ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 798/2011

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 8 decembrie 2003 reclamantul S.T. a chemat în judecată pe

pârâtul Serviciul Român de Informații pentru anularea deciziei nr. 26/2003

emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001 și obligarea SRI la restituirea

imobilului situat în comuna Voluntari, județ Ilfov, în natură. în subsidiar,

reclamantul a cerut stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent.

Prin sentința civilă nr. 1097 din 7

decembrie 2004 Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins contestația

ca nefondată.

Apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia civilă nr. 303 din 8

septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă.

Recursul declarat de pârâtul SRI

împotriva deciziei Curtea de Apel București a fost respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 7890 din 6 octombrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Rejudecând apelul, Tribunalului

București, secția a IV a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1210 din 4

iulie 2008 prin care a admis în parte cererea reclamantului S.T.; a anulat

decizia atacată; a obligat pe pârâtul SRI să emită decizie de restituire în

echivalent pentru terenul în suprafață de 9500 mp (vezi încheiere de

rectificare pronunțată de Tribunalul București la data de 17 octombrie 2008) și

pentru construcția inițială edificată pe acest teren, evaluată ipotetic la suma

de 580.000 de lei.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii pentru bunul în litigiu trecut abuziv în proprietatea

statului, însă terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de

construcții noi, garduri, detalii de sistematizare, utilități, ce nu pot fi

modificate și care ocupă 2157,90 mp din suprafața totală a terenului.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul solicitând restituirea imobilului în natură.

Apelul a fost respins ca nefondat,

reținându-se că, în conformitate cu expertizele efectuate în dosar, în faza

apelului (filele 82 - 83 și 116 dosar fond) construcția trecută în proprietatea

statului a avut o suprafață desfășurată de 253 mp, iar acum, prin adăugiri, are

suprafața de 577 mp, (exclusiv terasa - fila 110 dosar apel) fiind o

construcție nouă într-o proporție de peste 100%.

Acest aspect de fapt a determinat

aplicarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în conformitate

cu care, în situația imobilelor - construcții care fac obiectul notificărilor

formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III și cărora le-au fost

adăugate, pe orizontală și/sau pe verticală, în raport cu forma inițială, noi

corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată

inițial, și dacă părțile nu convin altfel - ceea ce nu a fost cazul în speță -

foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin

echivalent.

S-a considerat că, având în vedere

situația de fapt și dispozițiile legale menționate, construcția inițială nu

poate fi restituită în natură, iar cu privire la teren, instanța a reținut că,

nici acesta nu poate fi restituit în natură deoarece construcțiile edificate pe

el incluzând și branșamentele necesare la utilități ocupă funcțional întregul

teren.

În baza acestei prezumții instanța a

reținut că, terenul pe care există construcții nedemontabile nu poate fi

restituit în natură, prin interpretarea „per a contrario" a dispozițiilor

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul S.T. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a deciziei

recurate.

Hotărârea instanței de apel este în

totalitate netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

deoarece încalcă dispozițiile art. 295 C. proc. civ.

Astfel, apelul declarat a vizat

soluția instanței de fond prin care a fost admisă în parte acțiunea, dispunându-se

emiterea unei decizii de restituire în echivalent, motivat de incidența în cauză

în opinia primei instanțe a dispozițiilor art. 10 alin. (1), alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Instanța de control judiciar,

investită fiind cu cererea de apel care conținea critici raportate strict la

considerentele hotărârii primei instanțe a înlăturat motivele avute în vedere

de către instanța de fond și face trimitere la alte dispoziții legale [respectiv

art. 10 alin. (3), art. 19 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

și art. 586-619 C. civ.], păstrând însă soluția atacată, creând totodată

apelantului o situație mai grea decât aceea din hotărârea apelată.

Se susține în cauza de față, că instanța

de apel, prin hotărârea pronunțată a depășit însă limitele stabilite prin

cererea de apel și mai mult, prin considerentele expuse a înlăturat motivarea

primei instanțe, dând o motivare proprie in sprijinul aceleiași soluții de restituire

prin echivalent.

De asemenea hotărârea instanței de

apel încalcă și aplică greșit dispozițiile legii speciale nr. 10/2001 raportat

la situația de fapt și de drept existentă.

Soluția instanței de apel este

surprinzătoare în condițiile în care din oficiu s-a dispus efectuarea de noi

expertize în apel construcții și instalații care să clarifice anumite aspecte ale

construcțiilor de pe teren, în sensul dacă acestea sunt ușoare sau demontabile,

și situația utilităților existente, în sensul dacă acestea sunt de interes public

sau nu, rapoarte de expertiza care au lămurit situația de fapt a imobilului în litigiu

(teren și construcții).

În ceea ce privește modalitatea de

restituire a imobilului preluat abuziv, se menționează că instanța de fond a

dispus restituirea prin echivalent, reținând imposibilitatea restituirii în

natură.

Se susține că dispozițiile art. 19

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile imobilului în cauză având în

vedere că, niciuna din expertizele efectuate în cauză nu menționează suprafața

de "577 mp" la care face referire instanța ca fiind aria desfășurată

a construcției existente la aceasta dată. Aceasta suprafață se regăsește

menționată în răspunsul la obiecțiuni întocmit de către expertul M.I.A., fiind

preluată dintr-o schiță prezentată de către intimatul S.R.I., schiță care nu

are un caracter oficial, fiind un act întocmit "pro causa" dar care

nu reflectă realitatea.

Se consideră că în raport de

situația de fapt a imobilului (teren și construcții) este necesar a se face o

interpretare sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu referire la art.

1 alin. (2) și (3).

Se mai susține, că potrivit

dispozițiilor art.10.4. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

norma cuprinsă la alin. (3) al art. 10 din lege instituie obligativitatea restituirii

în natură a terenurilor în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal

fie construcții, indiferent de destinația acestora, fie construcții ușoare sau

demontabile.

Se consideră că instanța de apel, deși

nu a verificat dacă există o parte din teren posibil a fi restituit în natură,

apreciază ca terenul și construcțiile nu ar putea fi folosite potrivit scopului

pentru care au fost edificate, însă această apreciere a instanței de apel nu

are nici suport legal și nici probator.

Analizând recursul declarat prin

prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursul nu poate fi primit pentru considerentele

ce succed:

Pentru a fi incident motivul de

modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca

hotărârea să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie

lipsită de temei legal.

În speță, instanțele de judecată au

interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 11 și art. 19 din Legea

nr. 10/2001.

Astfel, în mod just s-a reținut că

cele 6 clădiri, terenul de sport și cele două sere ocupă funcțional întregul

teren, iar pe de altă parte, modalitatea de restituire în natură a terenului pe

care există construcții demontabile (gard, magazii) ar fi inoportună pentru

părți prin stabilirea unor servituți ce ar micșora valoarea terenului liber.

Art. 10 din Legea nr. 10/2001

prevede că, atunci când restituirea în natură nu este posibilă măsurile reparatorii

în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii

sau propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

În mod corect s-a stabilit de

instanța de apel că sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001,

deoarece imobilelor – construcții ce fac obiectul cauzei deduse judecății le-au

fost adăugate noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din

aria desfășurată inițial, iar părțile nu au convenit altfel.

De principiu, legea specială de

reparație instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 2 2decembrie 1989 de la această regulă,

legiuitorul a prevăzut și excepția limitativ enumerate – care, prin dispoziție,

sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi atinse prin asimilarea la

alte ipoteze decât cele strict reglementate.

Raportat la probatoriu administrat

în cauză, aprecierea instanței de apel în sensul că bunul nu poate fi restituit

în natură, fiind exceptat de la această regulă, este rezultatul interpretării

și aplicării corecte a legii speciale de reparație.

Pentru aceste considerente, se va

respinge recursul declarat de S.T. și în baza art. 312 C. proc. civ. se va

menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei civile nr. 476 A din 01 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

februarie 2011.