ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5043/2013

Asupra contestației

în anulare de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în

judecată și sentința instanței de fond.

Prin

cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11 iulie 2012,

reclamanta O.M.V.P. SA a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. solicitând,

- în

principal, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.109.365,52 lei,

reprezentând contravaloare accize achitate, aferente produsului exportat

- în

subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea cererii de restituire depuse sub nr.

1125272 din 22 noiembrie 2010 în termen de 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 lei/zi de

întârziere.

În fapt,

reclamantul a arătat că pentru produsele energetice accizabile realizate în

antrepozitul fiscal de producție și livrate la export din locurile de

depozitare (O.T.), altele decât cele autorizate ca antrepozite fiscale,

accizele plătite ca urmare a eliberării în consum a acestor produse pot fi

restituite la cererea antrepozitarului autorizat.

O.M.V.P.

a efectuat un export de păcură, cu accizele plătite, din locația neautorizată

ca antrepozit fiscal (O.T.), prin biroul vamal Constanța, accizele aferente

cantității totale de produs exportat fiind de 2.109.365,52 lei.

Conform

prevederilor legale aplicabile la momentul efectuării exportului, accizele

plătite ca urmare a eliberării în consum a acestui produs pot fi restituite la

cererea antrepozitarului autorizat care a eliberat pentru consum produsele

respective.

În

temeiul art. 206 C. fisc. și a punctului 98.1 din Normele de aplicare a Codului

fiscal (în vigoare la momentul solicitării de restituire), a depus la A.N.A.F.

– D.G.A.M.C. cererea de restituire a accizelor, înregistrată sub nr. 1125272

din 22 noiembrie 2010, prin care a solicitat restituirea accizelor aferente

cantității de produs exportat, în valoare de 2.109.365,52 lei.

La

această cerere, a revenit cu adresa înregistrată la A.N.A.F. – D.G.A.M.C. sub nr.

977065 din 05 aprilie 2012, neprimind nici un răspuns, suma solicitată nefiind

restituită până în prezent.

Reclamanta

a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 206

alin. (3

1

)

C. fisc. și ale pct. 98.1 din Normele de aplicare a Codului fiscal, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004, dispoziții pe care le citează. Astfel, în conformitate

cu aceste prevederi legale, a solicitat A.N.A.F. – D.G.A.M.C. restituirea sumei

de 2.109.365,52 lei reprezentând contravaloare accize achitate pentru produsul

efectiv exportat din locația neautorizată ca antrepozit fiscal, dat fiind

faptul că produsul cu accizele plătite a fost exportat prin biroul vamal

Constanța.

Conform art.

70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cererile

depuse de contribuabili se soluționează de către organul fiscal în termen de 45

de zile de la înregistrare și, în ciuda faptului că îndeplinea condițiile

legale pentru a i se restitui contravaloarea accizelor plătite pentru produsele

exportate, depunând și toate documentele justificative, nu a primit niciun

răspuns din partea pârâtei.

A mai arătat

că, prin nesoluționarea în termenul imperativ prevăzut de lege, au fost

nesocotite și prevederile art. 6 par. 1 din C.E.D.O., privind soluționarea

cauzei într-un termen rezonabil, principiu european care se aplică nu numai în

procedura judiciară/contencioasă, ci și în procedura administrativă.

În

drept, a invocat art. 206 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și dispozițiile

art. 98.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G.

nr. 44/2004.

Pârâta A.N.A.F.

a depus, la termenul din 09 octombrie 2012, întâmpinare prin care a invocat

excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, privind obligarea sa la

restituirea sumei de 2.109.365,52 lei, reprezentând contravaloare accize. În

subsidiar, a solicitat pe fondul cauzei, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin

Sentința nr. 6621 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a

VIII a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității

invocată de pârâtă și a respins cererea reclamantei O.M.V.P. SA, de obligare a

pârâtei la restituirea sumei, ca inadmisibilă.

A

obligat pârâta la soluționarea cererii de restituire în termen de 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea penalităților de 1000

lei/zi de întârziere.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență că instanța nu se poate

substitui autorității publice în exercitarea competențelor legale, ci poate

cenzura actele juridice emise/adoptate de acestea, respectiv pe cele asimilate,

ca refuzul de soluționare a cererii.

Ori, în

condițiile în care cererea de recunoaștere a dreptului la restituirea accizelor

și plata sumelor respective nu a fost soluționată de autoritatea publică

competentă, intimata reclamantă justifică în acest moment vătămarea dreptului

la soluționarea cererii.

Curtea a

constatat că partea are la îndemână un remediu procedural eficient, pe care de altfel

l-a și utilizat, solicitând în subsidiar obligarea pârâtei la soluționarea

cererii, prin posibilitatea de a cere obligarea autorității la efectuarea

operațiunii administrative/emiterea actului administrativ într-un termen scurt,

sub sancțiunea plății de penalități.

În

consecință, în considerarea prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

coroborat cu prevederile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 a obligat pârâta la

soluționarea cererii de restituire în termen de 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea penalităților de 1000 lei/zi de

întârziere.

Recursurile

declarate în cauză.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta O.M.V.P. SA cât și pârâta A.N.A.F.

– D.G.A.M.C.

Prin

recursul său O.M.V.P. a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța a soluționat fondul fără a

intra în cercetarea capătului unu de cerere, privind obligarea A.N.A.F. la

restituirea sumei de 2.109.365,52 lei avându-se în vedere depășirea termenului

de soluționare a cererii de restituire, prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc.

fisc.

Recurenta

a susținut că nu există un text de lege care să prevadă ca, dacă autoritatea

publică nu răspunde unei cereri în termenul prevăzut de lege, atunci petentul

ar putea solicita instanței doar obligarea la soluționarea cererii și nu

obligarea la însuși obiectul cererii.

Actul

administrativ fiscal este o specie a actului administrativ iar contenciosul

fiscal este o specie a contenciosului administrativ. Prin urmare, în

completarea dispozițiilor Codului de procedură fiscală se aplică prevederile

Legii nr. 554/2004, ca drept comun în materie.

A

susținut, de asemenea, că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

trebuie raportate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 precum și la

dispozițiile art. 52 din Constituție, atât textul legal cât și cel

constituțional prevăzând în mod expres faptul că pe calea acțiunii în

contencios partea este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins.

Cu privire

la posibilitatea părții de a obține recunoașterea dreptului pretins s-a

pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1239 din 18 noiembrie 2008,

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin.

(1), art. 18 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1) și ale art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Totodată,

recurenta a invocat și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007

precum și faptul că respingerea acțiunii ca premature introdusă contravene

principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6

paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.

A.N.A.F.

a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul obligării instituției să

soluționeze cererea de restituire nr. 1125272 din 22 noiembrie 2010, în termen

de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței sub sancțiunea de

penalități de întârziere, ținând cont de faptul că termenul de soluționare a

cererii prevăzute de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, este un termen de

recomandare, iar în cazul de față organul fiscal competent a transmis cererea

formulată de reclamantă către A.N.V., în vederea efectuării operațiunilor de

recepție a produselor accizabile transportate în regim suspensiv, precum și a

stabilirii cuantumului accizelor cu drept de restituire.

Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta

Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile

formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursurile nu sunt

fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea

ce privește recursul declarat de SC O.M.V.P.

Reclamanta

s-a adresat organelor fiscale la 22 noiembrie 2010 cu cererea de restituire a

sumei reprezentând contravaloare accize export păcură.

Conform art.

70 din O.G. nr. 92/2003, „(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit

prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile

de la înregistrare. (2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii,

sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest

termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data

primirii informațiilor solicitate”.

De

asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004: „se poate adresa instanței de contencios

administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes

legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de

soluționare a unei cereri”.

În cauză

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând

contravaloare accize export păcură, fără ca, în speță, să fie efectuate

verificările ce se impun pentru verificarea efectuării operațiunilor de

recepție a produselor accizabile transportate în regim suspensiv și pentru

stabilirea cuantumului accizelor ce fac obiectul cererii de restituire.

În

aprecierea Înaltei Curți, în mod corect prima instanță a reținut că nu se poate

substitui autorității publice în exercitarea competențelor legale, ci poate

cenzura actele juridice emise/adoptate de acestea, respectiv pe cele asimilate,

ca refuzul de soluționare a cererii.

Pentru

acest motiv, în condițiile în care cererea de recunoaștere a dreptului la

restituirea accizelor și plata sumelor respective nu a fost soluționată de

autoritatea publică competentă, în mod corect instanța de fond a dispus

obligarea autorității la efectuarea operațiunii administrative/emiterea actului

administrative, sub sancțiunea plății de penalități.

Și

recursul declarat de A.N.A.F. este nefondat, ținând cont de prevederile art. 18

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu prevederile art. 70 din O.G. nr.

92/2003 sus citate și având în vedere împrejurarea că depășirea termenului

legal s-a realizat pentru o perioadă care nu poate fi considerată rezonabilă,

în condițiile în care autoritatea pârâtă nu a dovedit faptul că a realizat

toate demersurile necesare pentru verificarea aspectelor de fapt ce trebuie

avute în vedere la soluționarea cererii.

În

concluzie, pentru considerentele enunțate, în temeiul dispozițiilor art. 312, alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate, ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de O.M.V.P. SA și de A.N.A.F. – D.G.A. – D.G.A.M.C. împotriva

Sentinței civile nr. 6621 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 aprilie 2013.