiat și a obligat pârâta P.M. București prin P.G. la plata

către reclamantă a sumei de 227.769,82 Eur, în echivalent în lei la data

plății, reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, Str. Dr.

Alexandru Locușteanu (teren + construcție).

Ca urmare a admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P.S. București,

tribunalul a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca

fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva

sentinței civile nr. 1244 din 08 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția V-a civilă, în dosarul nr. 30015/3/2009* (526/2013)

a formulat apel M. București prin P.G., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea, văzând

intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 (M. Of. nr. 278/17 mai   2013),

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin

echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist

în România, a pus în vedere părților să-și prezinte un punct de vedere cu

privire la incidența în cauză a noii legi, în plus, reclamanta să vină cu

precizări pe aspectul temeiului de drept al cererii de chemare în judecată față

de criticile apelantului vizând aspecte legate de temeiurile invocate de

reclamantă în cauză.

Curtea de Apel a

considerat că acesta critică privind neutilizarea procedurii speciale prevăzută

de O.U.G. nr. 94/2000, nu este fondată, întrucât dimpotrivă, s-a formulat

cerere în temeiul acestui act normativ special, care însă nu a primit

soluționare.

Analizând apelul

formulat, Curtea a constatat că acesta este fondat, potrivit următoarelor

considerente:

Cu privire la

inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la neuzarea de calea legilor speciale

de către reclamantă, fără a reveni asupra soluției intrată sub autoritatea de

lucru judecat, Curtea a constatat că temeiul de drept invocat în cererea de

chemare în judecată l-au reprezentat deopotrivă art. 480 C. civ. și Legea nr. 10/2001,

iar potrivit precizării din apel și Legea nr. 455/2006.

S-a reținut că

primează procedura specială administrativă (cu plenitudine de competență a

Comisiei Speciale de retrocedare), pentru terenuri din intravilan și

construcții existente, altele decât lăcașele de cult.

Se observă că pentru

terenul în litigiu, sunt aplicabile prevederile legii speciale, O.U.G. nr. 94/2000

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002 cu modificări prin

Legea nr. 48/2004, având competență de soluționare Comisia specială de

retrocedare susmenționată, iar controlul judiciar este atras de către

instanțele de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat

imobilul solicitat potrivit art. 7 din O.U.

Din reglementarea

susmenționată rezultă însă, că pentru construcțiile demolate, nu există

reglementare în O.U.G. nr. 94/2000, deși au constituit parte a imobilului

pentru care s-a formulat cerere, atât la comisia specială de retrocedare pentru

cultele religioase, cât și la instanță, în pricina pendinte, și care trebuie să

beneficieze de o soluționare pe fond, având în vedere dreptul de acces la

justiție, dar și reglementarea specială în materie de acordare de măsuri

reparatorii în echivalent.

Se mai constată că la

fond nu s-a avut în vedere la acordarea de despăgubiri reglementarea anterioară

specială prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2007, ci dreptul comun în

materie de revendicare, art. 480 – art. 481 C. civ., pentru imposibilitatea

restituirii în natură, revendicarea fiind convertită în acordarea de

despăgubiri, constând în contravaloarea de piață a imobilului.

Cum însă apelul este

devolutiv (evocă fondul), iar Legea nr. 165/2013 este direct aplicabilă în ceea

ce privește rejudecarea fondului cauzei, Curtea a constatat că cererea de

chemare în judecată este admisibilă și întemeiată în parte, cu privire la

clădirile demolate.

Curtea a constatat

astfel, că apelul M. București prin P.G. este fondat, dar pentru considerentele

reținute și pentru criticile vizând acordarea fără motivarea în fapt și în

drept a despăgubirilor pentru întregul imobil ce a făcut obiectul acțiunii.

S-a considerat că nu suntem

în prezența unui bun efectiv și actual și nici a unei speranțe legitime, care

să intre sub protecția art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., invocat

de către reclamantă și care să deschidă, calea acțiunii în revendicare potrivit

art. 480 C. civ., dreptul comun, respectiv acordarea de despăgubiri în

condițiile dreptului comun, după caz.

Având în vedere

considerentele reținute, prevederile art. 296 și dispozițiile de drept

substanțial analizate la cauza pendinte, Curtea a admis apelul, a schimbat în

parte sentința apelată și pe fond a respins cererea reclamantei privind

acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 297 mp. situat în

București, str. Dr. Al. Locușteanu, identificat prin raportul tehnic de

expertiză din apel, ca neîntemeiată.

A obligat pe pârâtul

M. București prin P.G. să emită dispoziție cu propunere de acordare

măsuri compensatorii prin puncte pentru construcția expropriată care s-a aflat

pe terenul susmenționat, cu suprafața utilă de 143,60 mp, identificată și

descrisă de expertul tehnic H.F. la dosarul atașat al Judecătoriei sectorului 5

București nr. 143/302/2007, potrivit art. 11 din Legea nr. 10/2001

coroborat cu Legea nr. 165/2013.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei nr.

381/ A din 29 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta Parohia B.V.,

invocându-se următoarele motive:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea instanței

de apel este nelegală față de împrejurarea că încalcă autoritatea de lucru

judecat a deciziei Curții de Apel București 261A/2011 pronunțată în primul

ciclu procesual în dosarul 30015/3/2009.

Se susține că

instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece a

trecut la reanalizarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare

față de dispozițiile O.G. nr. 94/2000 și a decis ca reclamanta nu are altă

posibilitate decât să urmeze procedurile legii speciale și că nelegalitatea hotărârii

este evidentă în condițiile în care Curtea de Apel nu a respectat hotărârea

instanței de casare asupra problemelor de drept dezlegate.

Instanța a încălcat

principiul contradictorialității aducând atingere dreptului la apărare al

intimatei-reclamante și a depășit limitele rolului sau activ [(art. 129 alin. (4)

C. proc. civ.)], precum și decizia Curții Constituționale nr. 88/2014 publicata

în M. Oficial 281 din 16 aprilie 2014, apreciind că Legea nr. 165/2013 este

direct aplicabilă, deși a fost admisă excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 4 teza a doua, raportate la dispozițiile art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 165/2013.

Se precizează că

instanța de apel a încălcat prevederile art. 1 Protocolul 1 Adițional la

Convenție coroborate cu cele prevăzute de art. 6 din alin. (1) din Convenție,

dispozițiile art. 21 din Constituția României care garantează accesul la

justiție și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

(pronunțată în recurs în interesul legii).

Se mai arată că

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestor dispoziții legale,

apreciind că recurenta nu deține niciun bun sau o speranță legitimă deoarece nu

este în posesia unei hotărâri irevocabile care să-i constate dreptul de

proprietate.

Exproprierea

imobilului prin Decretul nr. 405/1986 fără nicio despăgubire, aspect necontestat

de apelanta P.M. București prin motivele de apel este considerată de lege

abuzivă fără a mai fi necesară altă dovadă.

În condițiile în care

apelanta P.M. București nu a invocat în apel nicio critică referitoare la

reținerea de către instanța de fond a împrejurării că nu s-au achitat

despăgubiri ca urmare a Decretului de expropriere 405/1986, ci doar a criticat,

prin motivul de apel, faptul că existența decretului de expropriere atrage inadmisibilitatea

acțiunii conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 53/2007,

rezultă că acest aspect al plății despăgubirilor a intrat în puterea lucrului

judecat, el neputând fi analizat în recurs.

În concluzie, se

apreciază că reclamantul are o hotărâre irevocabilă care constată că are un bun

și deci un interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în

interesul de a li se restitui în natură imobilul solicitat sau de a primi

despăgubiri (echivalentul valoric al acestui bun).

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., prevăd că se poate solicita modificarea unei hotărâri

când aceasta a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a legii sau

când este lipsită de temei legal.

Criticile recurentei

reclamante vizează, în esență, greșita aplicare și interpretare a art. 315 C. proc.

civ., a art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a deciziei Curții Constituționale nr.

88/2004 a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. și a art. 6 alin. (1)

din C.E.D.O.

Susținerile

recurentei reclamante în sensul că instanța ar fi încălcat prevederile art.

315 C. proc. civ., prin reanalizarea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare față de dispozițiile O.G. nr. 94/2004 nu pot fi

primite. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prevăd obligativitatea

pentru instanța de trimitere de a respecta îndrumările instanței de casare,

obligație pe care Curtea de Apel București, prin decizia recurată a respectat-o

întocmai.

Astfel, s-a menționat

în mod expres în considerentele deciziei atacate că reiterarea excepției de

inadmisibilitate a acțiunii nu mai poate face obiect de dezbatere deoarece prin

decizia anterioară, nr. 261/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel s-a pronunțat

în sensul respingerii ei.

Pe de altă parte, instanța

de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente constatând că

s-a adoptat o reglementare specială în materia dedusă judecății, O.U.G. nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase

din România, altele decât lăcașele de cult și că anterior sesizării instanței (22

martie 2007), potrivit relațiilor depuse la dosar de Comisia Specială de

retrocedare cu adresa nr. 581/ C din 04 iunie 2014, s-a reținut că reclamanta

Parohia B.V. a formulat cerere de despăgubiri privind imobilul din litigiu

situat în București str. Alexandru Locușteanu, înregistrată sub nr. 681593/ C

din 17 noiembrie 2005, soluționarea acestei cereri fiind suspendată până la

judecarea prezentului litigiu.

Astfel, s-a statuat

că pentru partea de imobil vizând terenul de 297 mp identificat prin raportul

de expertiză, se impune a se relua procedura administrativ stabilită de O.U.G. nr.

94/2000.

Curtea a constatat în

mod legal că, prin noua Lege nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea

procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu referire la Legea nr. 10/2001,

Legea nr. 247/2005, dar și la O.U.G. nr. 94/2000, articolele corespunzătoare

pentru acordarea de despăgubiri din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-au

abrogat, fiind introduse, conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, măsurile

compensatorii prin puncte.

Corect s-a dispus sub

acest aspect obligarea pârâtului M. București la emiterea dispoziției cu

propunere de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte pentru construcția

expropriată.

Drept urmare,

instanța de apel nu a încălcat principiul contradictorialității, al dreptului

la apărare și al exercitării rolului activ deoarece, în virtutea caracterului

devolutiv al apelului a considerat în mod corect că cererea de chemare în

judecată este admisibilă în parte, cu privire la clădirile demolate, dată fiind

aplicabilitatea directă a Legii nr. 165/2013, privind măsurile pentru

finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului

preluat în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, deoarece

conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi se aplică

cererilor formulate și depuse în termen legal la entitățile învestite de lege,

nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Criticile recurentei

reclamante ce vizează încălcarea dispozițiilor deciziei Curții Constituționale nr.

88/2014 nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, deoarece

această decizie nu are aplicabilitate în cauza dedusă judecății. Prin această

decizie, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 4 teza a II-a

din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele

prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data

intrării în vigoare a legii, neprezentând relevanță pentru cauza pendinte

dispozițiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013.

Nici susținerile

recurentei reclamante privind încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la C.E.D.O., coroborate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, art. 21 din

Constituție și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008

(pronunțată în recurs în interesul legii) nu se justifică.

Pentru imobilul

teren, corect s-a reținut că, pentru a se justifica admiterea acțiunii în

revendicare, trebuie clarificată noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., care trebuie să fie actual și

efectiv, iar dreptul de proprietate să fi fost reconfirmat, analiză pe care

instanța de apel a efectuat-o, considerând că prima instanță în mod corect a

respins acțiunea în revendicarea terenului, dar în mod greșit a admis cererea

de acordare de despăgubiri pentru terenul de 297 mp și a concluzionat că se

impune acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru construcții și

continuarea procedurii administrative în fața Comisiei speciale de retrocedare,

pentru terenul în litigiu.

De altfel, după

adoptarea Legii nr. 165/2013, C.E.D.O. a validat în jurisprudența sa (hotărârea

din cauza Preda c. României din 29 aprilie 2014) măsurile la care s-a oprit

legiuitorul român, arătând că acesta a fixat „termene precise pentru fiecare

etapă administrativă și a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicțional

care permite instanțelor să verifice nu numai legalitatea

deciziilor administrative, ci și să se subroge autorităților administrative

prin pronunțarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau

de acordare a unor compensații”.

Totodată, având în

vedere marja de apreciere a S.R. și garanțiile aferente prin instituirea unor

reguli clare și previzibile, însoțite de termene imperative și de un control

judiciar efectiv, Curtea a considerat că „Legea nr. 165/2013 oferă, în principiu,

un cadru accesibil și efectiv pentru soluționarea cererilor”.

Pentru aceste

considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

Parohia B.V. împotriva deciziei nr. 381/ A din 29 septembrie 2014 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

și în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta Parohia B.V. împotriva deciziei nr. 381/ A din

29 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 30 ianuarie 2015.