ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3484/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta CNCF "CFR" SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Craiova a solicitat suspendarea măsurilor 1, 4, 5 și 6 cuprinse în Dispoziția Obligatorie - BIS nr. 90078 bis din 11 ianuarie 2013 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj - Serviciul de Inspecția Economico-Financiară. Prin sentința civilă nr. 255 din 19 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta CNCF "CFR" SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Craiova, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj - Serviciul de Inspecție Economică - Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta CNCF "CFR" SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Craiova a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta prezintă situația de fapt reținută în dispoziția a cărei suspendare s-a solicitat, susținând că a solicitat suspendarea executării titlului de creanță pentru a se evita astfel crearea unui prejudiciu grav adus societății printr-o executare silită în condițiile existenței unor îndoieli justificate cu privire la existența și întinderea creanței menționate în Dispoziția obligatorie privind măsurile stabilite de inspecția economico-financiară.

Pentru CNCF „CFR" SA, care este o companie națională cu capital integral de stat, având ca obiect de activitate gestionarea infrastructurii feroviare publice, blocarea disponibilităților bănești din conturile curente până la concurența sumei de peste doua milioane de RON va duce la perturbarea activității acestui sector strategic al economiei naționale, și anume transportul feroviar. Recurenta consideră că prin obligarea societății la achitarea acestei sume s-ar periclita desfășurarea activității economice în condițiile minime de subzistență, respectiv acordarea salariilor și plata stopajului la sursă curent, ceea ce ar duce cu siguranță la tulburări de ordin social. Existența îndoielii justificate cu privire la existența și întinderea creanței bugetare constă în faptul că Serviciul de Inspecție Economică - Financiară nu era competent material să verifice preturile adjudecate prin licitație.

Recurenta consideră nulă Dispoziția Obligatorie - BIS înregistrată sub nr. 90078 BIS din 11 ianuarie 2013, precizând că sucursala Regională CF Craiova nu deține pârghiile legale de verificare a contabilității interne a societăților comerciale cu care are contracte încheiate și de identificare a persoanelor care participă la execuția lucrărilor din punct de vedere al apartenenței lor de încadrare la societatea executantă a lucrărilor. Recurenta mai arată că actele pe care le-a pus la dispoziția echipei de control demonstrează faptul că relațiile contractuale s-au derulat numai cu firma SC V.C. SRL Brașov, iar de relațiile de subcontractare dintre SC V.C. SRL și SC N. SRL nu a fost înștiințată, neavând acces la situațiile de plata întocmite între SC V.C.

SRL și SC N. SRL și nici nu știe ce relații contractuale s-au derulat între cele două societăți. Lucrările executate de SC V.C. SRL la contractul analizat au respectat din punct de vedere tehnic și calitativ standardele Caietului de Sarcini și ale documentației de execuție, acestea încadrându-se în ofertă și nedepășind valorile acesteia. Din acest motiv, pe parcursul derulării contractului nu au existat motive pentru refuzarea la plată a facturilor care, așa cum s-a menționat, au fost însoțite de situații de lucrări confirmate în teritoriu, pentru care s-au întocmit procese-verbale de recepție parțiale, procese-verbale de recepție calitative și de verificare a lucrărilor ascunse. Faptul că SC V.C.

SRL nu a demonstrat organelor de control fiscal înregistrarea în contabilitatea proprie a cheltuielilor cu materialele și forța de muncă efectuate în vederea realizării lucrărilor contractate sau nu deține acte justificative pentru toate materialele achiziționate este un aspect pentru care trebuie să răspundă firma executantă, respectiv SC V.C. SRL Brașov. Față de cele prezentate, recurenta consideră că solicitarea, încasarea și justificarea sumelor primite de la bugetul de stat de către Sucursala CREIR CF Craiova, la contractul din 14 iunie 2010 s-a făcut în baza actelor prezentate sub semnătură de către ofertantul lucrării cu care s-a încheiat contractul în calitate de executant, respectiv cu SC V.C.

SRL. Se mai susține că instanța de fond nu a analizat toate aspectele menționate de SNCF CF Craiova în cererea de suspendare, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală. În sprijinul cererii de suspendare formulate recurenta invocă Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei asupra protecției jurisdicționale provizorii în material administrative, în care se afirmă că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, pentru a cauza acestora un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Legiuitorul național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță.

Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalității. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Înalta Curte apreciază că, în cauză, reclamanta nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului administrativ atacat.

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat. De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză. Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ, or, în cauză, așa cum a reținut și instanța de fond, nu s-a făcut dovada existenței vreunei forme de executare silită în baza actelor a căror suspendare se solicită.

Recurenta a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare și Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecție care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societății, ale destinatarului actului și ale terțelor persoane. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrative atacate, în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc.

civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. „CFR” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Craiova împotriva sentinței nr. 255 din 19 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.