Secțiunea a patra Cerere nr. 11040/22 Silviu-Dorin ȘCHIOPU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 noiembrie 2023 într-un comitet format din Tim Eicke, președintele Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins, judecători și de Ilse Freiwirth, graffière de secțiune, cererea nr. 11040/22 împotriva României și al cărui resortisant român, domnul Silviu-Dorin Șchiopu ( Prezenta cerere se referă la obligația impusă instituțiilor de catering în perioada în care starea de alertă a fost instituită în România din cauza pandemiei Covid-19, de a ține un registru cu datele personale ale clienților.
Ca urmare a încetării stării de urgență introduse în România la 16 martie 2020, printr-o decizie n 394/2020 începând cu 18 mai 2020, guvernul va instaura starea de alertă, care a fost prelungită succesiv până la 8 martie 2022. Legea nr. 55/2020 privind măsurile de prevenire și combatere a efectelor pandemiei de la Covid-19 ( La 18 mai 2020, art. 13 prevedea că obligația de a purta o mască de protecție în spațiile publice și obligația de a organiza activitatea operatorilor economici și a profesioniștilor în așa fel încât, la intrarea în incintele lor, să poată fi instituite, atât pentru personal, cât și pentru vizitatori, servicii epidemiologice și dezinfecția obligatorie a mâinilor, prin decret comun al ministerelor competente.
La 31 august 2020, Ministerul Sănătății, Ministerul Economiei, Economiei, Afacerilor și Autorității Naționale Sanitare Veterinare și de Siguranță Alimentativă au emis la nr. 1493/2788/149/20 ( September 2020. Art. 4 alin. (1) lit. (l) și art. 5 lit. (n) din anexa la art. 5 lit. (n) din anexa la art. 5 lit. (n) condiționează accesul publicului în interiorul unităților de catering, precum și spațiile din afara acestora, de înscrierea datelor personale ale clienților într-un registru de rezervări ale clienților, astfel încât: în caz de boală cauzată de virusul SARS COV-2 dintre clienți, se poate efectua o anchetă epidemiologică.
La 23 octombrie 2020, considerând că obligația restauratorilor de a ține un registru cu date personale constituia o restricție la dreptul său fundamental la viață privată care nu era prevăzut de o lege organică, reclamantul sesizează instanța de apel a lui Brașov ( (a) o acțiune în instanță administrativă prin care se solicită anularea art. 4 alin. (1) lit. (l) și art. 5 lit. (n) din anexa la pct. (4) de mai sus. El a susținut că, în conformitate cu art. 53 din Constituție, orice restricție la un drept fundamental nu poate fi adusă decât printr-o lege emisă de Parlament. 55/2020 nu prevedea, printre măsurile care trebuie luate, obligația restauratorilor de a păstra un registru cu date personale ale clienților, această măsură restrictivă a dreptului său fundamental fiind ordonată de un decret și nu de o lege organică.
Prin hotărârea din 26 februarie 2021, tribunalul de apel a dat dreptul la acțiunea reclamantului și a notificat anularea articolelor contestate. Pentru a decide astfel, instanța de apel nota că obligația de a include datele personale ale clienților într-un registru al clienților constituia o obligație suplimentară față de cele prevăzute de legea nr. 55/2020, având implicații directe asupra dreptului la viață privată, deci asupra unui drept fundamental. Or, în conformitate cu art. 53 din Constituție și cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale (deciziile nr. 80 din 16 februarie 2014 și 157 din 13 mai 2020), restricțiile privind un drept fundamental nu puteau fi impuse decât printr-un act juridic adoptat de Parlament.
Prin hotărârea definitivă din 26 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție ( HCCJ a considerat că nu există restricții ilegale și nejustificate privind dreptul la viață privată și de familie prin prelucrarea datelor cu caracter personal. 55/2020 și în scopul de a asigura realizarea scopului urmărit de aceasta, și anume asigurarea interesului public prin luarea măsurilor necesare și specifice pentru prevenirea răspândirii virusului. Aceasta a adăugat că a depășit două dintre condițiile de legalitate menționate la art. 6 literele (d) și (e) din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 și îndeplinește, de asemenea, condițiile prevăzute la punctul 46 din același regulament. EVALUARE A CURȚII Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private din cauza faptului că accesul la instituțiile publice de catering era condiționat de înscrierea datelor cu caracter personal în registrul ținut de aceste instituții.
În special, acesta susține că această obligație nu era prevăzută de lege, ci de un decret care adăuga obligații față de cele incluse în legea organică, astfel încât a reprezentat un abuz de putere executivă. Mai mult decât atât, el adaugă că, presupunând chiar că ingerința este prevăzută de lege, această lege nu prevedea nicio garanție împotriva riscurilor de abuz, în special în ceea ce privește stocarea și distrugerea datelor cu caracter personal înregistrate în registrele de rezervare ale clienților. În sfârșit, se plânge că HCCJ nu și-a protejat în mod corespunzător dreptul la viață privată.
10. La art. 34 din Convenția nr… 9103/04, 22 mai 2007), ceea ce înseamnă că un reclamant nu se poate plânge de o dispoziție de drept intern, de o practică națională sau de un act public doar pentru că par să încalce Convenția (Zambrano c. Franța (dec.), 41994/21, § 41, 21 septembrie 2021). Pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victimă, acesta trebuie să prezinte indicii rezonabile și convingătoare ale probabilității de realizare a unei încălcări în ceea ce îl privește personal; simple suspiciuni sau presupuneri sunt insuficiente în această privință (Zambrano, decizia menționată anterior, § 42). Curtea remarcă faptul că măsura denunțată de recurentul în speță a avut loc într-un context specific, care a fost impusă în cadrul stadiului de alertă introdus în România la 18 mai 2020, ulterior stării de urgență stabilite la 16 martie 2020, din motive sanitare (Terheșc.
România (dec.), 49933/20, § 39, 13 aprilie 2021). Fără îndoială, pandemia Covid-19 a avut efecte foarte grave nu numai asupra sănătății, ci și asupra societății, economiei, funcționării statului și vieții în general, și, prin urmare, situația trebuie să fie calificată drept un context excepțional de imprevizibil (ibidem; a se vedea mutatis mutandis Constantin-Lucian Spinu c. România, 2994/20, § 67, 11 octombrie 2022, în ceea ce privește evoluția constantă a crizei sanitare 12. Dispozițiile contestate de reclamant se refereau, în general, la ansamblul de restaurante și puteau să se refere la întreaga populație care dorea să aibă acces la spațiile lor (a se vedea mutatis mutandis Terheș , citată anterior, punctul 40). Nici în fața instanțelor interne, nici în fața Curții, reclamantul nu a indicat faptul că a fost obligat să-și înregistreze datele cu caracter personal într-un astfel de registru.
De altfel, nu a dat niciun răspuns cu privire la modul în care ar fi fost aplicate dispozițiile contestate, în cazul în care acest lucru ar fi fost cazul. 13. Reclamantul nu a furnizat elemente referitoare la situația sa individuală, astfel încât existența unei ingerințe în dreptul său la viață privată nu poate fi stabilită. Într-adevăr, nu a fost susținut în fața Curții pe care o obișnuia să se asocieze cu instituțiile de catering sau că, din diferite motive, a trebuit să se deplaseze în acest tip de instituție și că datele sale personale fuseseră colectate. Acesta nu a explicat în mod concret în ce măsură această obligație era susceptibilă de a afecta direct și să o vizeze din cauza unor eventuale caracteristici individuale.
14. Curtea acordă, de asemenea, importanță faptului că reclamantul nu a explicat exact ce efecte a avut această obligație asupra stării sale. În general, el nu a prezentat nici un element concret pentru a descrie modul în care a trăit efectiv această perioadă (Terheș, menționat anterior, §; a se vedea, pentru aplicarea principiilor într-un context similar, Arus c. România [comitet], 39647/21, § 14, 22 iunie 2023, și Piperea c. România [comitet], n 24183/21, § 9, 5 iulie 2022. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu se poate pretinde a fi victima încălcării prevăzute la art. 8 din convenție. 15. Cu titlu excesiv, în ceea ce privește afirmațiile reclamantului referitoare la calitatea legii, Curtea constată că reclamantul nu a invocat acest argument în fața instanțelor naționale.
El și-a limitat acțiunea la lipsa unei baze legale a obligației de a introduce datele cu caracter personal în registru din cauza naturii actului administrativ inferior unei legi. Or, reclamanții trebuie să se plângă efectiv (explicat sau în esență) în fața instanțelor naționale, astfel încât să nu existe nicio îndoială cu privire la faptul dacă au ridicat la nivel intern pe cine au prezentat ulterior Curții (Fu Quan, s.r.o.c. Republica Cehă [GC], n 24827/14, § 171-172, 1 iunie 2023 16. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care faptele în cauză intră în sfera sa de competență, cauza reclamantului nu îndeplinește criteriile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 și 35 din convenție.
17. În consecință, se concluzionează că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 18 ianuarie 2024. Ilse Freiwirth Tim Eicke Grefier Adjunct Președinte
DÉCISION Requête n o 11040/22 Silviu-Dorin ȘCHIOPU contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 28 novembre 2023 en un comité composé de : Tim Eicke, président , Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins , juges , et de Ilse Freiwirth, greffière adjointe de section , Vu : la requête n o 11040/22 contre la Roumanie et dont un ressortissant roumain, M. Silviu-Dorin Șchiopu (« le requérant ») né en 1979 et résidant à Brașov, a saisi la Cour le 18 février 2022 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE
1.La présente requête porte sur l’obligation imposée aux établissements de restauration, pendant la période où l’état d’alerte a été institué en Roumanie en raison de la pandémie de Covid-19, de tenir un registre avec les données personnelles des clients. 2. À la suite de la cessation de l’état d’urgence instauré en Roumanie le 16 mars 2020, par une décision n o 394/2020 datant du 18 mai 2020, le gouvernement instaura l’état d’alerte, qui fut successivement prolongé jusqu’au 8 mars 2022.
3.La loi n o 55/2020 portant des mesures pour la prévention et la lutte contre les effets de la pandémie de Covid-19 (« la loi n o 55/2020 »), entrée en vigueur le 18 mai 2020, prévoyait dans son article 13 que l’obligation de porter un masque de protection dans les espaces publics et l’obligation d’organiser l’activité des opérateurs économiques et des professionnels de manière qu’à l’entrée dans leurs locaux, le triage épidémiologique et la désinfection obligatoire des mains soient assurés, tant pour le personnel que pour les visiteurs, pouvaient être instituées par arrêté conjoint des ministères compétents. 4 . Le 31 août 2020, le ministère de la Santé, le ministère de l’Économie, de l’Énergie, de l’Environnement des Affaires et l’Autorité Nationale Sanitaire Vétérinaire et de Sécurité Alimentaire ont rendu l’arrêté conjoint n o 1493/2788/149/2020 (« l’arrêté »), entré en vigueur le 1 er septembre 2020. L’article 4 § 1 lettre l) et l’article 5 lettre n) de l’annexe à l’arrêté conditionnaient l’accès du public à l’intérieur des établissements de restauration ainsi qu’aux espaces aménagés à l’extérieur de ceux-ci, de l’inscription des données personnelles des clients dans un registre des réservations de la clientèle de sorte qu’en cas de maladie due au virus SARS ‑ COV-2 parmi les clients, une enquête épidémiologique puisse être réalisée.
5.Le 23 octobre 2020, estimant que l’obligation pour les restaurateurs de tenir un registre recueillant des données personnelles constituait une restriction à son droit fondamental à la vie privée qui n’était pas prévue par une loi organique, le requérant saisit la cour d’appel de Brașov (« la cour d’appel ») d’une action en contentieux administratif demandant l’annulation de l’article 4 § 1 lettre l) et de l’article 5 lettre n) de l’annexe à l’arrêté (paragraphe 4 ci-dessus). Il faisait valoir que selon l’article 53 de la Constitution, toute restriction à un droit fondamental ne pouvait être apportée que par une loi émise par le Parlement. Or, la loi n o 55/2020 ne prévoyait pas, parmi les mesures à prendre, l’obligation pour les restaurateurs de garder un registre recueillant des données personnelles des clients, cette mesure restrictive de son droit fondamental étant ordonnée par un arrêté et non pas par une loi organique.
6.Par un arrêt du 26 février 2021, la cour d’appel fit droit à l’action du requérant et ordonna l’annulation des articles contestés. Afin de décider ainsi, la cour d’appel nota que l’obligation d’inscrire les données personnelles des clients dans un registre de la clientèle constituait une obligation supplémentaire à celles prévues par la loi n o 55/2020, ayant des conséquences directes sur le droit à la vie privée, donc sur un droit fondamental. Or, selon l’article 53 de la Constitution et la jurisprudence constante de la Cour constitutionnelle (décisions n os 80 du 16 février 2014 et 157 du 13 mai 2020), les restrictions à un droit fondamental ne pouvaient être ordonnées que par un acte juridique adopté par le Parlement.
7.Les autorités émettrices de l’arrêté formèrent recours contre l’arrêt du 26 février 2021. En réplique, le requérant reprit ses arguments présentés en première instance.
8.Par un arrêt définitif du 26 octobre 2021, la Haute Cour de Cassation et de Justice (« HCCJ ») fit droit au recours des autorités et rejeta l’action du requérant. La HCCJ jugea que l’arrêté n’impliquait pas une restriction illégale et injustifiée au droit à la vie privée et familiale à travers le traitement des données personnelles. Elle constata que l’arrêté avait été émis dans les limites du cadre fixé par la loi n o 55/2020 et afin d’assurer la réalisation du but poursuivi par celle-ci, à savoir assurer l’intérêt public par la prise des mesures nécessaires et spécifiques pour prévenir la propagation du virus. Elle ajouta que l’arrêté remplissait deux des conditions de légalité mentionnées à l’article 6 lettres d) et e) du Règlement de l’UE 2016/679 et répondait aussi aux conditions prévues au point 46 du même règlement.
9. Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de la vie privée en raison du fait que l’accès aux établissements publics de restauration était conditionné par l’inscription des données personnelles dans le registre tenu par ces établissements. Plus particulièrement, il soutient que cette obligation n’était pas prévue par la loi mais par un arrêté qui ajoutait des obligations à celles inscrites dans la loi organique de sorte qu’il représentait un abus du pouvoir exécutif. Il ajoute qu’à supposer même que l’ingérence soit prévue par la loi, cette loi ne prévoyait aucune garantie contre les risques d’abus, plus particulièrement quant au stockage et la destruction des données à caractère personnel notées dans les registres de réservation des clients.
Il se plaint enfin de ce que la HCCJ n’ait pas protégé de manière adéquate son droit à la vie privée.
10.L’article 34 de la Convention n’autorise pas à se plaindre in abstracto de violations de la Convention. Celle-ci ne reconnaît pas l’ actio popularis ( Klass et autres c. Allemagne , 6 septembre 1978, § 33, série A n o 28, et Parti travailliste géorgien c. Géorgie (déc.), n o 9103/04, 22 mai 2007), ce qui signifie qu’un requérant ne peut se plaindre d’une disposition de droit interne, d’une pratique nationale ou d’un acte public simplement parce qu’ils lui semblent enfreindre la Convention ( Zambrano c. France (déc.), n o 41994/21, § 41, 21 septembre 2021). Pour qu’un requérant puisse se prétendre victime, il faut qu’il produise des indices raisonnables et convaincants de la probabilité de réalisation d’une violation en ce qui le concerne personnellement ; de simples suspicions ou conjectures sont insuffisantes à cet égard ( Zambrano , décision précitée, § 42).
11.La Cour remarque que la mesure dénoncée par le requérant en l’espèce s’inscrivait dans un contexte particulier, ayant été imposée dans le cadre de l’état d’alerte instauré en Roumanie le 18 mai 2020, consécutivement à l’état d’urgence établi le 16 mars 2020, pour des raisons sanitaires ( Terheș c. Roumanie (déc.), n o 49933/20, § 39, 13 avril 2021). À n’en pas douter, la pandémie de Covid-19 a eu des effets très graves non seulement sur la santé, mais aussi sur la société, l’économie, le fonctionnement de l’État et la vie en général, et la situation doit donc être qualifiée de « contexte exceptionnel imprévisible » ( ibidem ; voir, mutatis mutandis , Constantin‑Lucian Spînu c. Roumanie , n o 29443/20, § 67, 11 octobre 2022, s’agissant de l’évolution constante de la crise sanitaire).
12.Les dispositions contestées par le requérant s’adressaient, de manière générale, à l’ensemble d’établissements de restauration et pouvaient concerner l’ensemble de la population qui souhaitait accéder à leurs espaces (voir, mutatis mutandis , Terheș , précitée, § 40). Ni devant les tribunaux internes, ni devant la Cour, le requérant n’a indiqué qu’il avait été amené à donner à inscrire ses données personnelles dans un tel registre. Il n’a d’ailleurs pas donné d’explications sur la manière dont les dispositions contestées lui auraient été appliquées, si tel avait bien été le cas.
13.Le requérant n’a pas fourni d’éléments relatifs à sa situation individuelle, partant, l’existence d’une ingérence dans son droit à la vie privée ne peut pas être établie. En effet, l’intéressé n’a pas soutenu devant la Cour qu’il avait l’habitude de fréquenter les établissements de restauration ou que pour différentes raisons il était amené à se rendre dans ce type d’établissement et que ses données personnelles avaient été recueillies. Il n’a pas expliqué concrètement en quoi cette obligation était susceptible de l’affecter directement et le viser en raison d’éventuelles caractéristiques individuelles.
14.La Cour accorde aussi de l’importance au fait que le requérant n’a pas expliqué précisément quels effets cette obligation avait eu sur son état. De manière plus générale, il n’a présenté aucun élément concret pour décrire la manière dont il avait effectivement vécu cette période ( Terheș , précité, § 44 ; voir, pour l’application des principes dans un contexte similaire, Arus c. Roumanie [comité], n o 39647/21, § 14, 22 juin 2023, et Piperea c. Roumanie [comité], n o 24183/21, § 9, 5 juillet 2022). Dès lors, la Cour considère que le requérant ne peut pas se prétendre victime de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention. 15. À titre surabondant, s’agissant des allégations du requérant relatives à la qualité de la loi, la Cour note que le requérant n’a pas invoqué cet argument devant les juridictions nationales. Il a limité son action au défaut de base légale de l’obligation d’inscrire les données personnelles dans le registre en raison de la nature de l’arrêté d’acte administratif inférieur à une loi. Or, les requérants doivent se plaindre effectivement (explicitement ou en substance) devant les juridictions nationales de façon à qu’il ne subsiste aucun doute sur le point de savoir s’ils ont bien soulevé au niveau interne le grief qu’ils ont présenté par la suite à la Cour ( Fu Quan, s.r.o. c. République tchèque [GC], n o 24827/14, §§ 171-172, 1 er juin 2023).
16.Au vu de l’ensemble des éléments en sa possession, et pour autant que les faits litigieux relèvent de sa compétence, le grief du requérant ne satisfait pas aux critères de recevabilité énoncés aux articles 34 et 35 de la Convention.
17.Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 18 janvier 2024. Ilse Freiwirth Tim Eicke Greffière adjointe Président