ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5043/2013

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Cererea de chemare în judecată și sentința instanței de fond. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11 iulie 2012, reclamanta O.M.V.P. SA a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. solicitând, - în principal, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.109.365,52 lei, reprezentând contravaloare accize achitate, aferente produsului exportat - în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea cererii de restituire depuse sub nr. 1125272 din 22 noiembrie 2010 în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 lei/zi de întârziere.

În fapt, reclamantul a arătat că pentru produsele energetice accizabile realizate în antrepozitul fiscal de producție și livrate la export din locurile de depozitare (O.T.), altele decât cele autorizate ca antrepozite fiscale, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestor produse pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat. O.M.V.P. a efectuat un export de păcură, cu accizele plătite, din locația neautorizată ca antrepozit fiscal (O.T.), prin biroul vamal Constanța, accizele aferente cantității totale de produs exportat fiind de 2.109.365,52 lei. Conform prevederilor legale aplicabile la momentul efectuării exportului, accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestui produs pot fi restituite la cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele respective.

În temeiul art. 206 C. fisc. și a punctului 98.1 din Normele de aplicare a Codului fiscal (în vigoare la momentul solicitării de restituire), a depus la A.N.A.F. – D.G.A.M.C. cererea de restituire a accizelor, înregistrată sub nr. 1125272 din 22 noiembrie 2010, prin care a solicitat restituirea accizelor aferente cantității de produs exportat, în valoare de 2.109.365,52 lei. La această cerere, a revenit cu adresa înregistrată la A.N.A.F. – D.G.A.M.C. sub nr. 977065 din 05 aprilie 2012, neprimind nici un răspuns, suma solicitată nefiind restituită până în prezent. Reclamanta a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 206 alin. (3 1 ) C. fisc. și ale pct. 98.1 din Normele de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, dispoziții pe care le citează. Astfel, în conformitate cu aceste prevederi legale, a solicitat A.N.A.F. – D.G.A.M.C. restituirea sumei de 2.109.365,52 lei reprezentând contravaloare accize achitate pentru produsul efectiv exportat din locația neautorizată ca antrepozit fiscal, dat fiind faptul că produsul cu accizele plătite a fost exportat prin biroul vamal Constanța. Conform art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cererile depuse de contribuabili se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare și, în ciuda faptului că îndeplinea condițiile legale pentru a i se restitui contravaloarea accizelor plătite pentru produsele exportate, depunând și toate documentele justificative, nu a primit niciun răspuns din partea pârâtei.

A mai arătat că, prin nesoluționarea în termenul imperativ prevăzut de lege, au fost nesocotite și prevederile art. 6 par. 1 din C.E.D.O., privind soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, principiu european care se aplică nu numai în procedura judiciară/contencioasă, ci și în procedura administrativă. În drept, a invocat art. 206 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și dispozițiile art. 98.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Pârâta A.N.A.F. a depus, la termenul din 09 octombrie 2012, întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, privind obligarea sa la restituirea sumei de 2.109.365,52 lei, reprezentând contravaloare accize.

În subsidiar, a solicitat pe fondul cauzei, respingerea cererii, ca neîntemeiată. Prin Sentința nr. 6621 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și a respins cererea reclamantei O.M.V.P. SA, de obligare a pârâtei la restituirea sumei, ca inadmisibilă. A obligat pârâta la soluționarea cererii de restituire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea penalităților de 1000 lei/zi de întârziere. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență că instanța nu se poate substitui autorității publice în exercitarea competențelor legale, ci poate cenzura actele juridice emise/adoptate de acestea, respectiv pe cele asimilate, ca refuzul de soluționare a cererii.

Ori, în condițiile în care cererea de recunoaștere a dreptului la restituirea accizelor și plata sumelor respective nu a fost soluționată de autoritatea publică competentă, intimata reclamantă justifică în acest moment vătămarea dreptului la soluționarea cererii. Curtea a constatat că partea are la îndemână un remediu procedural eficient, pe care de altfel l-a și utilizat, solicitând în subsidiar obligarea pârâtei la soluționarea cererii, prin posibilitatea de a cere obligarea autorității la efectuarea operațiunii administrative/emiterea actului administrativ într-un termen scurt, sub sancțiunea plății de penalități. În consecință, în considerarea prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu prevederile art. 70 din O.G.

nr. 92/2003 a obligat pârâta la soluționarea cererii de restituire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea penalităților de 1000 lei/zi de întârziere. Recursurile declarate în cauză. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta O.M.V.P. SA cât și pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. Prin recursul său O.M.V.P. a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța a soluționat fondul fără a intra în cercetarea capătului unu de cerere, privind obligarea A.N.A.F. la restituirea sumei de 2.109.365,52 lei avându-se în vedere depășirea termenului de soluționare a cererii de restituire, prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc.

fisc. Recurenta a susținut că nu există un text de lege care să prevadă ca, dacă autoritatea publică nu răspunde unei cereri în termenul prevăzut de lege, atunci petentul ar putea solicita instanței doar obligarea la soluționarea cererii și nu obligarea la însuși obiectul cererii. Actul administrativ fiscal este o specie a actului administrativ iar contenciosul fiscal este o specie a contenciosului administrativ. Prin urmare, în completarea dispozițiilor Codului de procedură fiscală se aplică prevederile Legii nr. 554/2004, ca drept comun în materie. A susținut, de asemenea, că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuie raportate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 precum și la dispozițiile art. 52 din Constituție, atât textul legal cât și cel constituțional prevăzând în mod expres faptul că pe calea acțiunii în contencios partea este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins.

Cu privire la posibilitatea părții de a obține recunoașterea dreptului pretins s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1239 din 18 noiembrie 2008, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 18 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1) și ale art. 25 din Legea nr. 554/2004. Totodată, recurenta a invocat și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007 precum și faptul că respingerea acțiunii ca premature introdusă contravene principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F. A.N.A.F. a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul obligării instituției să soluționeze cererea de restituire nr. 1125272 din 22 noiembrie 2010, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței sub sancțiunea de penalități de întârziere, ținând cont de faptul că termenul de soluționare a cererii prevăzute de art. 70 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003, este un termen de recomandare, iar în cazul de față organul fiscal competent a transmis cererea formulată de reclamantă către A.N.V., în vederea efectuării operațiunilor de recepție a produselor accizabile transportate în regim suspensiv, precum și a stabilirii cuantumului accizelor cu drept de restituire. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În ceea ce privește recursul declarat de SC O.M.V.P. Reclamanta s-a adresat organelor fiscale la 22 noiembrie 2010 cu cererea de restituire a sumei reprezentând contravaloare accize export păcură.

Conform art. 70 din O.G. nr. 92/2003, „(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. (2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate”. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri”.

În cauză reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloare accize export păcură, fără ca, în speță, să fie efectuate verificările ce se impun pentru verificarea efectuării operațiunilor de recepție a produselor accizabile transportate în regim suspensiv și pentru stabilirea cuantumului accizelor ce fac obiectul cererii de restituire. În aprecierea Înaltei Curți, în mod corect prima instanță a reținut că nu se poate substitui autorității publice în exercitarea competențelor legale, ci poate cenzura actele juridice emise/adoptate de acestea, respectiv pe cele asimilate, ca refuzul de soluționare a cererii.

Pentru acest motiv, în condițiile în care cererea de recunoaștere a dreptului la restituirea accizelor și plata sumelor respective nu a fost soluționată de autoritatea publică competentă, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea autorității la efectuarea operațiunii administrative/emiterea actului administrative, sub sancțiunea plății de penalități. Și recursul declarat de A.N.A.F. este nefondat, ținând cont de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu prevederile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 sus citate și având în vedere împrejurarea că depășirea termenului legal s-a realizat pentru o perioadă care nu poate fi considerată rezonabilă, în condițiile în care autoritatea pârâtă nu a dovedit faptul că a realizat toate demersurile necesare pentru verificarea aspectelor de fapt ce trebuie avute în vedere la soluționarea cererii.

În concluzie, pentru considerentele enunțate, în temeiul dispozițiilor art. 312, alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de O.M.V.P. SA și de A.N.A.F. – D.G.A. – D.G.A.M.C. împotriva Sentinței civile nr. 6621 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2013.