ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3482/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul P.A.F. a contestat raportul de evaluare din 24 aprilie

2013 emis de A.N.I.

A.N.I.

a depus întâmpinare, precum și documentația care a stat la baza întocmirii

raportului de evaluare contestat de reclamant, invocând excepția inadmisibilității

acțiunii pe calea contenciosului administrativ, deoarece raportul de evaluare

din 24 aprilie 2013 nu are caracterul unui act administrativ.

Prin

sentința civilă nr. 155 din 6 iunie 2013 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta A.N.I. și a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul P.A.F., în contradictoriu cu

pârâta A.N.I.

Împotriva

acestei hotărâri, reclamantul P.A.F. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că soluția instanței de fond contravine

spiritului și literei Legii nr. 176/2010, reprezentând o greșită interpretare

și aplicare a acesteia.

Raportul

de evaluare, chiar și atunci când nu constată o incompatibilitate sau o

încălcare a regimului conflictelor de interese, este un act administrativ

unilateral, cu caracter individual.

Rațiunea

înființării A.N.I. este dată de necesitatea asigurării respectării criteriilor

de integritate în exercitarea funcției sau demnității publice.

Exercitându-și

atribuțiile legale, de unic cenzor al respectării criteriilor de integritate în

exercitarea funcției sau demnității publice, între A.N.I. și persoana supusă se

naște un raport juridic de control administrativ, iar pe de altă parte se naște

un raport juridic între aceeași autoritate publică și corpul social „pentru

satisfacerea unui interes legitim public"'.(art. 2 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 554/2004), de informare a societății a modului de respectare a

criteriilor de integritate de către persoana evaluată.

În

consecință, prin simpla demarare a procedurii de evaluare a unei persoane

deținătoare a unei funcții sau demnități publice, A.N.I. acționează ca

autoritate publică, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui

interes legitim public, astfel că raportul de evaluare are caracterul unui act

administrativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în

vederea executării legii.

Prin

demararea procedurii de evaluare, atribuție conferită A.N.I. - exclusiv, prin

lege specială, aceasta trebuie să tragă o concluzie cu privire la respectarea

regimului dobândirii averii, conflictelor de interese și incompatibilităților,

indiferent de confirmarea sau infirmarea încălcării acestui regim.

A

susține că raportul juridic de natură administrativă se naște între A.N.I. și

persoana evaluată doar atunci când se constată încălcarea regimului

conflictelor de interese, incompatibilităților și/sau dobândirii licite a

averii, echivalează cu interpretarea trunchiată a Legii nr. 176/2010.

Rolul

A.N.I. nu este doar acela al constatării încălcării regimului conflictelor de

interese și/sau incompatibilității ci și acela al constatării că acest regim nu

a fost încălcat, iar funcția sau demnitatea publică a fost exercitată cu

respectarea criteriilor de integritate.

Totodată,

posibilitatea contestării raportului de evaluare indiferent de constatările

acestuia, sub aspectul admisibilității unei astfel de acțiuni, este expres

prevăzută de art. 22 alin. (1) din Lege.

Recurentul

precizează că nu contestă caracterul de act de sesizare a organelor penale al

raportului de evaluare și nu solicită anularea sa în acest sens.

Existența

indiciilor pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 253 C. pen. va fi

infirmată sau confirmată de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. sub acest aspect.

Procedura

evaluării însă a vizat și modul de dobândire a averii (Secțiunea 2-a -

Evaluarea averii art. 13-19 din Lege) - în perioada exercitării demnității

publice - A.N.I. sesizându-se din oficiu și extinzând, sub acest aspect,

activitatea de evaluare.

Raportul

de evaluare contestat nu conține însă nicio concluzie cu privire la rezultatul

evaluării, iar verificarea declarațiilor de avere și a existenței sau

inexistenței unor diferențe semnificative ale acesteia - conform art. 17 din

Lege, nu are nicio legătură cu indiciile săvârșirii infracțiunii prevăzute de art.

253

1

C. pen.

Recurentul

precizează că acesta este motivul sub care a contestat raportul de evaluare și

pentru care a solicitat anularea sa.

Recurentul

consideră că

instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea, considerând

inadmisibilă o acțiune prin care se solicita ca A.N.I. să exprime constatări neechivoce

cu privire la evaluare conform regimului instituit de Legea nr. 176/2010 -

necontestând totodată valența de act de sesizare penală a raportului.

Examinând

cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Prin

Raportul de evaluare nr. 18292/G/II din 24 aprilie 2013

, încheiat de

Inspecția de Integritate din cadrul A.N.I., a identificat indicii cu privire la

săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzut de art. 253

1

C. pen., și a sesizat Parchetul.

În

conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 176/2010 „persoana care face

obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de

interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia,

la instanța de contencios administrativ".

Articolul

22 alin (1) din Legea nr. 176/2010, recunoaște persoanei care face obiectul

evaluării dreptul de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese

la instanța de contencios administrativ.

Însă,

Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul

de evaluare la instanța de contencios administrativ se referă la conflictul de

interese de ordin administrativ și nu la cel de natură penală, deși textul art.

22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de

evaluare, în general, fără a face vreo distincție.

În

condițiile în care raportul de evaluare conține dispoziția de sesizare a

parchetului cu privire la existența indiciilor infracțiunii de conflict de

interese

,

cenzura instanței de contencios administrativ ar presupune a se pronunța cu

privire la existența sau inexistența unei infracțiuni, competență pe care

instanța de contencios nu o are.

Deci,

raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în

vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existența elementelor

constitutive ale infracțiunii de conflict de interese este o sesizare și nu

reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului

instanței de contencios administrativ.

În

acest context trebuie precizat că sesizarea pe care o face A.N.I. către organul

de urmărire penală privește cercetarea existenței infracțiunii de conflict de

interese, prevăzută și pedepsită de art. 253

1

C. pen.

Sesizarea

formulată de A.N.I. nu formează obiectul analizei judiciare de către instanța

de contencios administrativ, existența faptei penale urmând a fi stabilită în

cadrul procesului penal.

Acest

raport, în speță actul de sesizare a organelor de cercetare penală, nu

îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, ci este un act de

sesizare în înțelesul dat de dispozițiile art. 221 și art. 223 C. proc. pen.

Dreptul

unei autorități sau instituții de a sesiza existența unor indicii privind

săvârșirea unei infracțiuni nu poate fi cenzurat de instanța de contencios

administrativ, pentru că sesizarea nu este un act emis în regim de putere

publică, un astfel de drept nefiind de esența regimului de putere publică și

nefiind apt să vatăme un drept recunoscut de lege sau interes legitim, întrucât

sesizarea nu produce prin ea însăși efecte juridice.

Potrivit

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se

înțelege: „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii

sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei

legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect

punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de

interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi

speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse

competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Pentru

a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie

îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o

autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da

naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Așa

cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că actul ce

constituie obiectul cauzei, chiar dacă este denumit act de constatare, nu

constată existența unui conflict de interese sau starea de incompatibilitate în

care s-ar fi aflat reclamantul. Prin acest raport pârâta a dispus sesizarea

parchetului în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestarea lui în fața instanței

de contencios administrativ.

Prin

urmare, Înalta Curte constată că poate forma obiectul unei acțiuni la instanța

de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare, prin

care se concluzionează cu privire la existența conflictului de interese de

natură administrativă.

Sesizarea

Parchetului nu face parte din categoria actelor cenzurabile pe calea acțiunii

la instanța de contencios administrativ, ci este supusă regulilor de procedură

penală, astfel că acțiunea este inadmisibilă sub aspectul verificării

legalității sesizării organelor de urmărire penală.

Deci,

este inadmisibilă acțiunea care nu are ca obiect un act administrativ așa cum acesta

este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că

actul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c)

din Legea nr. 554/2004 - întrucât nu produce efecte de sine stătătoare. Deci,

susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar curtea de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul P.A.F. împotriva sentinței civile nr. 155 din 6 iunie

2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.