ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3311/2018

Circumstanțele cauzei 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 25.04.2014 întocmit de Agenția Naționala de Integritate. Prin Sentința nr. 270 din data de 17 decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului A. 1.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul a formulat recurs, solicitând casarea sentinței atacate cu consecința admiterii acțiunii, apreciind că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. 2. Hotărârea supusă revizuirii Prin Decizia nr. 3.978 din 12 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 270 din 17 decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat A reținut instanța de recurs că, potrivit prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, "Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative." În conformitate cu prevederile art. 71 din același act normativ "Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public." Definind noțiunea de interes de natură patrimonială, dispozițiile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 stipulează că "primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul 1." Aceste prevederi legale se coroborează cu cele cuprinse în Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, ce prevede la art. 75 lit. a) că "aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv." Interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor respective este la adăpost de orice critică, întrucât rezultă, fără putință de tăgadă, că, prin emiterea dispoziției nr. x din 30.11.2005, prin care a constituit comisia de concurs, în vederea ocupării postului de bibliotecar, numindu-se președinte al comisiei, prin încheierea cu B. a contractului individual de muncă înregistrat la Primăria Comunei Olari la data de 1.01.2006, prin întocmirea Notei de fundamentare nr. x din 25.05.2009 prin care a propus aprobarea transformării postului de bibliotecar treapta II în bibliotecar treapta I și inițierea Proiectelor de hotărâre care au stat la baza adoptării HCL nr. 37 din 30.11.2005, prin care a fost înființată biblioteca, respectiv HCL nr. 10 din 29.05.2009, prin care a fost transformat postul de bibliotecar treapta II în bibliotecar treapta I, recurentul-reclamant s-a plasat în ipoteza prevederilor citate de vreme ce, în exercitarea funcției de primar, a emis și semnat acte juridice care au produs un folos material pentru soția sa. Susținerile recurentului sunt lipsite de suport real, întrucât obligația ce îi incumba în virtutea art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 de a se abține de la semnarea actelor respective nu echivalează cu încălcarea prevederilor Legii nr. 215/2001, deoarece imposibilitatea sa subiectivă decurgând din necesitatea de a preîntâmpina ivirea conflictului de interese nu reprezintă o imposibilitate absolută de respectare a prevederilor menționate ori a drepturilor legale ale soției sale, fiind aplicabile, prin analogie, dispozițiile legale referitoare la situațiile de imposibilitate temporară a primarului de exercitare a atribuțiilor ce îi revin.

Cererea de revizuire Împotriva Deciziei nr. 3.978 din 12 decembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată, inițial, pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Cererea de revizuire nu a fost motivată, revizuentul menționând că va depune motivele după comunicarea deciziei a cărei revizuire o solicită. Pentru termenul din 12 octombrie 2018, revizuentul a depus motivarea cererii de revizuire, precizând, în fața instanței, că temeiul de drept al acesteia este art. 509 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. A susținut revizuentul că instanța de recurs nu a motivat raportat la condițiile aplicării art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 și a omis să analizeze existența, la data întocmirii actului contestat, a condițiilor legale pentru a se atrage sancțiunea disciplinară cea mai gravă în condițiile acestui articol. Decizia criticată nu a făcut o analiză proprie a existenței condițiilor legale la data la care s-a solicitat de Agenția Națională de Integritate eliberarea din funcție a primarului din Comuna Olari, respectiv dacă, în raport de data faptelor - abateri disciplinare de conflict de interese descrise prin raportul de evaluare, de legislație și de deciziile Curții Constituționale valabile acelui interval, 2005 - 2009, putea să constatate eliberarea din funcție a unui primar ales pentru mandatul 2016 - 2020 pentru abateri disciplinare mai vechi de 9 ani aferente unor mandate încetate de drept, raportat și la legislația în vigoare la data faptelor și la cadrul instituțional dar și la efectele Deciziilor nr. 415/2010 și nr. 449/2015 ale Curții Constituționale a României. Decizia atacată este nelegală pentru că indică în preambulul acesteia, ca temei al eliberării din funcție a primarului ales la care se referă Ordinul nr. 199 din 21.08.2018, a primarului A., fără a specifica data faptelor de conflict de interese din raportul de evaluare, mandatele în care au avut loc aceste abateri disciplinare, încetare ce se referă la mandatul 2016 - 2020, evident înainte de încetarea de drept a acestuia, art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2010. Astfel, a apreciat revizuentul că este încălcat principiul legalității incriminării, la care se referă art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind înțelesul acuzațiilor din art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și criteriilor Engel ale Curții de la Strasbourg. Este încălcată și teza a II-a din art. 6 din C. civ., aplicarea legii retroactiv, respectiv fără a se ține seama de cadrul legal și instituțional de la datele respective. Această încălcare i-a afectat componenta profesională și socială a vieții intime a persoanei, garantată prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și se încearcă a se da aparența de legalitate a unei măsuri pentru care nu există temei de drept de eliberare ce nu este reglementat prin Legea nr. 393/2004, Legea nr. 215/2011, Legea nr. 161/2003 și cu atât mai mult încetarea unei funcții de primar, înainte de epuizarea de drept a mandatului în care nu a făcut abateri, ci pentru abateri din alte mandate epuizate de drept. A mai susținut revizuentul, că prin Ordinul nr. 199 din 21.09.2018 se încalcă și art. 26 din Legea nr. 76/2012 adăugând la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 393/2004 în mod indirect prin aplicarea art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 la fapte anterioare publicării în M Of. a Legii nr. 176/2010, intrată în vigoare la 05.09.2010. Ordinul este dat cu nerespectarea caracterului obligatoriu al Deciziei Curții Constituționale a României nr. 449/2015 și a Hotărârii nr. 1/1995 a Plenului Curții Constituționale a României, a Deciziei Curții Constituționale a României nr. 415/2010, a art. 147 din Constituția României, atât legat de termenul de prescripție de 3 ani de la data faptelor de atragere a răspunderii disciplinare numai în timpul mandatului în care au avut loca abaterile disciplinare respective și de declarare ca neconstituțională a prevederilor Legii nr. 144/2007 ce fac referire și la completarea cu prevederi din Legea nr. 161/2003. Ignorarea principiilor și ierarhiei răspunderii disciplinare raportat la răspunderea penală din punct de vedere al termenului de prescripție a răspunderii, răsturnând raportul dintre aceste două tipuri de răspunderi. Astfel, se ajunge ca gravitatea abaterii disciplinare a conflictului de interese să fie mai mare ca gravitatea infracțiunii de conflict de interese în condițiile în care termenul de prescripție a răspunderii penale pentru conflictul de interese infracțiune să fie de 5 ani, iar prescripția specială de 7 ani și jumătate, iar răspunderea disciplinară să fie imprescriptibilă, fiind solicitată a se aplica la 9 ani și jumătate de la data faptei, dar și a art. 26 din Legea nr. 76/2012, sau evident mult mai mare dacă după 9 ani este încă posibilă în opinia Agenției Naționale de Integritate ce a solicitat către prefectură constatarea încetării funcției de primar. Se încalcă, în subsidiar, și termenul de decădere al atragerii răspunderii disciplinare special din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, de 6 luni de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, înțelegând să invoce excepția tardivității emiterii ordinului.

Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii 4.1. Examinând cererea de revizuire, în raport cu art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată inadmisibilitatea căii de atac formulate de revizuent pentru următoarele motive. Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ., prevederile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare. Acest articol reglementează condițiile de admisibilitate, atât cu caracter comun, pentru toate motivele ce pot fi invocate pe această cale, cât și condițiile specifice fiecăruia dintre acestea, la punctele 1 - 11. 4.2. Revizuentul și-a întemeiat cererea de revizuire pe art. 509 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivită căruia, "Art. 509 - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...) (2) obiectul pricinii nu se află în ființă." 4.3. Condiția de admisibilitate comună se referă la obiectul revizuirii, respectiv la hotărârile care se pot ataca pe această cale, o hotărâre pronunțată asupra fondului sau care evocă fondul. Alin. (2) al art. 509 prevede că sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul pentru motivele de revizuire prevăzute la pct. 3, pct. 4 și pct. 7 - 10, nu și la pct. 2, care constituie temeiul revizuirii de față. Astfel, se poate cere revizuirea unei hotărâri judecătorești numai dacă este vorba despre o hotărâre definitivă pronunțată de instanța de apel, o hotărâre definitivă a primei instanțe împotriva căreia nu s-a declarat apel sau o hotărâre pronunțată de instanța de recurs, hotărâre prin care evocă fondul. Evocarea fondului implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecata anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând sa se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății. O hotărâre a instanței de recurs evocă fondul și atunci când se rejudecă pricina în fond după casarea cu reținere sau când, în recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi care au fost determinante în pronunțarea soluției. Prin urmare, nu pot forma obiectul revizuirii întemeiate pe pct. 2 al art. 509 C. proc. civ., întrucât nu evocă fondul, hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a respins recursul. Or, Înalta Curte constată că, în cauză, obiectul cererii de revizuire îl formează Decizia nr. 3.978 din 12 decembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de A., hotărâre care nu face parte din categoria hotărârilor expres și limitativ prevăzute de textul C. proc. civ. Hotărârea a cărei revizuire se cere nu evocă fondul, nefiind pronunțată după casarea cu reținere ori pe baza unor înscrisuri noi administrate în recurs și care să fi fost determinante în pronunțarea soluției, astfel că cerințele art. 509 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite. 4.4. Trecând peste condiția de admisibilitate comună, Înalta Curte reține că nu este îndeplinită nici condiția specifică motivului de revizuire prevăzut de pct. 2 al art. 509 C. proc. civ. Acest motiv de revizuire are în vedere, prin sintagma "obiectul pricinii nu se află în ființă", ideea de dispariție fizică a bunului. Potrivit doctrinei și practicii judiciare, revizuirea unei hotărâri pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (fostul art. 322 pct. 3 din C. proc. civ. de la 1865) poate fi cerută dacă, printr-o hotărâre definitivă, debitorul a fost obligat să predea creditorului un lucru cert și determinat, iar acesta a pierit după pronunțarea hotărârii. În concluzie, ipoteza textului de lege se aplică atunci când există o obligație de a da și care presupune existența unui obiect material. Sintagma "obiectul pricinii nu mai este în ființă" desemnează dispariția fizică a bunului obiect material al obligației de predare, circumstanțe în care executarea în natură a obligației nu ar mai fi posibilă, scopul revizuentului fiind să obțină contravaloarea lucrului pierit, condiții care nu se regăsesc în cauza de față. În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată constă în anularea unui act administrativ a cărui adoptare i-ar fi produs o vătămare revizuentului, neputându-se constata imposibilitatea executării dispozitivului hotărârii atacate. 4.

Nu în ultimul rând, aspectele invocate de revizuent și consemnate la pct. 3 al prezentei decizii țin de unele efecte ale anulării actului în circumstanțele concrete ale cauzei, neputându-se reține că se încadrează în ipoteza vizată de norma indicată ca temei de drept al cererii de revizuire. Se constată, de altfel, că revizuentul încearcă să valorifice, în calea de atac extraordinară de atac exercitată, argumente deja expuse în fața instanței de fond și, respectiv, a instanței de control judiciar, ceea ce nu poate fi acceptat. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în mod constant, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Revizuirea nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată. Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29.07.2008, Cauza Lungoci contra României, Hotărârea din 26.01.2006 etc.). De fapt, prin cererea de revizuire, revizuentul urmărește schimbarea soluției din recurs, aceasta fiindu-i nefavorabilă, dar revizuirea nu implică realizarea unui control judiciar, ci determinarea unei noi judecăți întemeiate pe unele elemente noi, ce nu au putut forma obiectul judecății ce a condus la pronunțarea hotărârii care face obiectul căii de atac, situație care nu se regăsește în cauza de față. 4.

Prin urmare, constatând că nu sunt întrunite cerințele cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., invocat de către revizuent, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.