ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2772/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 9839/302/2007 la Judecătoria sectoruhd 5 București, la data de 01 octombrie 2007, reclamanta R.M.W. a chemat în judecată pe pârâtul statul român, prin M.F.P. București, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să oblige pârâtul să restituie în natură sau în echivalent bunurile mobile menționate în procesul-verhal întocmit la data de 17 noiembrie 1947. În fapt, reclamanta și-a motivat cererea arătând că la data de 17 noiembrie 1947, autorii săi, H. și A.R., proprietarii berăriei B., au fost evacuați din acest local, iar cu această ocazie, în baza unui ordin de încartiruite, reprezentanții M.A.I. și U.F.A., au rechiziționat toate bunurile aflate în localul berăriei, inclusiv cheile localului.

Bunurile astfel confiscate nu au fost restituite niciodată. Din mențiunile procesului verbal întocmit la data de 17 noiembrie 1947, rezultă că bunurile au fost preluate m mod abuziv. În dreptau fost invocate dispozițiile art. 480 și ari 998 C. civ. Prin sentința civilă nr. 614 din 21 ianuarie 2009 pronunțată în Dosar nr. 9839/302/2007, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale, invbcată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a arătat că în cauză a fost efectuat un raport de expertiză de către expert Ț.P., care a evaluat bunurile în litigiu la suma de, 1.282.617 lei iar, în raport de această valoare, competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță aparține tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 19 martie 2009, sub număr de Dosar nr. 11235/3/2009. Prin sentința civilă nr. 870 din 16 iunie 2009 pronunțată în acest dosar, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în. favoarea Judecătoriei sectorului 5 București și a trimis cauza la Curtea de Apei București, pentru soluționarea conflictului negativ de competență. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a evaluat bunurile în litigiu la suma de 10.000 euro, echivalentul a 33.515 lei, iar competența se stabilește în raport de această valoare, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 151 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 41/F din 3 octombrie 2009 pronunțată in Dosar nr. 11235/3/2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București, cu motivarea că stabilirea competenței materiaie pentru a judeca pricina în prima instanță se face în raport (ie momenîui formulării cererii de chemare în judecată, în speță luna octombrie 2007. Astfel, competența materială a instanței se determină după valoarea bunurilor menționate în acțiunea introductivă, iar instanța legal investită să soluționeze cauza în raport de valoarea bunurilor la momentul formulării acțiunii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Cum în speță nu au fost făcute dovezi din care să reiasă că ia data introducerii acțiunii, respectiv 01 octombrie 2007, bunurile mobile revendicate aveau altă valoare decât cea precizată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, instanța competentă să judece în fond este judecătoria, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Cauza a fost din nou înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 București, sub număr de Dosar nr. 15197/302/2009. În ședința publică din data de 08 martie 2011, instanța a dispus, din oficiu, efectuarea de către 3 experți a unei noi expertize în specialitatea evaluare bunuri mobile, fiind astfel întocmit raportul depus la filele 103-125 dosar, de către experții G.M., C.V.

și O.D., precum și suplimentul la raport, de la filele 130-134. Prin sentința civilă nr. 1078 din 07 februarie 2012 pronunțată în Dosar nr. 15197/302/2009, Judecătoria sectorului 5 București, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit de experții G.M., C.V. și O.D., la data de 28 septembrie 2007, data promovării acțiunii, valoarea bunurilor în litigiu era de 692.21.9,40 lei, astfel că, potrivit art 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță aparține tribunalului.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 17 aprilie 2012, sub număr de Dosar nr. 13077/3/2012. La termenul de judecată din data de 20 februarie 2013, tribunalul a obligat reclamanta la plata taxei judiciare de timbra de 11.033 lei și a timbrului judiciar de 5 lei, precum și suma de 241,05 lei, cheltuieli ocazionate cu expertiza, și 2.700 lei onorariu de expert. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru nu s-a formulat cerere de reexaminare. Prin încheierea de ședință din data de 22 mai 2013, tribunalul a respins ca nefondată cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă, neexistând dovezi că această încheiere a fost atacată cu cerere de reexaminare.

Prin sentința civilă nr. 1290 din 19 octombrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția de netimbrare și, în consecință, a fost anulată acțiunea ca netimbrată. S-a reținut că reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar și potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru până îa termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a. cererii. În speță, reclamanta nu și-a îndeplinit "obligația privind plata taxei judiciare de timbru de 11.033 lei și a timbrului judiciar de 5 lei. Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta, solicitând casarea sentinței și rejudecarea fondului.

Se arată în susținere că, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, reclamanta nu datora taxă de timbru și cum la data naționalizării bunurile se găseau în imobil devin incidente aceste dispoziții. La termenul din data de 20 februarie 2014 instanța de apel, din oficiu, a invocat excepția netirnbrării. Prin Decizia civilă nr. 60/A din 20 februarie 2014 a Curții de Apei București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția de netimbrare și, în consecință, a fost anulat apelul ca netimbrat. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Apelanta-reclamantă a depus prin poștă acțiunea sa, fiind citată cu mențiunea de a achita timbrul judiciar în cuantum de 5 lei și taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.516,5 lei (fila 3), obligație nemdeplimtă.

Modul de stabilire a taxei judiciare de timbru nu a fost contestat de către apelantă potrivit procedurii speciale stabilite de către art 18 din Legea nr. 146/1997 și nici nu s-a formulat cerere de ajutor public judiciar conform O.U.G. nr. 51/2008, deși a beneficiat de reprezentare calificata. Respingerea unei cereri de către instanța de fond ca netimbrată nu atrage, în cazul în care soluția este contestată, exonerarea de la plata taxei judiciare în calea de atac. Este un aspect cu caracter fiscal prealabil soluționării căi de atac și doar ia momentul la care această cerință este îndeplinită, instanța, legal învestită, poate analiza apelul formulat. În conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii.

Față de aceste considerentele, văzând că nu s-a achitat taxa judiciară de timbru și nici timbru judiciar, măsura instanței privind tirnbrajul nefiind contestată confonn Legii nr. 146/1997, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, instanța de apel a admis excepția si a anulat cererea de apel ca netimbrată. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta R.M.W. În susținerea motivelor de recurs, reclamanta susține că a solicitat casarea sentinței instanței de fond în baza faptului că acțiunea i-a fost respinsă, pe caie de excepție, ca netimbrată. În acest sens, a invocat dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, conform cărora acțiunile care au în vedere revendicarea unor imobile confiscate de stat după anul 1945, precum și cele accesorii sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Bunurile pe care Ie revendică, conform procesului-verbal din 17 noiembrie 1947, au fost confiscate odată cu imobilul în care se găseau, aflat în București, imobil proprietatea autorului recurentei. Fiind vorba de bunuri accesorii ale imobilului, acestea se revendică în condițiile dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, acțiunea în revendicare fiind scutită de orice taxă de timbru. Menționează că imobilul era un restaurant și că bunurile revendicate erau adecvate acestui specific. Critică și mențiunea instanței de apel ca nu a făcut cerere de reexaminare la respingerea cererii de scutire de taxă de timbru deoarece prin cererea respectivă a arătat că nu putea fi discriminată față de alte cereri similare în care instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Recursul nu a fost încadrat în drept. Întimatul-pârât statul român prin M.F.P. nu a depus întâmpinare. Înalta Curte reține că, deși criticile dezvoltate de recurenta-reclamantă nu aii fost subsumate motivelor de nelegalitate .prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aspectele evocate referitoare la stabilirea cuantumului definitiv al taxei judiciare de către instanța legal învestită cu soluționarea cauzei, cele legate de formularea cererii de reexaminare și cele privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiului de drept reținut, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat pentru următoarele considerente: Criticile recurentei-reclamante se referă exclusiv la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, întrucât recurenta apreciază că stabilirea unei taxe de timbru pentru o acțiune care este scutită, în temeiul art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, de la această obligație, constituie o greșeală de judecată.

Or, îndreptarea acestei greșeli, care se referă strict la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, se poate realiza numai pe calea cererii de reexaminare, în temeiul art. 18 alin. (2) și (3) al Legea nr. 146/1997 potrivit căruia Jmpotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate. Cererea se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă". Prin urmare, legea obligă ca aspectele legate de timbraj să fie soluționate în mod irevocabil pe calea cererii de reexaminare, în fața instanței unde s~a ridicat problema modalității în care trebuie stabilită taxa de timbru, iar nu în căile de atac.

Or, recurenta-reclamantă nu a exercitat calea de atac a reexaminării împotriva modalității prin care i s-a stabilit taxa judiciară de timbru în apel, și nici nu a formulat cerere de ajutor public judiciar conform art. O.U.G. nr. 51/2008. Astfel fiind, din moment ce recurenta nu a înțeles să uziteze de calea de atac a reexaminării, special reglementată pentru verificarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, ea nu mai are deschisă o altă cale de atac prin care sa aducă în discuție aspectele legate de problema timbrajului.

Această concluzie este justificată de dorința legiuitorului ca aspectele legate de timbraj să fie tranșate în mod irevocabil, încă din faza procesuală în care au fost invocate, printr-o cale de atac specifică, soluționată la nivelul aceleiași instanțe, astfel încât să nu poată fi prelungită durata procesului printr-o eventuală rejudecare, ca urmare a admiterii unei căi de atac și trimiterii sau reținerii cauzei spre rejudecare, în cazul constatării greșitei impuneri a taxei judiciare de timbra. În plus, determinarea și achitarea taxelor judiciare de timbru nici nu constituie obiect al judecății în primă instanță, respectiv, în apel, și, prin urmare, cercetarea legalității și temeiniciei hotărârii în cadrul controlului judiciar nu ar putea avea exclusiv un asemenea obiect.

Atribuția instanței de judecată de a percepe taxele datorate conform legii pentru inițierea procesului este una administrativ-fiscală, delegată prin dispoziții legale de colectorul efectiv ai acestora, beneficiare fiind, în principal, la acest moment, bugetele locale. Pe de alta parte, instanța de control judiciar are oricum obligația de a verifica, din oficiu, dacă la instanța inferioara s-au perceput taxele legal datorate.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, „în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu". În caz contrar, dacă taxele percepute au avut un cuantum superior celui legal, diferența încasată în plus se poate restitui la cererea părții interesate, conform procedurilor legale. Nu vor fi primite așadar criticile recurentei-reclamante referitoare la modalitatea de stabilire a timbrajului în condițiile sus-menționate.

În ce privește criticile referitoare Ia faptul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut lipsa cererii de reexaminare împotriva soluției de respingere a cererii de scutire de taxă de timbru, acestea sunt nefondate. Astfel, se constată că cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă în fața instanței de fond nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 pentru a putea fi calificată ca fiind o cerere de reexaminare în condițiile art. 18 alin. (2) și (3) din Legea nr. 146/1997, ci pe prevederile O.U.G. nr. 51/2008 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, în mod legal, instanța de fond a reținut ca în cauză nu s-a formulat cerere de reexaminare, drept pentru care a anulat cererea de chemare în judecată ca netimbrată.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.M.W. împotriva Deciziei nr. 60/A din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2014.