ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3482/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul P.A.F. a contestat raportul de evaluare din 24 aprilie 2013 emis de A.N.I. A.N.I. a depus întâmpinare, precum și documentația care a stat la baza întocmirii raportului de evaluare contestat de reclamant, invocând excepția inadmisibilității acțiunii pe calea contenciosului administrativ, deoarece raportul de evaluare din 24 aprilie 2013 nu are caracterul unui act administrativ. Prin sentința civilă nr. 155 din 6 iunie 2013 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta A.N.I.

și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul P.A.F., în contradictoriu cu pârâta A.N.I. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul P.A.F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că soluția instanței de fond contravine spiritului și literei Legii nr. 176/2010, reprezentând o greșită interpretare și aplicare a acesteia. Raportul de evaluare, chiar și atunci când nu constată o incompatibilitate sau o încălcare a regimului conflictelor de interese, este un act administrativ unilateral, cu caracter individual. Rațiunea înființării A.N.I. este dată de necesitatea asigurării respectării criteriilor de integritate în exercitarea funcției sau demnității publice.

Exercitându-și atribuțiile legale, de unic cenzor al respectării criteriilor de integritate în exercitarea funcției sau demnității publice, între A.N.I. și persoana supusă se naște un raport juridic de control administrativ, iar pe de altă parte se naște un raport juridic între aceeași autoritate publică și corpul social „pentru satisfacerea unui interes legitim public"'.(art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004), de informare a societății a modului de respectare a criteriilor de integritate de către persoana evaluată. În consecință, prin simpla demarare a procedurii de evaluare a unei persoane deținătoare a unei funcții sau demnități publice, A.N.I. acționează ca autoritate publică, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, astfel că raportul de evaluare are caracterul unui act administrativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea executării legii.

Prin demararea procedurii de evaluare, atribuție conferită A.N.I. - exclusiv, prin lege specială, aceasta trebuie să tragă o concluzie cu privire la respectarea regimului dobândirii averii, conflictelor de interese și incompatibilităților, indiferent de confirmarea sau infirmarea încălcării acestui regim. A susține că raportul juridic de natură administrativă se naște între A.N.I. și persoana evaluată doar atunci când se constată încălcarea regimului conflictelor de interese, incompatibilităților și/sau dobândirii licite a averii, echivalează cu interpretarea trunchiată a Legii nr. 176/2010. Rolul A.N.I. nu este doar acela al constatării încălcării regimului conflictelor de interese și/sau incompatibilității ci și acela al constatării că acest regim nu a fost încălcat, iar funcția sau demnitatea publică a fost exercitată cu respectarea criteriilor de integritate.

Totodată, posibilitatea contestării raportului de evaluare indiferent de constatările acestuia, sub aspectul admisibilității unei astfel de acțiuni, este expres prevăzută de art. 22 alin. (1) din Lege. Recurentul precizează că nu contestă caracterul de act de sesizare a organelor penale al raportului de evaluare și nu solicită anularea sa în acest sens. Existența indiciilor pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 253 C. pen. va fi infirmată sau confirmată de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. sub acest aspect. Procedura evaluării însă a vizat și modul de dobândire a averii (Secțiunea 2-a - Evaluarea averii art. 13-19 din Lege) - în perioada exercitării demnității publice - A.N.I. sesizându-se din oficiu și extinzând, sub acest aspect, activitatea de evaluare.

Raportul de evaluare contestat nu conține însă nicio concluzie cu privire la rezultatul evaluării, iar verificarea declarațiilor de avere și a existenței sau inexistenței unor diferențe semnificative ale acesteia - conform art. 17 din Lege, nu are nicio legătură cu indiciile săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 253 1 C. pen. Recurentul precizează că acesta este motivul sub care a contestat raportul de evaluare și pentru care a solicitat anularea sa. Recurentul consideră că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea, considerând inadmisibilă o acțiune prin care se solicita ca A.N.I. să exprime constatări neechivoce cu privire la evaluare conform regimului instituit de Legea nr. 176/2010 - necontestând totodată valența de act de sesizare penală a raportului.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Prin Raportul de evaluare nr. 18292/G/II din 24 aprilie 2013 , încheiat de Inspecția de Integritate din cadrul A.N.I., a identificat indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prevăzut de art. 253 1 C. pen., și a sesizat Parchetul.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 176/2010 „persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ". Articolul 22 alin (1) din Legea nr. 176/2010, recunoaște persoanei care face obiectul evaluării dreptul de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese la instanța de contencios administrativ. Însă, Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanța de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ și nu la cel de natură penală, deși textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de evaluare, în general, fără a face vreo distincție.

În condițiile în care raportul de evaluare conține dispoziția de sesizare a parchetului cu privire la existența indiciilor infracțiunii de conflict de interese , cenzura instanței de contencios administrativ ar presupune a se pronunța cu privire la existența sau inexistența unei infracțiuni, competență pe care instanța de contencios nu o are. Deci, raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii de conflict de interese este o sesizare și nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanței de contencios administrativ. În acest context trebuie precizat că sesizarea pe care o face A.N.I.

către organul de urmărire penală privește cercetarea existenței infracțiunii de conflict de interese, prevăzută și pedepsită de art. 253 1 C. pen. Sesizarea formulată de A.N.I. nu formează obiectul analizei judiciare de către instanța de contencios administrativ, existența faptei penale urmând a fi stabilită în cadrul procesului penal. Acest raport, în speță actul de sesizare a organelor de cercetare penală, nu îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, ci este un act de sesizare în înțelesul dat de dispozițiile art. 221 și art. 223 C. proc. pen.

Dreptul unei autorități sau instituții de a sesiza existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ, pentru că sesizarea nu este un act emis în regim de putere publică, un astfel de drept nefiind de esența regimului de putere publică și nefiind apt să vatăme un drept recunoscut de lege sau interes legitim, întrucât sesizarea nu produce prin ea însăși efecte juridice.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înțelege: „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că actul ce constituie obiectul cauzei, chiar dacă este denumit act de constatare, nu constată existența unui conflict de interese sau starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat reclamantul. Prin acest raport pârâta a dispus sesizarea parchetului în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestarea lui în fața instanței de contencios administrativ. Prin urmare, Înalta Curte constată că poate forma obiectul unei acțiuni la instanța de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare, prin care se concluzionează cu privire la existența conflictului de interese de natură administrativă. Sesizarea Parchetului nu face parte din categoria actelor cenzurabile pe calea acțiunii la instanța de contencios administrativ, ci este supusă regulilor de procedură penală, astfel că acțiunea este inadmisibilă sub aspectul verificării legalității sesizării organelor de urmărire penală. Deci, este inadmisibilă acțiunea care nu are ca obiect un act administrativ așa cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că actul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 - întrucât nu produce efecte de sine stătătoare. Deci, susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar curtea de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.A.F. împotriva sentinței civile nr. 155 din 6 iunie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.