ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 517/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 15 mai 2012, reclamantul S.T. a chemat în judecată pe pârâții S.R.I. și Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la achitarea către acesta a contravalorii lipsei de folosință a imobilului (teren și construcție) proprietatea sa, situat în Voluntari, județ Ilfov pentru perioada de la 12 septembrie 1998 până în prezent. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul, compus din teren în suprafață de 10.000 mp și construcție, a aparținut autorilor săi, S.B. și S.E., fiind dobândit de la F.Z., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la 24 mai 1946 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.

Imobilul, mai sus menționat, a fost preluat de către Statul român în anul 1948, în mod abuziv, fiind ocupat de un înalt demnitar comunist din perioada de după 1944. Revendicarea imobilului s-a făcut prin demersuri pe cale administrativă începând cu anul 1990, iar prima acțiune pe dreptul comun a fost introdusă la data de 17 decembrie 1998. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat în baza acestui act normativ, notificările din 24 iulie 2001 către Consiliul Județean Ilfov și din 12 septembrie 2001 către S.R.I, care era deținătorul imobilului. Prin Decizia nr. 26 din 13 octombrie 2003, notificarea adresată S.R.I. a fost soluționată, în sensul respingerii solicitării de restituire a imobilului, soluție împotriva căruia reclamantul a formulat acțiune în justiție.

Acțiunea a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1210 din 04 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul admiterii în parte a cererii și obligării pârâtei S.R.I. la emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent pentru imobilul solicitat. S-a menționat faptul că instanțele au dispus restituirea prin echivalent a imobilului, motivat de configurația actuală a acestuia rezultată în urma lucrărilor de amenajare executate de către pârâtă, pentru care însă aceasta nu a putut prezenta autorizații de construire sau documente justificative. Fapta ilicită a pârâtei S.R.I. constă în deținerea imobilului preluat abuziv de către stat, cu toate că a avut cunoștință de existența adevăratului proprietar și de demersurile efectuate de acesta începând cu anul 1990, cu mențiunea că în anul 1998 a fost introdusă și acțiune în justiție.

Mai mult, deținerea nelegală a imobilului se coroborează cu soluționarea cu întârziere și în mod negativ a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce a și determinat demararea unei acțiuni în justiție prin care reclamantul a solicitat anularea deciziei emise de S.R.I, proces care a durat aproximativ 8 ani. Prejudiciul creat reclamantului constă tocmai în lipsirea reclamantului în toată această perioadă de timp de exercițiul dreptului de folosință pentru terenul și construcțiile nedemolate, restituite abia prin hotărâre judecătorească. În aceste condiții, pârâtul S.R.I. datorează adevăratului proprietar al imobilului contravaloarea lipsei de folosință, stabilită prin raportare la lipsa de folosință în materie de locațiune.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 998, 999 C. civ. Prin rezoluția de fixare a termenului pentru judecarea cererii, reclamantului i s-a pus în vedere să achite taxă judiciară de timbru în cuantum de 226.111 lei și timbru judiciar de 5 lei, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din O.G nr. 32/1995.

Împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, la data de 15 iunie 2012, care a fost respinsă prin încheierea din data de 11 septembrie 2012. Prin aceeași cerere din data de 15 iunie 2012, reclamantul a formulat și o cerere completatoare, prin care a arătat expres că solicitarea sa de achitare a contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul preluat abuziv de statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 este o cerere accesorie restituirii imobilului și că potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 acțiunea în justiție privind acordarea de compensații bănești pentru lipsa de folosință este scutită de plata taxelor de timbru. La data de 28 decembrie 2012, pârâtul S.R.I.

a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. La data de 11 ianuarie 2013, reclamantul a formulat cerere de ajutor public judiciar, solicitând scutirea sa de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 226.111 lei, cerere care a fost respinsă prin încheierea din data de 08 februarie 2013. Împotriva încheierii din data de 08 februarie 2013, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, care a fost admisă în parte, prin încheierea din data de 09 aprilie 2012, dispunându-se reducerea taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina reclamantului de la suma de 226.111 lei, la suma de 75.370,33 lei.

La termenul de judecată din data de 10 mai 2013, tribunalul a pus în vedere reclamantului să facă dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 75.370,33 lei, astfel cum a fost redusă ca urmare a admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar. La termenul de judecată din data de 06 decembrie 2013, tribunalul a pus în discuția părților excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta S.R.I prin întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 2029 din 06 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția netimbrării și a anulat cererea formulată de reclamantul S.T. Examinând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția netimbrării cererii de chemare în judecată - excepție de procedură, peremptorie și absolută, tribunalul a apreciat-o, ca fiind întemeiată.

Prima instanță a reținut că la termenul de judecată din data de 10 mai 2013, tribunalul a pus în vedere reclamantului să facă dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 75.370,33 lei, astfel cum a fost redusă ca urmare a admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar. Reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, nefăcând dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. În conformitate cu art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.

Conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. Tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora neîndeplinirea obligației de plata până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, ca netimbrată și, având în vedere că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară de timbru a anulat cererea. Împotriva sentinței civile nr. 2029 din 06 decembrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a declarat apel reclamantul S.T. A criticat faptul că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și C. civ.

și este scutită de plata taxei de timbru conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Se impunea ca instanța să analizeze în concret legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurii dispuse prin raportare la art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 40 din Legea nr. 10/2001 și la dreptul său de a avea acces la o instanță, drept garantat atât de art. 21 din Constituția României republicată și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A susținut că scutirea de plata taxei de timbru privește atât cererile pentru restituirea imobilului cât și cererile accesorii sau incidentale.

Cum imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 50 „Cererile sau acțiunile in justiție (...) legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru" și cererea privind plata lipsei de folosință este scutită de plata taxei de timbru pentru că legea nu distinge între tipurile de acțiuni iar, pe de altă parte, prin această măsură (plata taxei de timbru), i s-ar îngrădi accesul liber la justiție. A criticat și faptul că a formulat excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 raportat la art. 25 alin. (5) din aceeași lege.

A precizat că a probat că nu are nici un fel de venit în România încă din anul 1965, iar și nu dispune de veniturile necesare pentru a achita o taxă de timbru de 50.000 euro, respectiv 17.000 euro. Referitor la faza procedurii în care a fost impusă restricția, în prezenta cauză, accesul său la o instanță a fost restricționat de la chiar primul grad de jurisdicție. Prin urmare, cererea sa nu a fost analizată de nicio instanță, deși cererea nu este una abuzivă, nici lipsită de fundament, iar raportat la complexitatea acestei cauze nu este justificat cuantumul foarte mare al taxei de timbru. Astfel, taxele de timbru stabilite în cauză sunt o sarcină excesivă. În cauză se impunea aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Convenției, astfel cum au fost interpretate prin jurisprudența Curții și, pe cale de consecință, instanța trebuia să respingă excepția netimbrării cererii și să dispună judecarea cauzei.

Intimatul-pârât S.R.I. a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat, ca nefondat. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 424/A din 14 octombrie 2014 a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pe situația de fapt, Curtea a constatat faptul că în cadrul cererii de chemare în judecată astfel cum ea a fost formulată inițial, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material reprezentat de lipsa de folosință a imobilului, în temeiul exclusiv al dispozițiilor art. 480, art. 998, art. 999 C. civ. Anterior primului termen de judecată din 11 ianuarie 2013 acordat în cauză (deci înaintea primei zile de înfățișare în sensul art. 134 C. proc.

civ.), respectiv la data de 15 iunie 2012, reclamantul a depus, însă, la dosar, concomitent cu cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, o cerere completatoare a acțiunii, în sensul indicării și a altui temei juridic care fundamentează cererea sa de despăgubire, respectiv Legea nr. 10/2001 (filele 26-27 dosar fond). Cauza a fost soluționată de către tribunal, exclusiv în considerarea temeiului juridic reprezentat de art. 480, art. 998, art. 999 C. civ., prima instanță de judecată nefăcând niciun fel de referire în cadrul hotărârii, la cererea completatoare realizată sau la dispozițiile normative invocate în cuprinsul său și reiterate în motivele prezente de apel ca și temei juridic al acțiunii.

Din aceeași perspectivă, Curtea a observat că, potrivit considerentelor, atât încheierea din data de 11 septembrie 2012, de soluționare a cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru (fila 34 dosar fond), încheierea din data de 04 octombrie 2013 de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale (filele 124,125 dosar fond), cât și Decizia civilă nr. 138 din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a soluționat recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-au grefat exclusiv pe cererea de chemare în judecată în forma inițială promovată de către reclamant.

Niciuna dintre instanțele care au pronunțat aceste hotărâri, nu a realizat vreo mențiune cu privire la cererea completatoare depusă de reclamant înaintea primului termen de judecată. Curtea a apreciat că în cauză, instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra cererii astfel cum a fost completată, modificarea realizându-se procedural, anterior primei zile de înfățișare. Așadar, tribunalul trebuia să se raporteze la cererea de chemare în judecată completată. Prima instanță a omis și din punct de vedere formal, să se pronunțe asupra cererii completatoare, deoarece în încheierea de la data primului termen de judecată, 11 ianuarie 2013, nu este trecută nici o dispoziție a instanței cu privire la ea (fila 50 dosar fond).

Curtea a conchis că tribunalul nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, devenind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susținut că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit instanța a admis apelul reclamantului, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, deși reclamantul nu poate beneficia de scutirea de la plata taxei de timbru, de vreme ce și-a întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun. Astfel, prin art. 15 lit. r) din Legea 146/1997, legiuitorul a enumerat limitativ si restrictiv cererile sau acțiunile care sunt scutite de la plata taxei de timbru si a timbrului judiciar.

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (1) taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar, potrivit alin. (2) dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. În cazul când se micșorează valoarea pretențiilor formulate în acțiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea inițială, fără a se ține seama de reducerea ulterioară. Potrivit alin. (3) neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

La instanța de fond reclamantului i s-a pus in vedere sa facă dovada achitării taxei de timbru in cuantum de 75.370,33 lei, astfel cum a fost redusă ca urmare a admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar, dar acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței nefăcând dovada achitării taxei judiciare de timbru si a timbrului judiciar. Prin urmare, în mod corect instanța de fond a anulat acțiunea, ca netimbrată. În speță, instanța trebuia să înlăture de la aplicare dispoz. art. 15 lit. r) privind scutirea de la plata taxei de timbru, întrucât reclamantul a înțeles să-și întemeieze acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, cerere de chemare in judecata care nu este scutită de plata taxei de timbru.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a admis apelul în mod greșit apelul reclamantului pe considerentul că instanța de fond a omis și din punct de vedere formal să se pronunțe asupra cererii completatoare, deoarece tribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției de netimbrare. Astfel, atunci când a pronunțat decizia atacată instanța nu a avut in vedere faptul ca art. 137 alin. (1) C. proc. civ. dispune că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Prin intermediul excepțiilor de procedură, cum este excepția netimbrării, se invederează lipsuri sau încălcarea unor norme privitoare la exercițiul dreptului la acțiune.

Nici excepțiile de procedură și nici cele de fond nu pun in discuție fondul cauzei, iar admiterea excepțiilor de fond conduce la respingerea acțiunii pe cale de consecință. Prin urmare, instanța este obligată, ca o data invocată o excepție, să o soluționeze. În mod corect instanța de fond a soluționat excepția invocată, cu prioritate, nefiind necesară soluționarea cauzei pe fond, deoarece, așa cum dispune art. 137 alin. (1) C. proc. civ. instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. A solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului formulat de reclamant și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind legală si temeinică.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică formulată de recurent se referă la reținerea eronată, în opinia sa, a operării în favoarea reclamantului a beneficiului scutirii de la plata taxei de timbru prevăzut de legea specială de reparație, respectiv a incidenței art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Astfel, a susținut că atât timp cât acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu pe dispozițiile legii speciale, nu putea opera în favoarea reclamantului scutirea de plata taxei de timbru. Motivul de recurs nu vizează însă argumentele instanței de apel, care nu s-a pronunțat pe caracterul timbrabil sau netimbrabil al acțiunii, ci doar pe aspectul că tribunalul nu a soluționat excepția de netimbrare invocată de pârâtul S.R.I.

în raport de împrejurarea ca prin cererea completatoare, depusă de reclamant în primă instanță la data de 15 iunie 2012, acesta a arătat expres că solicitarea sa de achitare a contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul preluat abuziv de statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că, fiind o cerere accesorie restituirii imobilului în baza acestui act normativ, acțiunea în justiție privind acordarea de compensații bănești pentru lipsa de folosință este scutită de plata taxelor de timbru. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, a analizat criticile formulate de reclamant în această fază procesuală în raport de temeiurile de drept invocate de către reclamant și de faptul că prima instanță a analizat excepția de netimbrare fără a se raporta la noul temei juridic invocat prin cererea completatoare, respectiv Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, instanța de apel a reținut, în mod corect, că față de cadrul învestirii sale, tribunalul nu a rezolvat excepția de netimbrare prin raportare la toate temeiurile de drept cu care a fost învestit, în acest sens critica recurentului-pârât nefiind fondată. Nu este fondată nici cea de a doua critică a recurentului, referitoare la faptul că instanța de apel a reținut greșit că tribunalul nu s-a pronunțat pe cererea completatoare, atât timp cât era chemat să se pronunțe cu prioritate, conform dispoz. art. 137 C. proc. civ., asupra excepției de netimbrare. Instanța de apel nu a ignorat dispozițiile art. 137 C. proc. civ. cu privire la obligativitatea instanțelor de a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Raționamentul juridic, avut în vedere de Curte și care a impus casarea sentinței apelate, a fost acela că reclamantul a completat cererea introductivă indicând ca temei juridic și dispozițiile Legii nr. 10/2001, temei de drept neavut în vedere de tribunal în analiza caracterului timbrabil sau netimbrabil al cererii cu care a fost învestit în prezenta cauză și care, astfel, nu putea fi analizat direct în calea de atac a apelului. Așadar, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a considerat hotărârea tribunalului nelegală din prisma faptului că, dând eficiență art. 137 C. proc. civ., excepția de netimbrare nu a fost dezlegată și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De altfel, recurentul nu a criticat în prezentul recurs decizia instanței de apel din perspectiva reținerii unui nou temei juridic al cererii introductive, ci doar tangențial în cadrul primei critici formulate în memoriul de recurs a arătat, generic, că reclamantul a indicat ca temei de drept al cererii introductive dispozițiile art. 480, 998, 999 C. civ., dreptul comun. Or, tocmai nereținerea, ca temei juridic, și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ce a condus la neanalizarea excepției de netimbrare și prin raportare la acest act normativ, a impus, în mod corect, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, dând eficiență principiului disponibilității și dreptului părții de a beneficia real de un dublu grad de jurisdicție.

În considerarea acestor argumente, constatând că nu este dovedită incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 424/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2015.