ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1019/2020

Ședința publică din data de 03 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea formulată la data de 15.05.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Serviciul Român de Informații și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului (teren și construcție) situat în Voluntari, județ Ilfov, pentru perioada de la 12.09.1998 până în prezent.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul compus din teren în suprafață de 10.000 mp și construcție, situat în Voluntari, județ Ilfov, a aparținut autorilor săi, B. și C., fiind dobândit de la numitul D., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 24.05.1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat.

În anul 1948, acest imobil a fost preluat de către Statul Român în mod abuziv. Reclamantul a precizat că, începând cu anul 1990, a solicitat restituirea imobilului, prin inițierea unor demersuri pe cale administrativă, iar prima acțiune în revendicarea acestuia, întemeiată pe dreptul comun a fost introdusă la data de 17.12.1998.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat, în baza acestui act normativ, notificările nr. x/24.07.2001 către Consiliul Județean Ilfov și nr. 517/12.09.2001 către S.R.I., care era deținătorul imobilului.

Notificarea adresată S.R.I. a fost soluționată prin Decizia nr. 26/13.10.2003, în sensul respingerii solicitării de restituire a imobilului, soluție împotriva căruia reclamantul a formulat acțiune în justiție.

Acțiunea a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1210/04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul admiterii în parte a cererii și obligării S.R.I. la emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent, măsura fiind dispusă din cauza configurației actuale a imobilul notificat, rezultată în urma lucrărilor de amenajare executate de către pârâtă, pentru care însă aceasta nu a putut prezenta autorizații de construire sau documente justificative.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 998, art. 999 din C. civ., iar la data de 15.06.2012, reclamantul a depus la dosar, o cerere completatoare a acțiunii, prin care a indicat drept temei juridic care fundamentează cererea sa de despăgubire, Legea 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 2029/06.12.2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția netimbrării și a anulat cererea ca netimbrată, reținând că reclamantul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit după admiterea în parte a cererii de ajutor public judiciar, de 75.370,33 RON.

Prin decizia civilă nr. 424A/14.10.2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând, în esență, că, deși inițial cererea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 998, art. 999 din C. civ., la data de 15.06.2012, anterior primului termen de judecată acordat în cauză (deci înaintea primei zile de înfățișare în sensul art. 134 C. proc. civ.), reclamantul a depus la dosar, concomitent cu cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, o cerere completatoare a acțiunii, indicând și un alt temei juridic care fundamentează cererea sa de despăgubire, respectiv Legea 10/2001.

Instanța de apel a constatat că, pricina a fost însă soluționată exclusiv în considerarea temeiului juridic indicat inițial, cu ignorarea dispozițiilor normative invocate în cuprinsul cererii completatoare, reiterate în motivele de apel ca și temei juridic al acțiunii, omisiune care atrage incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 517/19.02.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civilă, recursul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 424A/14.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București a fost respins, ca nefondat.

Prin sentința civilă nr. 442/05.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 12.09.1998 -14.05.2009, acțiunea fiind admisă în parte, în sensul obligării pârâților, în solidar, la plata către reclamant a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 15.05.2009 - 16.02.2017, în cuantum de 727.215 euro, și în continuare, până la data plății sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2013.

Totodată, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, reprezentând onorariu de expert.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o cerere în despăgubiri derivate din lipsirea sa de prerogativele ce asigură exercițiului deplin al dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție situat în comuna Voluntari, str. x, jud. Ilfov, preluat abuziv de către pârâtul Statul Român și deținut fără titlu valabil, deci nelegitim, de către pârâtul SRI, începând cu data intentării primei acțiuni în revendicare (12.09.1998) și până în prezent (mai exact, până la data încasării efective a echivalentului proprietății pe care o ocupă pârâtul SRI - potrivit explicațiilor din notele scrise de la fila x vol. I).

Așa cum se afirmă în cererea de chemare în judecată, prima acțiune în revendicarea bunului imobil a fost intentată în contra statului la data de 12.09.1998. Demersurile de redobândire a bunului s-au desfășurat și prin formularea notificărilor cu nr. x/24.07.2001 (adresată Consiliului Județean Ilfov) și nr. y/12.09.2001 (adresată SRI, deținătorul imobilului), în baza Legii nr. 10/2001 și, întrucât prin Decizia cu nr. 26/13.10.2003, SRI a respins solicitarea de restituire în natură a imobilului, reclamantul a contestat în instanță soluția unității deținătoare, iar prin sentința civilă nr. 1210/4.07.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă (în al doilea ciclu procesual), definitivă prin decizia Curții de Apel București cu nr. 461/1.07.2010 și irevocabilă prin decizia ÎCCJ cu nr. 798/3.02.2011, a fost obligată această entitate la emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent a imobilului solicitat, instanțele reținând că dreptul reclamantului la măsuri reparatorii a fost dovedit, însă imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul SRI s-a reținut, în aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu art. 8 alin. (1) din același act normativ că, întrucât textul evocat operează cu două momente - unul subiectiv (când reclamantul a cunoscut), intern, dificil de probat, iar altul obiectiv (când, după împrejurări normale, ale unui bun proprietar, a putut să cunoască), iar probele nu pot contura o concluzie fermă în direcția momentului subiectiv, se impune a se lua în considerare momentul obiectiv, reprezentat de data la care, cel mai târziu, se poate prezuma că reclamantul era în măsură să își reprezinte paguba și pe cel ce răspunde de ea.

Tribunalul a constatat că paguba a putut fi cunoscută de către reclamant imediat după anul 1990, când a început demersurile pentru redobândirea proprietății, respectiv că acesta l-a putut cunoaște pe cel ce avea obligația de a răspunde pentru pagubă, adică pârâții din acțiunea de față, cel mai târziu la data intentării primei acțiuni în revendicare, la 12.09.1998.

Prin urmare, la momentul intentării acțiunii în revendicare, reclamantul avea posibilitatea să formuleze și cererea în despăgubire, nemaiexistând nici un impediment de natura forței majore, caz de suspendare reglementat de art. 13 din Decretul nr. 167/1958, nefiind nici obligatoriu ca reclamantul să aștepte rezultatul procesului pentru definitivarea situației dreptului pretins, adică pentru a ști dacă deține sau nu dreptul pe care se întemeiase cererea sa în revendicare și care îi dădea și dreptul la despăgubire, de vreme ce, la momentul intentării acțiunii în revendicare bazată pe comparația titlurilor, și-a putut forma convingerea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu și în detenția pârâtului SRI, incertitudinea dreptului de proprietate neputând amâna începutul prescripției privind dreptul la despăgubire, drept derivat tot din atributele dreptului de proprietate, potrivit propriei construcții juridice a reclamantului.

De asemenea, s-a apreciat că nu s-ar putea considera că, la data intentării acțiunii în revendicare, prescripția nu a început să curgă și a operat o cauză de întrerupere în înțelesul art. 16 din același act normativ, căci ambele elemente ce condiționau momentul acțiunii erau cunoscute, sau, după împrejurări, trebuiau a fi cunoscute reclamantului (paguba și autorul responsabil al acesteia), fiind fără relevanță intentarea acțiunii ulterioare pentru anularea primei decizii de respingere a notificării, căci ele au avut o cauză ulterioară anului 1998.

În condițiile arătate, excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a constatat a fi întemeiată pentru perioada anterioară ultimilor trei ani înainte de introducerea acțiunii, respectiv pentru perioada 12.09.1998-14.05.2009, cu consecința respingerii acțiunii pentru această perioadă, pentru prescrierea dreptului material la acțiune.

În analiza fondului dreptului, s-a avut în vedere că imobilul în legătură cu care se solicită despăgubiri a fost identificat potrivit raportului de expertiză topo întocmit de către expertul E. în dosarul Tribunalului București nr. x/2007, construcția notificată fiind evaluată și în dosarul mai sus menționat, de către expert F. care a stabilit valoarea lipsei de folosință a imobilului ca fiind de 179.054 euro (756.298 RON) în varianta de la 15.05.2009-01.03.2011, de 727.215 euro (3.178.936 RON) în varianta 15.05.2009-la zi (16.02.2017), iar în varianta de la 12.09.1998 la zi (16.02.2017), de 1.351.059 euro și 99.984 USD (5.656.176 RON).

Tribunalul a avut, de asemenea, în vedere, că acțiunea în despăgubire a fost intentată în anul 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, la acel moment fiind în vigoare Legea nr. 247/2005 care reglementa, în Titlul VII, regimul despăgubirilor pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, reținând că acest aspect este relevant întrucât, deși în speță, nu se solicită despăgubiri ce reprezintă însăși contravaloarea bunului imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură (despăgubire care, actualmente, intră sub regimul instituit de Legea nr. 165/2013), aceste despăgubiri rămân totuși în strânsă legătură cu despăgubirea pentru o privare de proprietate - în forma lipsirii de atributele dreptului (folosința bunului și dreptul de a culege fructele).

Dat fiind că, în explicațiile sale asupra naturii despăgubirii, reclamantul a precizat că solicită ca despăgubirea să-i fie acordată până la momentul la care va încasa echivalentul proprietății sale, ocupată de pârâtul SRI, tribunalul a reținut și că natura și cauza despăgubirii solicitate se regăsesc și în întârzierea în valorificarea despăgubirii recunoscute reclamantului prin efectul titlului său executoriu.

În consecință, prejudiciul constând în lipsirea de folosința bunului proprietatea sa, ca atribut al dreptului recunoscut, a fost apreciat ca fiind dovedit, respectiv că el rezultă din faptul privării de proprietate până la momentul când reclamantul va intra efectiv în posesia despăgubirii ca echivalent al bunului (independent de valoarea ei, aceasta urmând a-i fi stabilită și acordată în procedura Legii nr. 165/2013).

În privința legăturii de cauzalitate dintre faptele pârâților și prejudiciu tribunalul a reținut că rezultă ex rem, din cele deja expuse. Prin urmare, prejudiciul nefiind acoperit (acordarea reparației bănești ce reprezintă echivalentul bunului nu a avut încă loc și nici nu substituie ori acoperă și lipsa de folosință) elementele răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998-999 C. civ., sunt îndeplinite în persoana pârâților, care au a răspunde în solidar față de victima prejudiciului, în limita sumei ce va fi stabilită de instanță, de vreme ce nu s-ar putea delimita net și cuantifica fiecare dintre cele două răspunderi.

S-a arătat și că, deși în acțiune nu se pune în discuție problema restituirii bunului, ci a fructelor acestuia, care, potrivit art. 483 C. civ., se cuvin proprietarului, trebuie avut în vedere faptul că, în accepțiunea dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului conceptului de despăgubire, atunci când restituirea în natură (prevalentă, potrivit legii interne) nu se poate realiza, dreptul de proprietate însuși se transferă asupra despăgubirii, cu observația, de asemenea, făcută de Curtea Europeană, că statul nu a luat în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porțeanu contra României - paragraful 34).

Curtea Europeană a stabilit, de asemenea, că restituirea prin echivalent prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv acordarea de titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil sa ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27). Mai mult, pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept (…)" - Cauza Păduraru contra României, paragraful 84.

Or, dacă s-a acceptat de către Curtea Europeană, în cauzele în care s-a constatat o încălcare a dreptului ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 adițional, că despăgubirea vizată de sistemul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie și că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale la valoarea de piață imobiliară a bunului preluat fără titlu valabil, nu s-ar putea reproșa reclamantului că a înțeles să ceară o reparație completă, incluzând și dreptul la contravaloarea foloaselor de care nu a putut beneficia, cu atât mai mult cu cât, la data sesizării instanței, nu putea anticipa revirimentul legislativ produs prin intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 și limitarea despăgubirilor, abandonându-se modalitatea despăgubirii integrale, după standardele internaționale de evaluare.

Reținând că la data sesizării instanței, raportul juridic dedus judecății era guvernat de o lege care permitea acordarea, cumulat cu despăgubirea ce înlocuiește bunul însuși și a despăgubirii pentru neexercitarea prerogativelor dreptului de proprietate pe temeiul dreptului comun tribunalul a apreciat că, nu s-ar putea opune reclamantului nesocotirea statuărilor Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, întrucât în discuție nu se află restituirea imobilului însuși, prin echivalent, pentru a acționa prohibiția fixată de principiul "electa una via…" și nu pot fi primite nici apărările pe fond ale pârâtului SRI, în sensul că despăgubirea ar fi recunoscută exclusiv în sistemul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv doar pentru cazul restituirii în natură a bunului, sau în sensul că răspunderea sa se limitează în timp la momentul emiterii deciziei din 1.03.2011 ori la data înaintării dosarului la ANRP, prelungirea procedurii de restituire fiind în continuare o consecință a conduitei inițiale a pârâtului deținător de a refuza recunoașterea dreptului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantul cât și pârâții, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice criticând și încheierea de ședință din 4 octombrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 12.09.1998 - 14.05.2009, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă pentru această perioadă.

Solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 12.09.1998 - 14.05.2009 și admiterea acțiunii și pentru această perioadă, apelantul reclamant a arătat că dreptul său de proprietate și cel al autorilor săi a existat de la data dobândirii proprietății imobilului (1946) și nu a fost pierdut sau desființat niciodată, imobilul fiind preluat și ocupat abuziv de către Statul Roman prin instituțiile sale, respectiv Securitatea comunistă și apoi SRI.

Reclamantul a pretins că dreptul de proprietate a fost recunoscut târziu și cu dificultate, după cereri și demersuri continui, în urma unei acțiuni în justiție întemeiate pe dispozițiile C. civ., formulată în contradictoriu cu Statul Român și SRI, introdusă la 12.09.1998 - dosarul nr. x/1998 - pe rolul Tribunalul București .

A precizat apelantul reclamant că, în anul 1998, a cunoscut paguba și pe cel ce răspunde pentru aceasta, dar dreptul i-a fost recunoscut mult mai târziu, peste 10 ani, în anul 2008, în baza notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 și a unor acțiuni în anularea Deciziei SRI de respingere a notificării, or, dreptul la acțiune pentru solicitarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului se naște la data încălcării dreptului de proprietate, ceea ce în cauză s-a produs la data preluării abuzive, fără titlu, a imobilului de către autoritățile comuniste. În toată această perioadă exercitarea oricărui drept la acțiune pentru recunoașterea și valorificarea proprietății private a fost împiedicat din motive care constituie cauze de forță majoră - situație prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cu consecința suspendării cursului prescripției, iar aceste împrejurări au dăinuit și în primii ani după înlăturarea regimului comunist și până la apariția unei reglementari legale care să recunoască și să protejeze proprietatea privată.

A mai arătat apelantul reclamant că, în cauză, trebuie avute în vedere data introducerii acțiunii având ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate (1998) și data recunoașterii dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 1210/04.07.2008 definitivă prin decizia Curții de Apel București cu nr. 461/1.07.2010 și irevocabilă prin decizia ICCJ cu nr. 798/3.02.2011), perioadă în care cursul prescripției a fost întrerupt, în condițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un nou termen începând să curgă de la această dată, astfel că la data intentării acțiunii de față, 15.05.2012, dreptul la acțiune nu era prescris pentru perioada 1998 - la zi.

Apelantul reclamant a precizat, totodată, că pârâtul SRI a executat hotărârea privind admiterea în parte a acțiunii, achitând suma de 727.215 euro în luna iunie 2018 .

În motivarea apelului declarat, apelantul pârât Serviciul Român de Informații a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că instanța de fond și-a motivat soluția de a acordare a despăgubirilor pe considerente ce țin mai degrabă de aspecte doctrinare și mai puțin pe argumente juridice, legale, concrete.

Susține apelantul că o asemenea abordare este greșită, având în vedere faptul că analiza prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 reliefează modul în care legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv, însă acestea privesc valoarea imobilului în sine, nu și o lipsă de folosință, iar soluția adoptată de legiuitor este justă, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o plată dublă, atât o contravaloare a imobilului nerestituit, cât și o contravaloare a lipsei de folosință pentru acesta, fapt ce ar atrage incidența plății lucrului nedatorat sau a îmbogățirii fără justă cauză.

În opinia apelantului pârât, acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 este prevăzută doar de dispozițiile art. 40, care face trimitere expresă doar la situația reglementată de art. 25 alin. (5), iar în conformitate cu această dispoziție legală acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință se poate realiza numai în situația în care imobilul a fost restituit în natură, ipoteză ce nu se regăsește în prezenta cauză, petentul primind despăgubiri în echivalent.

Apelantul pârât a precizat că, în procedura administrativă, a respins notificarea reclamantului din cauza nedepunerii documentelor doveditoare în termenul legal, astfel că revendicarea imobiliară s-a soluționat doar în fața instanțelor judecătorești, reclamantul beneficiind de modificarea legislației care permitea depunerea ulterioară a tuturor documentelor justificative, sub condiția formulării în termen a notificării.

Printr-un al doilea motiv de apel, pârâtul a arătat că dispozițiile instanței sunt în profund dezacord cu prevederile legale în materie, întrucât se reține că "la data sesizării instanței, raportul juridic dedus judecății era guvernat de o lege care permitea acordarea, cumulat cu despăgubirea ce înlocuiește bunul însuși, și a despăgubirii pentru neexercitarea prerogativelor dreptului de proprietate,pe temeiul dreptului comun.

În contextul juridic creat, instanța de judecată avea obligația de a invoca Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat asupra delimitării celor două opțiuni de revendicare: cea prevăzută de C. civ. și cea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în care instanța supremă a apreciat ca inadmisibilă o acțiune în revendicare potrivit C. civ. pentru redobândirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Grație acestui eveniment legislativ în materia de referință, Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, a suprimat acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclus restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din C. civ.

Un alt motiv de apel a vizat aprecierea tribunalului în privința întârzierii care a premers punerii în executare a deciziei luate de instanța de fond, pârâtul susținând că aceasta s-a datorat în fapt reclamantului, care a apelat la toate căile de atac posibile pentru atacarea acesteia. Dacă nu ar fi procedat de această manieră, hotărârea de fond ar fi rămas definitivă și irevocabilă încă din 2008 (sentința civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului București), ocazie cu care ar fi fost pusă în aplicare.

De asemenea, s-a arătat că dispoziția de obligare a Serviciului Român de Informații la plata despăgubirilor până la data plății sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2013 nu are corespondent în dispozițiile legale incidente. O asemenea măsură ar fi trebuit precedată de o explicitare a raportului juridic obligațional în care Serviciul Român de Informații are calitatea de debitor pentru o perioadă nedeterminată și independent de voința sa (până la acordarea către reclamant a unei alte categorii de despăgubiri de către o altă entitate publică specializată), deși și-a îndeplinit sarcinile trasate prin titlul executoriu,fără a i se putea imputa nefuncționalitatea procedurii de acordare a despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 165/2013.

Totodată, apelantul a susținut că prima instanța nu a explicitat, cu argumente legale, corelarea și condiționarea dintre plata despăgubirilor asociate lipsei de folosință și plata despăgubirilor care intră sub regimul Legii nr. 165/2013, unificând, fără o fundamentare temeinică, proceduri administrative și judiciare distincte, derulate sub imperiul dreptului comun, al Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 165/2013.

Apelantul pârât a învederat că a virat în contul reclamantului A. suma de 727.215 euro, în contul indicat de acesta la G., drept pentru care eventualele penalității ulterioare nu mai pot fi puse în sarcina Serviciului Român de Informații.

Apelantul pârât a criticat și considerentele pentru care s-a reținut existența culpei sale ca temei al acordării despăgubirilor solicitate de către reclamant, arătând că motivarea primei instanțe sub acest aspect este contrară jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat faptul că în cazul în care reclamanții au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului lor în procedura specială de reparație, iar nu pe calea dreptului comun, acest fapt presupune că au dobândit calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului.

Ca urmare, în privința SRI nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, temei invocat de către reclamant pentru solicitarea despăgubirilor, în condițiile în care momentul de la care se poate supune analizei și evaluării juridice întrunirea condițiilor legale pentru reținerea unei răspunderi civile delictuale este acela al rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 1210 din 04.07.2008 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2007, respectiv 3 februarie 2011.

Această apreciere se bazează pe un raționament logico-juridic ce ține de faptul că situația abuzivă în care s-a aflat reclamantul până la momentul indicat a fost reparată în temeiul Legii nr. 10/2001 - lege specială, prin acordarea imobilului prin echivalent, și cum legiuitorul nu cumulează această reparație cu acordarea de despăgubiri pentru lipsă de folosință, obținerea unor despăgubiri în temeiul C. civ., fără a exista o asemenea soluție dată de instanța de judecată care s-a pronunțat în baza legii speciale, excede cadrului legal, presupunând practic o dublare a măsurilor reparatorii.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1210 din 04.07.2008 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2007, rămasă irevocabilă la data de 03.02.2011, a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamant, SRI fiind obligat să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul în litigiu.

Conform art. 371 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească a fost pusă în executare, sens în care a fost emisă Decizia nr. 52/01.03.2011 prin care au fost propuse despăgubiri în echivalent pentru imobilul revendicat, iar această modalitate de rezolvare a contestației formulate în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-au obținut beneficii de ordin financiar și nu dobândirea proprietății bunului, reclamantul nefiind repus în posesia acestuia, nu poate determina obligarea Serviciului Român de Informații la plata unei lipse de folosință asupra imobilului în litigiu.

În opinia apelantului, chiar dacă s-ar considera că o asemenea pretenție este admisibilă, stabilirea despăgubirilor ar trebui să țină seama de următoarele circumstanțe de fapt și de drept:- perioada acordării lor se impune a fi raportată la momentul pronunțării hotărârii judecătorești prin care dreptul de proprietate a fost recunoscut reclamantului, definitiv și irevocabil - 3 februarie 2011;- raportul de expertiză extrajudiciară nu se bazează pe un studiu de piață care să aibă în vedere vechimea construcției inițiale, arhitectura, funcționalitatea, finisajele, dotările și starea reală a construcției - parțial distrusă de bombardamente și lupte ceea ce o făcea în totalitate inutilizabilă, conform actului de vânzare - cumpărare depus la dosarul cauzei;-faptul că imobilul nu era racordat la utilități precum telefonie, apă și canal, încălzire centralizată cu centrală proprie, și în mod special gaze naturale - utilități ce au fost puse la dispoziția imobilului prin investiții de către statul român; - cuantumul chiriei calculate de expert pentru teren și construcție este exagerat și nu este fundamentat, respectiv nu este rezultatul cererii și al ofertei, în condițiile în care rezultă valori lunare foarte mari, de aproximativ 94 euro/mp pentru teren și 57 euro/mp pentru construcție.

În motivarea apelului declarat, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat soluția dată de tribunal excepției lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

În susținerea acestui motiv de apel s-a arătat că, independent de starea de drept și de fapt din această speță, este aplicabilă regula generală potrivit căreia Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu poate răspunde pentru lipsirea de folosință a reclamantului, pentru simplul motiv ca M.F.P. nu ocupă/administrează în mod direct și nemijlocit acest imobil. În mod evident, singura persoană ce ar putea împiedica reclamantul să folosească imobilul ar fi administratorul acestuia, respectiv persoana ce ocupă în mod efectiv și își desfășoară activitatea în imobilul în cauză, în prezenta cauză, Serviciul Român de Informații.

Suplimentar, apelantul pârât a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că nu a fost parte în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 și, prin urmare, nu poate răspunde pentru neîndeplinirea obligației stabilite de instanța de judecată în soluționarea respectivei cauze, iar o astfel de răspundere nu poate rezulta nici din relația proprietar - administrator, ce există între Statul Român și S.R.I. cu privire la acest imobil, deoarece obligația stabilită de instanță nu se referă la predarea în natură a acestui imobil.

În plus, având în vedere obiectul cauzei susmenționate, respectiv contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001, s-a susținut că Statul Roman prin MFP nu are nicio competență legală în aplicarea acestei legi sau a Legii nr. 165/2013, neputând fi antrenată răspunderea acestuia pentru modul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ori pentru neaplicarea/aplicarea cu întârziere a prevederilor acesteia.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că soluția primei instanțe este greșită în condițiile în care S.R.I. a fost obligat să emită, pe numele reclamantului A., în aplicarea Legii nr. 10/2001, o decizie de restituire în echivalent și nu de restituire în natură pentru imobilul situat în str. x, com. Voluntari, jud. Ilfov.

Indiferent de modul în care a adus S.R.I. la îndeplinire această hotărâre judecătorească, reclamantul nu este îndreptățit să solicite contravaloarea lipsei de folosința pentru imobilul susmenționat și niciunul dintre pârâții din prezenta cauză nu se află în culpă referitor la folosirea în continuare de către S.R.I. a acestui imobil, care este pe deplin legală și legitimă.

Obligația stabilită în sarcina S.R.I. are ca finalitate despăgubirea bănească a reclamantului A., față de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în cauză, prin urmare acesta nu putea solicita instanței de judecată învestită cu soluționarea prezentei cauze contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobil.

În opinia apelantului, reclamantul are deschise alte căi pentru a obține reparații pentru întârzierea despăgubirii sale, cum ar fi solicitarea de dobânzi, penalități, etc., dar în niciun caz nu este îndreptățit să formuleze pretențiile din prezenta cauză, care în mod evident sunt accesorii unei obligații de restituire în natură a imobilului, obligație inexistentă în cauză.

Mai mult, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1210/04.07.2008, imobilul în Voluntari, str. x, jud. Ilfov era evaluat ipotetic la 580.000 RON - valoare integrală a întregului imobil și, prin urmare, suma aproximativă cu care reclamantul ar fi urmat să fie despăgubit în baza Legii nr. 10/2001.

Or, suma stabilită ca obligație de plata în sarcina pârâților în prezenta cauză, respectiv 727.215 euro (doar până la data de 16.02.2017) depășește cu mult suma cu care reclamantul ar fi urmat să fie despăgubit ca urmare a sentinței civile nr. 1210/04.07.2008, reprezentând fără echivoc o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.

Ultima critică din apelul formulat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a vizat acordarea cheltuielilor de judecată, pârâtul arătând că, în mod greșit, a fost obligat la plata acestora în condițiile în care nu i se poate reține o culpă procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credința sau neglijență și nici nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Apelantul reclamant a formulat întâmpinare la apelurile declarate de către pârâți, solicitând respingerea acestora.

În acest sens, reclamantul a invocat excepția inadmisibilității apelului formulat de pârâtul S.R.I. în raport de dispozițiile art. 467 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că, în luna iunie 2018, Serviciul Român de Informații a virat în contul său suma de 727.215 euro, la care a fost obligat prin hotărârea instanței de fond, ajungându-se astfel în situația în care această parte (SRI) nu poate face apel principal potrivit art. 467 alin. (2) din C. proc. civ. (Partea care a executat parțial hotărârea de primă instanță, deși aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la dispozițiile executate).

Pe fondul apelului declarat de SRI, reclamantul a susținut că prin acest apel, au fost reiterate apărările opuse prin întâmpinarea de la fond, pârâtul prezentând incomplet și trunchiat situația de fapt, încercând a induce o confuzie majoră în ceea ce privește reglementarea legală aplicabilă speței, susțineri ce nu pot fi primite în condițiile în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată în cauză cu privire la stabilirea taxei de timbru aferente prezentei acțiuni, s-a stabilit că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile legii generale (C. civ.), dar și pe dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001).

Rezultă că prezenta acțiune urmează a fi soluționată avându-se în vedere reglementarea generală în materia acordării de despăgubiri pentru lipsă de folosință, cu raportare la reglementarea specială (Legea nr. 10/2001) care nu a suprimat acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare, fiind "reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor", dar și "posibilitățile legale de obținere a unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului".

În referire la susținerea din apelul SRI în sensul că acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 este prevăzută de dispozițiile art. 40, care face trimitere expresă doar la situația reglementată de art. 25 alin. (5), s-a apreciat că este greșită și speculativă, deoarece se referă la reglementarea legală cu privire la procedura administrativă, ceea ce nu înseamnă însă că solicitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință nu se poate face în situația în care cererea nu a fost soluționată corect, legal și în termen în procedura administrativă, astfel că s-a apelat la procedura judiciară.

Intimatul reclamant a subliniat că SRI a dat dovadă de rea-credință, contestând solicitările formulate, exercitând toate căile de atac prevăzute de lege și procedând la punerea în executare numai după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a anulat prima dispoziție emisă de acesta, SRI, fiind obligat să emită o nouă dispoziție, ceea ce a produs și produce prejudicii importante, care au fost reparate doar în parte prin hotărârea apelată în prezenta cauză.

Tot în contextul exercitării căilor de atac în acțiunea din anul 2008, reclamantul arată că a uzat de acestea deoarece a solicitat restituirea în natură a imobilului, cerere respinsă în mod greșit cu motivarea că îmbunătățirile aduse imobilului - construcție depășesc 100% din suprafața acestuia, întrucât pentru a se ajunge la această concluzie s-a luat în considerare o terasă amenajată la parter, de peste 40 mp., în final fiind nevoit să accepte hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.

A susținut și că prin efectuarea plății sumei de 727.215 euro, SRI a recunoscut pretențiile formulate, motiv pentru care a înțeles să invoce excepția inadmisibilității apelului formulat de acest pârât și, totodată, a formulat cerere privind obligarea sa la plata diferenței pentru perioada menționată în hotărâre.

Răspunzând argumentelor întemeiate pe jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, se arată că decizia civilă nr. 278/28.01.2015, avută în vedere de pârât, nu poate fi considerată drept argument de practică judiciară pentru respingerea acțiunii ci, din contră, pentru admiterea sa, obiectul cererilor și temeiul de drept al acestora fiind diferite, iar în ceea ce privește întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, se arată că există fapta ilicită și vinovăția pârâților (a autorităților statului comunist), constând în ocuparea fără drept și titlu a imobilului, iar prejudiciul, corect stabilit prin expertiză, este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului - teren și construcție - în toată această perioadă, fiind nefondate și susținerile potrivit cărora data de la care s-ar putea pune în discuție acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință ar fi aceea a emiterii deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, 03.02.2011.

Prin întâmpinarea la apelul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reclamantul a arătat, în ceea ce privește excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, că acțiunea a fost introdusă atât în baza dreptului comun, cât și în baza reglementării speciale, astfel încât urmează ca instanța să aprecieze și să dispună în legătură cu această excepție, clarificând astfel și aspectele ce vizează culpa procesuală a acestui pârât din perspectiva obligației de a suporta cheltuielile de judecată.

Totodată, s-a arătat că motivele de apel ce vizează fondul cauzei, formulate de o instituție care invocă "excepția lipsei calității procesuale pasive" sunt greșite și neîntemeiate, astfel cum a reținut corect instanța de fond, urmând a fi înlăturate.

Prin decizia civilă nr. 1228 A din data de 03 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția inadmisibilității apelului declarat de către pârâtul SRI, ca nefondată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelurile declarate de către apelanții pârâți Serviciul Român de Informații și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 442/05.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Astfel, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a dispus respingerea, ca nefondată, a acțiunii formulată în contradictoriu cu pârâtul SRI, pentru perioada cuprinsă între 15.05.2009 - 16.02.2017 și în continuare și ca inadmisibilă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind menținută dispoziția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 15.05.2009.

Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității apelului declarat de către pârâtul Serviciul Român de Informații, invocată de către reclamant prin raportare la prevederile art. 467 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că, dată fiind configurația obligației stabilite prin hotărârea apelată, obligație continuă începând cu data de 15.05.2009 și "până la data plății sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2913" - termen incert, plata sumei de 727.215 RON nu poate fi considerată o executare a dispoziției de condamnare în accepțiunea textului de lege.

Obligația este unitară, aceea de plată a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil cu privire la care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a statuat în sensul imposibilității restituirii sale în natură și are un singur izvor, răspunderea civilă delictuală a celor doi pârâți, iar verificarea existenței acestei obligații nu se raportează la data de 16 februarie 2017, când s-a realizat un calcul al sumei pe care expertul a apreciat-o ca reprezentând contravaloarea lunară a lipsei de folosință pentru imobil, conform expertizei ce se regăsește la filele x din volumul II al dosarului de fond, ci la întreaga perioadă pentru care s-a pronunțat condamnarea.

O "dispoziție executată" conform art. 467 alin. (2) din C. proc. civ. presupune ca acea parte din dispozitiv să fie realizată integral, ipoteză ce nu se regăsește în prezenta cauză pentru ca plata să fie considerată adeziune la un segment din hotărâre.

Ca urmare, excepția inadmisibilității exercitării căii de atac a apelului principal de către pârâtul SRI, care, pe de o parte, contestă existența vreunei culpe în îndeplinirea obligațiilor ce i-au revenit în baza Legii nr. 10/2001 ulterior recunoașterii dreptului reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul - teren și construcție - situat în Voluntari, județ Ilfov și, pe de altă parte, afirmă inexistența, în sarcina sa, a vreunei obligații dintre cele reglementate prin Legea nr. 165/2013, act normativ avut în vedere de către instanța de fond la stabilirea întinderii obligației de plată, a fost respinsă ca neîntemeiată.

În privința celorlalte critici, instanța de apel a constatat că obiectul prezentei acțiuni îl constituie pretențiile reclamantului - întemeiate atât pe dispozițiile art. 480, art. 998 - art. 999 din C. civ. de la 1864, cât și pe cele ale Legii nr. 10/2001 - de a fi despăgubit pentru imposibilitatea de a-și exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului din Voluntari, județul Ilfov, dobândit de părinții săi în anul 1946, preluat de stat în anul 1948 și pentru care, în executarea sentinței civile nr. 1210/04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2007, definitivă prin decizia civilă nr. 461/01.07.2010, pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 798/03.02.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost emisă, de către Serviciul Român de Informații, Decizia nr. 52/01.03.2011 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Conform înscrisurilor de la dosar, dosarul notificării a fost înaintat către CCSD cu adresa nr. x/04.05.2011, fiind format dosarul de despăgubiri nr. x.

Anterior, prin sentința civilă nr. 1601/26.10.2001, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/1998, reclamantului i se respinsese, ca inadmisibilă în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilului formulată împotriva S.R.I. și a Consiliului local al comunei Voluntari, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent fiind dispusă de către instanțele de judecată în procedura reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001, în soluționarea contestației pe care reclamantul a formulat-o împotriva Deciziei nr. 26/13.10.2003, prin care SRI i-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii și cu privire la natura acestor măsuri au dispus instanțele de judecată, care au constatat calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, preluarea abuzivă a imobilului - prin expropriere și fără acordarea de despăgubiri - și imposibilitatea restituirii sale în natură dat fiind faptul că terenul este ocupat de construcții noi, proprietatea SRI, situație de fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Raportându-se la conținutul concret la criticilor din apel instanța de apel a apreciat că acestea se impun a fi analizate împreună, având în vedere că prin motivele susținute de pârâți se tinde la respingerea acțiunii, în timp ce reclamantul tinde la admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, prin înlăturarea prescripției dreptului său material la acțiune pentru perioada 12.09.1998 -14.05.2009, reținută de instanța de fond sub aspectul lipsei de folosință.

S-a reținut că prin inițierea prezentei acțiuni, reclamantul tinde la repararea integrală a prejudiciului decurgând din suprimarea posesiei asupra imobilului ce a fost preluat de către stat în mod abuziv, solicitând despăgubiri ce constau în lipsa de folosință pentru o parte din perioada de timp în care a fost deposedat de proprietate, respectiv începând cu data de 12.09.1998 și până la data la care îi vor fi plătite despăgubirile ce i se cuvin conform Legii nr. 165/2013.

Suma pretinsă cu acest titlu, atât pentru trecut cât și pentru viitor, reprezintă beneficiul nerealizat (lucrum cessans), prejudiciu care a operat succesiv, întrucât lipsa de folosință are drept criteriu contravaloarea folosinței (chiria pe piața liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietății sale.

Fiind o acțiune cu un obiect patrimonial, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, astfel cum dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958, pentru actele cu executare succesivă (cum este și perceperea chiriei) curgând o prescripție distinctă pentru fiecare prestație a actului bilateral cu executare succesivă, prestații eșalonate în timp, astfel cum dispune art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Fiind vorba despre răspunderea civilă delictuală, în aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 15.05.2009 (trei ani înainte de sesizarea instanței), reținând că paguba a putut fi cunoscută de către reclamant imediat după ce vechiul regim a încetat să existe, reclamantul însuși arătând că a început să acționeze pentru redobândirea proprietății imediat după anul 1990, iar pe cel care avea obligația de a răspunde pentru pagubă, pârâții din prezenta cauză, cel mai târziu la data de 12 septembrie 1998, data intentării acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a reținut că reclamantul nu a contestat aspectele reținute de către prima instanță în ceea ce privește momentul la care s-a născut dreptul la acțiune, ci invocă întreruperea cursului prescripției, în condițiile art. 16 din Decretul 167/1958, între "data introducerii acțiunii având ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate (1998) și data recunoașterii dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 1210/04.07.2008, definitivă la data de 01.07.2010 și irevocabilă la data de 03.02.2011)", fără a preciza în care dintre ipotezele reglementate de art. 16 se încadrează situația pe care o afirmă.

Întrucât nu s-a pus problema vreunei executări, iar reclamantul susține că dreptul de proprietate i-a fost recunoscut "târziu și cu dificultate"abia în anul 2008, fără a afirma că dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință, negat în prezenta cauză de ambii pârâți, i-ar fi fost recunoscut, fie de către stat, fie de către SRI, s-a apreciat că susținerile reclamantului nu sunt circumscrise ipotezelor prevăzută la art. 16 lit. a) și lit. c) din Decretul 167/1958.

Procedând la verificarea incidenței cazului de întrerupere reglementat la art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958, prin raportare la cele două cereri în justiție pe care reclamantul le are în vedere - acțiunea în revendicare promovată la data de 12 septembrie 1998, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C. civ. de la 1864, respectiv, contestația formulată la data de 8 decembrie 2003, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva Deciziei nr. 26/2003 prin care SRI a respins notificarea, instanța de apel a reținut următoarele:.

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C. civ. de 1864 este o acțiune imprescriptibilă, conform art. 21 din Decretul nr. 167/1958, iar promovarea cererii în revendicare, sub condiția admiterii ei, determină momentul la care posesorul devine de rea credință, astfel cum dispune art. 487 C. civ., data promovării acțiunii în revendicare fiind și momentul de la care poate fi solicitată contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul revendicat.

Cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință, legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile sau a contravalorii lor (ipoteza dedusă judecății în prezenta cauză) anterior acestui moment, iar dacă acțiunii în revendicare, prin care se solicită repararea în natură a prejudiciului produs prin fapta ilicită - în speță preluarea abuzivă a imobilului (damnum emergens) - nu îi este alăturat și un capăt de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință (lucrum cessans), optându-se pentru formularea unei astfel de cereri, accesorii, pe care separată, se poate