ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 517/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 517/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 15 mai 2012, reclamantul S.T. a

chemat în judecată pe pârâții S.R.I. și Statul Român, prin M.F.P., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la

achitarea către acesta a contravalorii lipsei de folosință a imobilului (teren

și construcție) proprietatea sa, situat în Voluntari, județ Ilfov pentru

perioada de la 12 septembrie 1998 până în prezent.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că imobilul, compus din teren în suprafață de 10.000 mp și

construcție, a aparținut autorilor săi, S.B. și S.E., fiind dobândit de la F.Z.,

în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la 24 mai 1946 de Tribunalul

Ilfov - Secția Notariat.

Imobilul, mai sus

menționat, a fost preluat de către Statul român în anul 1948, în mod abuziv,

fiind ocupat de un înalt demnitar comunist din perioada de după 1944.

Revendicarea

imobilului s-a făcut prin demersuri pe cale administrativă începând cu anul

1990, iar prima acțiune pe dreptul comun a fost introdusă la data de 17

decembrie 1998.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat în baza acestui act

normativ, notificările din 24 iulie 2001 către Consiliul Județean Ilfov și din 12

septembrie 2001 către S.R.I, care era deținătorul imobilului.

Prin Decizia nr. 26

din 13 octombrie 2003, notificarea adresată S.R.I. a fost soluționată, în

sensul respingerii solicitării de restituire a imobilului, soluție împotriva

căruia reclamantul a formulat acțiune în justiție.

Acțiunea a fost

soluționată prin sentința civilă nr. 1210 din 04 iulie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul admiterii în parte a

cererii și obligării pârâtei S.R.I. la emiterea unei dispoziții de restituire

în echivalent pentru imobilul solicitat.

S-a menționat faptul

că instanțele au dispus restituirea prin echivalent a imobilului, motivat de

configurația actuală a acestuia rezultată în urma lucrărilor de amenajare

executate de către pârâtă, pentru care însă aceasta nu a putut prezenta

autorizații de construire sau documente justificative.

Fapta ilicită a

pârâtei S.R.I. constă în deținerea imobilului preluat abuziv de către stat, cu

toate că a avut cunoștință de existența adevăratului proprietar și de

demersurile efectuate de acesta începând cu anul 1990, cu mențiunea că în anul

1998 a fost introdusă și acțiune în justiție.

Mai mult, deținerea

nelegală a imobilului se coroborează cu soluționarea cu întârziere și în mod

negativ a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce a și

determinat demararea unei acțiuni în justiție prin care reclamantul a solicitat

anularea deciziei emise de S.R.I, proces care a durat aproximativ 8 ani.

Prejudiciul creat

reclamantului constă tocmai în lipsirea reclamantului în toată această perioadă

de timp de exercițiul dreptului de folosință pentru terenul și construcțiile

nedemolate, restituite abia prin hotărâre judecătorească.

În aceste condiții,

pârâtul S.R.I. datorează adevăratului proprietar al imobilului contravaloarea

lipsei de folosință, stabilită prin raportare la lipsa de folosință în materie

de locațiune.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 998, 999 C. civ.

Prin rezoluția de

fixare a termenului pentru judecarea cererii, reclamantului i s-a pus în vedere

să achite taxă judiciară de timbru în cuantum de 226.111 lei și timbru judiciar

de 5 lei, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din O.G nr.

32/1995.

Împotriva modului de

stabilire a taxei de timbru, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, la

data de 15 iunie 2012, care a fost respinsă prin încheierea din data de 11

septembrie 2012.

Prin aceeași cerere

din data de 15 iunie 2012, reclamantul a formulat și o cerere completatoare,

prin care a arătat expres că solicitarea sa de achitare a contravalorii lipsei

de folosință pentru imobilul preluat abuziv de statul român în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001 este o cerere accesorie restituirii imobilului și

că potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 acțiunea în justiție privind

acordarea de compensații bănești pentru lipsa de folosință este scutită de

plata taxelor de timbru.

La data de 28

decembrie 2012, pârâtul S.R.I. a depus la dosar întâmpinare, prin care a

invocat excepția netimbrării și excepția prescripției dreptului la acțiune, iar

pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La data de 11

ianuarie 2013, reclamantul a formulat cerere de ajutor public judiciar,

solicitând scutirea sa de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de

226.111 lei, cerere care a fost respinsă prin încheierea din data de 08

februarie 2013.

Împotriva încheierii

din data de 08 februarie 2013, reclamantul a formulat cerere de reexaminare,

care a fost admisă în parte, prin încheierea din data de 09 aprilie 2012,

dispunându-se reducerea taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina

reclamantului de la suma de 226.111 lei, la suma de 75.370,33 lei.

La termenul de

judecată din data de 10 mai 2013, tribunalul a pus în vedere reclamantului să

facă dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 75.370,33 lei, astfel cum a

fost redusă ca urmare a admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar.

La termenul de

judecată din data de 06 decembrie 2013, tribunalul a pus în discuția părților

excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta S.R.I

prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr.

2029 din 06 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția netimbrării și a anulat cererea formulată de reclamantul S.T.

Examinând cu

prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția netimbrării

cererii de chemare în judecată - excepție de procedură, peremptorie și

absolută, tribunalul a apreciat-o, ca fiind întemeiată.

Prima instanță a

reținut că la termenul de judecată din data de 10 mai 2013, tribunalul a pus în

vedere reclamantului să facă dovada achitării taxei de timbru în cuantum de

75.370,33 lei, astfel cum a fost redusă ca urmare a admiterii în parte a

cererii de ajutor public judiciar.

Reclamantul nu s-a

conformat dispozițiilor instanței, nefăcând dovada achitării taxei judiciare de

timbru și a timbrului judiciar.

În conformitate cu art.

20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se

plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în

cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va

pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de

judecată.

Conform art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul

stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Tribunalul a apreciat

că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997,

potrivit cărora neîndeplinirea obligației de plata până la termenul stabilit se

sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, ca netimbrată și, având în

vedere că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară

de timbru a anulat cererea.

Împotriva sentinței

civile nr. 2029 din 06 decembrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

a declarat apel reclamantul S.T.

A criticat faptul că cererea

a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și C. civ. și este scutită

de plata taxei de timbru conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Se impunea ca

instanța să analizeze

în concret legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurii dispuse prin

raportare la art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 40 din Legea nr. 10/2001

și la dreptul său de a avea acces la o instanță, drept garantat atât de art. 21

din Constituția României republicată și de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

A susținut că

scutirea de plata taxei de timbru privește atât cererile pentru restituirea

imobilului cât și cererile accesorii sau incidentale. Cum imobilul intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, iar potrivit art. 50 „Cererile sau acțiunile in

justiție (...) legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile

care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru" și cererea

privind plata lipsei de folosință este scutită de plata taxei de timbru pentru

că legea nu distinge între tipurile de acțiuni iar, pe de altă parte, prin

această măsură (plata taxei de timbru), i s-ar îngrădi accesul liber la

justiție.

A criticat și faptul

că a formulat excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 raportat la art. 25 alin.

(5) din aceeași lege.

A precizat că a

probat că nu are

nici un fel de venit în România încă din anul 1965, iar și nu dispune de

veniturile necesare pentru a achita o taxă de timbru de 50.000 euro, respectiv

17.000 euro.

Referitor la faza

procedurii în care a fost impusă restricția, în prezenta cauză, accesul său la

o instanță a fost restricționat de la chiar primul grad de jurisdicție.

Prin urmare, cererea sa

nu a fost analizată de nicio instanță, deși cererea nu este una abuzivă, nici

lipsită de fundament, iar raportat la complexitatea acestei cauze nu este

justificat cuantumul foarte mare al taxei de timbru.

Astfel, taxele de

timbru stabilite în cauză sunt o sarcină excesivă.

În cauză se impunea

aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Convenției, astfel cum au fost

interpretate prin jurisprudența Curții și, pe cale de consecință, instanța

trebuia să respingă excepția netimbrării cererii și să dispună judecarea

cauzei.

Intimatul-pârât

S.R.I. a depus

întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat, ca nefondat.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 424/A din 14 octombrie 2014

a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre

rejudecare, aceleiași instanțe.

Pe situația de fapt, Curtea

a constatat faptul că în cadrul cererii de chemare în judecată astfel cum ea a

fost formulată inițial, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul material reprezentat de lipsa de folosință a imobilului, în temeiul

exclusiv al dispozițiilor art. 480, art. 998, art. 999 C. civ.

Anterior primului

termen de judecată din 11 ianuarie 2013 acordat în cauză (deci înaintea primei

zile de înfățișare în sensul art. 134 C. proc. civ.), respectiv la data de 15

iunie 2012, reclamantul a depus, însă, la dosar, concomitent cu cererea de

reexaminare a taxei judiciare de timbru, o cerere completatoare a acțiunii, în

sensul indicării și a altui temei juridic care fundamentează cererea sa de

despăgubire, respectiv Legea nr. 10/2001 (filele 26-27 dosar fond).

Cauza a fost

soluționată de către tribunal, exclusiv în considerarea temeiului juridic

reprezentat de art. 480, art. 998, art. 999 C. civ., prima instanță de judecată

nefăcând niciun fel de referire în cadrul hotărârii, la cererea completatoare

realizată sau la dispozițiile normative invocate în cuprinsul său și reiterate

în motivele prezente de apel ca și temei juridic al acțiunii.

Din aceeași

perspectivă, Curtea a observat că, potrivit considerentelor, atât încheierea

din data de 11 septembrie 2012, de soluționare a cererii de reexaminare a taxei

judiciare de timbru (fila 34 dosar fond), încheierea din data de 04 octombrie 2013

de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale (filele 124,125

dosar fond), cât și Decizia civilă nr. 138 din 29 ianuarie 2014 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin care s-a soluționat recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a

dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-au grefat

exclusiv pe cererea de chemare în judecată în forma inițială promovată de către

reclamant. Niciuna dintre instanțele care au pronunțat aceste hotărâri, nu a

realizat vreo mențiune cu privire la cererea completatoare depusă de reclamant

înaintea primului termen de judecată.

Curtea a apreciat că

în cauză, instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra cererii astfel cum a

fost completată, modificarea realizându-se procedural, anterior primei zile de

înfățișare. Așadar, tribunalul trebuia să se raporteze la cererea de chemare în

judecată completată.

Prima instanță a omis

și din punct de vedere formal, să se pronunțe asupra cererii completatoare,

deoarece în încheierea de la data primului termen de judecată, 11 ianuarie 2013,

nu este trecută nici o dispoziție a instanței cu privire la ea (fila 50 dosar

fond).

Curtea a conchis că tribunalul

nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, devenind incidente dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., invocând motivul

de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A susținut că hotărârea

este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit instanța a admis apelul

reclamantului, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, deși reclamantul nu poate beneficia de scutirea

de la plata taxei de timbru, de vreme ce și-a întemeiat cererea pe dispozițiile

dreptului comun.

Astfel, prin art. 15 lit.

r) din Legea 146/1997, legiuitorul a enumerat limitativ si restrictiv cererile

sau acțiunile care sunt scutite de la plata taxei de timbru si a timbrului judiciar.

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (1) taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat,

iar, potrivit alin. (2) dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în

cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în

cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va

pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de

judecată. În cazul când se micșorează valoarea pretențiilor formulate în

acțiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se

percepe la valoarea inițială, fără a se ține seama de reducerea ulterioară.

Potrivit alin. (3) neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit

se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

La instanța de fond

reclamantului i s-a pus in vedere sa facă dovada achitării taxei de timbru in

cuantum de 75.370,33 lei, astfel cum a fost redusă ca urmare a admiterii în

parte a cererii de ajutor public judiciar, dar acesta nu s-a conformat

dispozițiilor instanței nefăcând dovada achitării taxei judiciare de timbru si

a timbrului judiciar.

Prin urmare, în mod

corect instanța de fond a anulat acțiunea, ca netimbrată.

În speță, instanța

trebuia să înlăture de la aplicare dispoz. art. 15 lit. r) privind scutirea de

la plata taxei de timbru, întrucât reclamantul a înțeles să-și întemeieze

acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, cerere de chemare in judecata care nu

este scutită de plata taxei de timbru.

O altă critică

vizează faptul că instanța de apel a admis apelul în mod greșit apelul reclamantului

pe considerentul că instanța de fond a omis și din punct de vedere formal să se

pronunțe asupra cererii completatoare, deoarece tribunalul s-a pronunțat cu

prioritate asupra excepției de netimbrare.

Astfel, atunci când a

pronunțat decizia atacată instanța nu a avut in vedere faptul ca art. 137 alin.

(1) C. proc. civ. dispune că instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos,

în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Prin intermediul

excepțiilor de procedură, cum este excepția netimbrării, se invederează lipsuri

sau încălcarea unor norme privitoare la exercițiul dreptului la acțiune.

Nici excepțiile de

procedură și nici cele de fond nu pun in discuție fondul cauzei, iar admiterea

excepțiilor de fond conduce la respingerea acțiunii pe cale de consecință.

Prin urmare, instanța

este obligată, ca o data invocată o excepție, să o soluționeze. În mod corect

instanța de fond a soluționat excepția invocată, cu prioritate, nefiind

necesară soluționarea cauzei pe fond, deoarece, așa cum dispune art. 137 alin.

(1) C. proc. civ. instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra

excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos,

în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

A solicitat admiterea

recursului, așa cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului

formulat de reclamant și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind legală

si temeinică.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică

formulată de recurent se referă la reținerea eronată, în opinia sa, a operării

în favoarea reclamantului a beneficiului scutirii de la plata taxei de timbru

prevăzut de legea specială de reparație, respectiv a incidenței art. 15 lit. r)

din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Astfel, a susținut că

atât timp cât acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și nu

pe dispozițiile legii speciale, nu putea opera în favoarea reclamantului scutirea

de plata taxei de timbru.

Motivul de recurs nu

vizează însă argumentele instanței de apel, care nu s-a pronunțat pe caracterul

timbrabil sau netimbrabil al acțiunii, ci doar pe aspectul că tribunalul nu a

soluționat excepția de netimbrare invocată de pârâtul S.R.I. în raport de

împrejurarea ca prin cererea completatoare, depusă de reclamant în primă

instanță la data de 15 iunie 2012, acesta a arătat expres că solicitarea sa de

achitare a contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul preluat abuziv de

statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că, fiind o cerere

accesorie restituirii imobilului în baza acestui act normativ, acțiunea în

justiție privind acordarea de compensații bănești pentru lipsa de folosință este

scutită de plata taxelor de timbru.

Contrar susținerilor

recurentului, instanța de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului,

a analizat criticile formulate de reclamant în această fază procesuală în

raport de temeiurile de drept invocate de către reclamant și de faptul că prima

instanță a analizat excepția de netimbrare fără a se raporta la noul temei

juridic invocat prin cererea completatoare, respectiv Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, instanța

de apel a reținut, în mod corect, că față de cadrul învestirii sale, tribunalul

nu a rezolvat excepția de netimbrare prin raportare la toate temeiurile de

drept cu care a fost învestit, în acest sens critica recurentului-pârât nefiind

fondată.

Nu este fondată nici

cea de a doua critică a recurentului, referitoare la faptul că instanța de apel

a reținut greșit că tribunalul nu s-a pronunțat pe cererea completatoare, atât

timp cât era chemat să se pronunțe cu prioritate, conform dispoz. art. 137 C.

proc. civ., asupra excepției de netimbrare.

Instanța de apel nu a

ignorat dispozițiile art. 137 C. proc. civ. cu privire la obligativitatea

instanțelor de a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și de

fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Raționamentul

juridic, avut în vedere de Curte și care a impus casarea sentinței apelate, a

fost acela că reclamantul a completat cererea introductivă indicând ca temei

juridic și dispozițiile Legii nr. 10/2001, temei de drept neavut în vedere de

tribunal în analiza caracterului timbrabil sau netimbrabil al cererii cu care a

fost învestit în prezenta cauză și care, astfel, nu putea fi analizat direct în

calea de atac a apelului.

Așadar, contrar

susținerilor recurentului, instanța de apel a considerat hotărârea tribunalului

nelegală din prisma faptului că, dând eficiență art. 137 C. proc. civ.,

excepția de netimbrare nu a fost dezlegată și prin raportare la dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

De altfel, recurentul

nu a criticat în prezentul recurs decizia instanței de apel din perspectiva

reținerii unui nou temei juridic al cererii introductive, ci doar tangențial în

cadrul primei critici formulate în memoriul de recurs a arătat, generic, că

reclamantul a indicat ca temei de drept al cererii introductive dispozițiile art.

480, 998, 999 C. civ., dreptul comun.

Or, tocmai

nereținerea, ca temei juridic, și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ce a condus

la neanalizarea excepției de netimbrare și prin raportare la acest act normativ,

a impus, în mod corect, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, dând eficiență principiului disponibilității și dreptului părții de

a beneficia real de un dublu grad de jurisdicție.

În considerarea

acestor argumente, constatând că nu este dovedită incidența cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei

nr. 424/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2015.