ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2703/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta B. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale - Direcția Generală de Inspecție Socială,

anularea Procesului-verbal de control nr. 326 din 28 octombrie 2011, emis de

pârât; suspendarea măsurilor complementare dispuse prin procesul-verbal

menționat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin Sentința civilă

nr. 5068 din 11 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, reținând că actul administrativ contestat este emis de către o

instituție publică centrală.

La rândul său, prin

Sentința civilă nr. 1109 din 25 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de

către reclamanta B. SA, și, în consecință, a anulat în parte procesul verbal de

control nr. 326 din 28 octombrie 2011, întocmit de Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale - Direcția Generală de Inspecție Socială, în ceea ce

privește situația de fapt constatată și măsura dispusă referitoare la grupul

sanitar, dispunând suspendarea măsurii de adaptare a unui grup sanitar la

nevoile persoanelor cu handicap dependente de fotoliul rulant până la

soluționarea irevocabilă a cauzei.

A respins în rest

acțiunea ca fiind neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, examinând dispozițiile legale invocate în actul contestat, instanța

fondului a reținut că reclamantei îi revenea obligația legală a adaptării

spațiului în care își desfășoară activitatea astfel încât să permită accesul

facil al persoanelor cu handicap, că este fără relevanță faptul că sucursala

este lipsită de personalitate juridică, dat fiind faptul că legiuitorul impune

o obligație generică în sarcina tuturor entităților care își desfășoară activitatea

în clădirile de utilitate publică, că din cuprinsul procesului-verbal de

control rezultă cu claritate descrierea faptei și temeiul legal reținut.

Prima instanță a mai

arătat că împrejurarea că alte autorități/instituții publice nu au asigurat

încă aducerea la îndeplinire a aceleiași dispoziții nu constituie cauză

exoneratoare de obligație, de răspundere în ce o privește pe reclamantă și nu

pot fi primite, ca și cauză care ar înlătura existența unei obligații în acest

sens, susțineri precum că solicitarea de servicii/produse bancare de către

astfel de persoane ar fi rar întâlnită ori că întotdeauna aceste persoane sunt

însoțite/asistate de alte persoane, astfel că nu pot exista situații concrete

în care interesele să le fie prejudiciate.

Curtea a reținut,

însă, că nu aceeași este situația grupului sanitar cu privire la care pârâta a

constatat că nu este adaptat nevoilor persoanelor cu handicap dependente de

scaunul rulant, impunând ca și măsură adaptarea unui grup sanitar la nevoile

persoanelor cu handicap dependente de fotoliul rulant, întrucât în Legea nr.

448/2006 nu există o dispoziție care să instituie necesitatea asigurării unui

grup sanitar adaptat nevoilor persoanelor cu handicap dependente de scaunul

rulant în cadrul unei instituții bancare.

Raportat la aceste

considerente, Curtea a apreciat că există o aparență de nelegalitate a actului,

în ceea ce privește măsura sus-menționată, și se impune suspendarea acesteia,

dată fiind imposibilitatea ori gradul mare de dificultate implicat de procesul

repunerii în situația anterioară în ipoteza în care reclamanta ar fi nevoită să

aducă la îndeplinire măsurile impuse în sarcina sa până la soluționarea

irevocabilă a pricinii, în cazul în care s-ar constata de către instanța de

control judiciar a caracterului fondat al susținerilor reclamantei.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1109 din 25 martie 2013 a formulat recurs reclamanta B. SA,

solicitând modificarea acesteia și admiterea în totalitate a cererii sale, cu

consecința anulării Procesului-verbal de control nr. 326 din 28 octombrie 2011.

Recurenta a

argumentat, în esență, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că îi sunt

aplicabile dispozițiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 și nu cele

privind obligațiile stabilite în sarcina unor instituții bancare, anume

dispozițiile art. 62 alin. (2) și (3) din același act normativ.

A mai susținut că,

raportat la situații concrete, nu se poate reține că interesele persoanelor cu

handicap auditiv ori cu surdocecitate ar fi prejudiciate, că această obligație

este excesivă, neputând fi realizată în mod obiectiv, că recurenta nu este o

instituție care lucrează în mod frecvent cu persoanele cu asemenea handicap,

astfel încât să se justifice asigurarea permanentă a unui astfel de interpret,

și că această cerință legală nu a fost implementată nici măcar în cadrul

autorităților și instituțiilor publice centrale și locale.

Prin întâmpinarea

formulată, intimata Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială

(înființată ca urmare a reorganizării Direcției Generale de Inspecție Socială

din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale) a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, argumentând, în esență, că instanța de fond

a apreciat în mod corect că recurenta avea obligația de lua măsurile

evidențiate în Procesul-verbal nr. 326 din 28 octombrie 2011 în vederea

asigurării accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap la serviciile

oferite.

Analizând recursul

formulat prin prisma criticilor invocate și în raport de dispozițiile legale

aplicabile, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerea

recurentei-pârâte în sensul că Legea nr. 448/2006 privind protecția și

promovarea drepturilor persoanelor cu handicap îi este aplicabilă doar în ceea

ce privește obligațiile speciale stabilite în sarcina unor instituții bancare,

este lipsită de suport legal, urmând a fi înlăturată ca nefondată.

Astfel, independent

de faptul că legea nu face nici o distincție între "obligații

generale" și "obligații speciale", dispozițiile art. 62 alin. (1)

din legea amintită prevăd în mod expres: "Clădirile de utilitate publică,

căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele

de transport în comun și stațiile acestora (...), mediul informațional și

comunicațional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel

încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap".

Așa cum a reținut și

instanța de fond, sintagma "clădiri de utilitate publică" trebuie

interpretată din perspectiva dispozițiilor art. 5 pct. 13 din Legea nr.

448/2006, anume "clădirile aparținând instituțiilor publice și private

care oferă populației diferite tipuri de servicii".

Rezultă fără putință

de tăgadă din textele sus-citate, că recurenta-reclamantă, persoană juridică

privată care, așa cum indică prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 99/2006, oferă

servicii publicului, are obligația legală a adaptării spațiului în care își

desfășoară activitatea, astfel încât să permită accesul facil al persoanelor cu

handicap.

Susținerile

recurentei, dezvoltate și la fond, privind faptul că această obligație este

excesivă, că nu se justifică, în concret, implementarea prevederilor legale

invocate sau că nici alte autorități sau instituții nu au implementat această

cerință legală, sunt lipsite de relevanță, câtă vreme norma legală este clară

și nu permite derogări.

În concluzie, Înalta

Curte apreciază că instanța de fond a constatat în mod întemeiat legalitatea

Procesului-verbal de control nr. 326 din 28 octombrie 2011, în ceea ce privește

aspectele criticate de către recurentă, cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente, raportat la situația de fapt conturată în speță.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și ale

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta B. SA împotriva Sentinței civile nr. 1109 din 25 martie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN